Scurt istoric al evoluȚiei reglementarii infracȚiunii de omor

SCURT ISTORIC AL EVOLUȚIEI REGLEMENTARII INFRACȚIUNII DE OMOR

Ocrotirea persoanelor impotriva actelor indreptate contra vieții s-a impus ca o necesitate obiectiva inca din timpurile cele mai indepartate.

Abandonand ceea ce nu este semnificativ din starea conflictuala a comunei primitive, in cazul așezarilor prestatale se constata existența unor conflicte de grup impuse de concurența profitului de grup. Depinzand de rezultatul infruntarii grupurilor sociale, insași existența acestora depindea de puterea de rezistența, de intimidare și mai ales de prevenire a repetarii infruntarilor.

In stadiul organizarii tribale, se instituie posibilitatea pedepsirii membrilor tribului care prin comportamentul lor necorespunzator erau alungați din mijlocul tribului. Faptuitorul alungat din cadrul tribului și lipsit de protecția grupului, era practic, condamnat la dispariție .

O posibilitate concreta de a-și manifesta satisfacția de a invinge, era reprezentata de razbunarea impotriva celor infranți, prin adoptarea unor acte barbare, a unor acte de cruzime, carora le lipsea insa elementul de dreptate, de scop social, urmarindu-se doar realizarea directa a interesului agresional.

In perioada prestatala se limiteaza rolul razbunarii și se urmarește realizarea unei proporții intre fapta și sancțiune, prin aplicarea aceluiași tratament agresorului, aparand astfel instituția talionului care se exprima prin dictonul "ochi pentru ochi și dinte pentru dinte" . In acest fel, cel care facea un rau trebuia sa suporte și el un rau egal, de aceiași intensitate și masura.

Ulterior se ajunge la posibilitatea discutarii condițiilor de rascumparare a unora dintre prizonieri, instituindu-se instituția compoziției, care consta in rasplata acordata pentru salvarea victimei.

Odata cu apariția organizarii statale , au fost reglementate raporturile sociale dintre indivizi, prin instituirea unor reguli cuprinse in Codul regelui Babilonului, Hammurábi, cu 2000 de ani i. e. n, care conțineau reglementari evoluate pentru acea vreme, cum sunt cele referitoare la omorul intenționat și cel savarșit prin imprudența.

Conform prevederilor Codului, "celui care ucidea femeia altuia i se ucide fiica; daca o construcție prabușindu-se din cauza unui viciu omoara pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; daca un om liber deținut pentru o datorie murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care i-a cerut intemnițarea pentru neplata datoriilor" .

Deși reprezinta un real progres, aceasta legiuire nu a putut depași limitele timpului sau, evidențiind neințelegerea noțiunii de vinovație.

In Grecia Antica innoirea și sistematizarea legilor vechi s-a realizat de catre Lycurg in secolul al IX-lea i.e.n.

Aceste legiuiri distingeau intre omorul savarșit cu intenție și cel din culpa, stabilind competența unor instanțe diferite. Astfel, omorul premeditat (fonos pronoias), considerat a fi savarșit prin vatamarea sanatații persoanei, comis cu intenție, care a avut ca urmare moartea, era judecat in Areopag, in complet alcatuit de mai mulți arhonți, aleși pe viata, prezidat de arhontele-rege.

Roma antica a recunoscut și consacrat legea talionului, distingand intre crimen publica și delicta privata.

In cele XII TABLE ROMANE figureaza cele doua instituții: talionul și compoziția, urmand ca in CODUL LUI CAROL QUINTUL din 1532, sa fie pastrata doar instituția talionului. Omorul era considerat crima publica și era cunoscut sub numele de parricidium, adica infracțiunea care consta in suprimarea vieții unei persoane libere (de regula se pedepsea cu moartea dar se putea aplica și alte pedepse precum taierea mainii, flagelația).

Problema centrala de psihologie a fost imprumutata de biserica prin instituirea unor pedepse grele, folosind blamul și reprobarea publica: PUNITUR PECATUM EST, impunand norme asupra gandirii indivizilor pentru a renunța la propriile pareri și a se indrepta .

Evoluția legislației penale, a științei dreptului penal au fost influențate major de apariția in anul 1764 a unei lucrari de o deosebita importanța in materie - DEI DELITTI ET DELLE PENE, a lui Cesare Beccaria.

Pentru prima data au fost afirmate principiile legalitații incriminarii și al umanizarii pedepsei, fiind examinate problemele de morala care vor marca pana azi legislația penala, știința dreptului penal, fiind preocupari fundamentale ale acestora.

Represiunea sub forma talionului a fost legiferata prin PRAVILA lui DONICI și CONDICA lui Caragea , in anul 1818, in dreptul penal roman, pana la aceasta data toate regulile fiind de origine cutumiara.

Legiuirea Caragea, intrata in vigoare la 1 septembrie 1818 și aplicata pana la 1 decembrie 1865, este considerata a fi ultima lege feudala romana, ea cunoscand incriminarea și pedepsirea omorului diferențiat dupa cum a fost savarșit cu intenție sau din culpa.

