Cesiunea de creanta

Prin cesiune de creanta intelegem procedeul juridic prin care creditorul transmite dreptul de creanta unei alte persoane.

Creditorul care transmite creanta, adica vechiul creditor, se numeste cedant (cedent).

Cel care dobandeste creanta, adica noul creditor, se numeste cesionar, iar debitorul se numeste debitor cedat.

A. In epoca veche cesiunea de creanta s-a realizat prin intermediul novatiunii cu schimbare de creditor. Prin acest procedeu, debitorul se obliga fata de o alta persoana care dobandea creanta in locul vechiului creditor, situatie in care era necesar consimtamantul vechiului creditor, precum si cel al debitorului. Dar jurisconsultii au observat ca, in acest caz, nu este vorba propriu-zis de transmiterea unei creante, ci este vorba despre inlocuirea unei creante cu o creanta noua, deoarece novatiunea este un mod de stingere a obligatiilor, incat, practic, cesionarul nu dobandeste aceeasi creanta, ci una noua. Astfel accesoriile vechii creante, cum sunt exceptiunile si garantiile, se sting prin novatiune, astfel incat cesionarul dobandeste o creanta mai putin sigura decat cea care s-a stins.

B. Datorita acestui fapt, romanii au recurs la un procedeu mai evoluat - mandatul in rem suam (mandatul in interes propriu).

Mandatul in rem suam se numeste asa, deoarece, in mod exceptional, se incheia in interesul mandatarului.

Contractul de mandat se incheie, de regula, in interesul mandantului, adica in interesul aceluia care il imputerniceste pe mandatar sa efectueze o anumita operatiune juridica. Mandatarul, dupa ce indeplineste acea obligatie, trebuie sa dea socoteala mandantului pentru actele incheiate, iar, daca prin efectul acelor acte, mandatarul dobandeste o creanta, trebuie sa transmita acea creanta mandantului.

De aceasta data, in mod exceptional, regula nu se respecta, iar contractul de mandat se incheie in interesul mandatarului, in sensul ca dreptul de creanta dobandit de catre mandatar, in virtutea imputernicirii primite, ii ramane lui, il pastreaza pentru sine.

In evolutia sa, mandatul in rem suam a parcurs trei faze:

sistemul cesiunii de actiune;

sistemul actiunilor utile;

sistemul perfectionat prin reforma lui Justinian.

In prima faza, sistemul cesiunii de actiune, prin intermediul unui mandat judiciar, cedantul transmite cesionarului actiunea pe care o are impotriva debitorului cedat, urmand ca cesionarul sa intenteze acea actiune si sa obtina o sentinta impotriva debitorului, iar prin executarea acelei sentinte sa devina titularul dreptului de creanta. Iata de ce pretorul va redacta in acest caz o formula cu transpozitiune si va trece in intentio numele cedantului, deoarece el este titularul dreptului de creanta, iar in condemnatio va trece numele cesionarului, intrucat el participa la dezbaterea procesului si asupra lui urmeaza sa se produca efectele sentintei. In acest stadiu, nu se poate vorbi despre o transmitere propriu-zisa a dreptului de creanta, ci de transmiterea actiunii care sanctioneaza acel drept. Datorita acestui fapt, situatia cesionarului este nesigura, el depinzand sub toate aspectele de buna credinta a cedantului. Astfel cedantul poate revoca oricand contractul de mandat, iar, in cazul revocarii, temeiul juridic dispare, incat cesionarul nu mai poate intenta actiunea. De asemenea, nimic nu-l impiedica pe cedant sa intenteze el actiunea impotriva debitorului cedat. Iar, daca debitorul cedat plateste cedantului, actiunea cesionarului se va stinge din lipsa de obiect.

Fata de aceste inconveniente jurisconsultii au constatat ca, in fapt, situatia cesionarului se consolideaza numai dupa litis contestatio, pentru ca dreptul initial, dedus in justitie, al carui titular este cedantul se stinge si, in virtutea efectului creator, se naste un drept nou in persoana cesionarului, drept de care cedantul nu mai poate dispune in vreun fel.

De aceea, s-a trecut la a doua faza, si anume sistemul actiunilor utile.

In aceasta faza, dupa incheierea contractului de mandat, si cedantul si cesionarul deveneau titularii unor actiuni proprii, in sensul ca cedantul era titularul actiunii directe, pe cand cesionarul era titularul actiunii utile, care nu mai depindeau de soarta mandatului. Cu alte cuvinte, daca cedantul revoca mandatul, cesionarul isi pastra actiunile utile, deoarece nu mai depindea de situatia contractului de mandat.

Dar si aceasta faza prezinta anumite inconveniente pentru cesionar. Astfel, cedantul are actiuni directe, pe care le poate intenta impotriva debitorului, iar daca debitorul plateste cedantului, actiunile cesionarului raman fara obiect. De asemenea, nimic nu-l impiedica pe cedant sa doneze creanta sau sa ierte pe debitor de datorie, situatie in care cesionarul nu mai poate valorifica dreptul de creanta.

In cea de a treia faza, pentru a depasi aceasta situatie, Justinian a perfectionat sistemul actiunilor utile. Astfel, a stabilit ca dupa somarea debitorului cedat, acesta se va putea libera de obligatie numai daca plateste cesionarului. Daca insa face plata cedantului, debitorul va ramane obligat fata de cesionar, care-l poate chema oricand in justitie pentru a obtine o sanctiune impotriva lui.

Dupa somatia facuta de catre cesionar, debitorul are tot interesul sa plateasca cesionarului, caci altfel obligatia lui nu se stinge. Din acest moment s-a considerat ca mecanismul cesiunii de creanta a cunoscut o elaborare perfecta.

C. In dreptul postclasic s-au adoptat mai multe constitutiuni imperiale prin care s-au luat masuri de ingradire a cesiunii creantelor litigioase. Aceste masuri au fost necesare, intrucat cei puternici cumparau creantele litigioase cu mult sub valoarea lor, pentru a castiga ei procesele, in scopul valorificarii creantelor.