Prima legiuire in țara este PRAVILA de la GOVORA (Pravila cea mica) de la 1640 a lui Matei Basarab , cuprinzand, ca și cele ce vor urma, traducerea unor norme canonice, de drept civil și penal, urmata de CARTEA ROMANEASCA DE INVAȚATURA (Pravilele Imparatești) de la 1646 a lui Vasile Lupu și INDREPTAREA LEGII (Pravila cea mare), a lui Matei Basarab din anul 1652 .

Ambele legiuiri au incriminat omorul in limitele și spiritul vremii, pedepsindu-l discriminator și brutal.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Au fost incriminate și forme ale omorului cunoscut sub denumirea de "omor calificat", uciderea parinților, copiilor, fraților și surorilor, soțului sau soției, care se pedepseau "cu moartea mai cumplita" a carui mod de executare era lasat la aprecierea judecatorului.

In anul 1852, sub domnia lui Barbu Știrbei, a aparut Condica de drept penal și de procedura penala, urmand ca in anul 1864 sa apara CODUL PENAL ROMAN , care cuprindea principiile școlii clasice a dreptului penal, respectiv incriminarea raspunderii penale, egalitatea in fața legii și abolirea pedepsei cu moartea.

Un secol mai tarziu, in anul 1936, urma sa apara un nou Cod penal și de procedura penala, intrat in vigoare la data de 1 ianuarie 1937, care consacra principiile doctrinei clasice precum responsabilitatea morala a infractorului, rolul educativ și sancționator al pedepsei.

Codul penal din 1937 incrimina urmatoarele fapte ale omorului savarșit cu intenție: omorul simplu (art. 463), omorul calificat (art. 464), pruncuciderea (art. 465), oferta de omor (art. 466), omorul la staruința (art. 468), omorul prin consens (art. 469),

Adoptarea Constituției din 1938, a determinat introducerea pedepsei cu moartea, menținuta pana in anul 1990, majorarea duratei pedepselor pentru infracțiunile contra securitații statului și stabilirea raspunderii penale la 12 ani.

La 1 ianuarie 1969 a intrat in vigoare actualul Cod penal, care in materia infracțiunilor contra vieții persoanei, incrimineaza omorul simplu (art. 174), omorul calificat (art. 175), omorul deosebit de grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177), uciderea din culpa (art. 178) și determinarea sau inlesnirea sinuciderii (art. 179).

Acest cod, cu modificarile aduse prin Legea nr. 6 din 1973, prin care sunt introduse dezincriminarea judiciara pntru faptele lipsite de pericol social și o secțiune noua privind executarea pedepselor prin munca corecționala, precum și alte modificari mai mici, se afla in vigoare și azi.

Aceste reglementari au fost parțial modificate prin Legea nr. 140/1996, fiind incriminate noi modalitați ale omorului calificat și deosebit de grav .

Ceea ce polarizeaza in prezent preocuparile juriștilor sunt o serie de probleme izvorate din principiile etice cum ar fi: umanizarea pedepselor, necesitatea gasirii unor noi forme de resocializare, mai conforme și mai eficace, necesitatea unor noi metode de investigare in domeniul atat de controversat al explicarii actului infracțional.

In prezent ceea ce framanta pe juriști este realizarea unui sistem de reglementari penale care sa fie cat mai potrivit cu nazuințele poporului și sa contribuie la remisiunea infracțiunilor din societate.

Mijloacele represive iși pastreaza capacitatea lor educativa, dar trebuie manuite diferențiat și, pe cat cu putința, fara sa izoleze pe infractor de comunitate.

Accentul cade asupra relației om-societate, respectiv pe respectarea garanțiilor individuale și imbinarea acestora cu interesele instituționale.

Evoluția legislației penale s-a datorat, in parte, activitații științifice desfașurate de juriștii romani, teoreticieni și practicieni, care prin concepțiile elaborate au influențat adoptarea celor mai moderne instituții și principii in legislația penala a vremii.

Drept urmare, se așteapta cu nerabdare intrarea in vigoare a Legii nr. 286/2009, ce constituie Noul Cod Penal roman, prin care se va realiza racordarea legislației penale naționale la exigențele contemporane ale principiilor fundamentale ale dreptului penal.

Proiectul  Legii 286/2009, a fost conceput urmandu-se structura consacrata a Codului Penal in vigoare si anume doua parti: partea generala, cu 10 titluri si partea speciala cu 12 titluri.

Raspunzand cerintelor procesului de monitorizare al Comisiei Europene, proiectul a avut ca punct de plecare necesitatea elaborarii unui Nou Cod Penal care sa preia elementele ce pot fi mentinute din codul in vigoare si din Legea nr. 301/2004 si sa le integreze pe baza unei conceptii unitare alaturi de elemente preluate din alte sisteme de referinta dar si din reglementarile adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spatiului de libertate, securitate si justitie.

Proiectul Noului Cod Penal urmareste indeplinirea urmatoarelor obiective:

crearea unui cadru legislativ coerent in materie penala, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme in vigoare existente in actualul Cod Penal si in legile speciale;

simplificarea reglementarilor de drept substantial, menita sa faciliteze aplicarea lor unitara si cu celeritate in activitatea organelor judiciare

transpunerea in cadrul legislativ penal national a reglementarilor adoptate la nivelul Uniunii Europene;

armonizarea dreptului penal material roman cu sistemele celorlalte state membre ale Uniunii Europene, ca o premisa a cooperarii judiciare in materie penala bazata pe recunoastere si incredere reciproca;