Posesia si detentia precara

In dreptul roman, mostenitor al conceptiei subiective, detentia precara se aseamana cu posesia printr-un element comun. Astfel, atat detentorul precar, cat si posesorul exercita, deopotriva, o putere fizica asupra unui lucru, fiecare avand elementul corpus. In schimb, detentorul precar se deosebeste de posesor, sub aspectul elementului psihologic, deoarece el nu detine lucrul cu intentia de a se comporta ca proprietar sau titular al unui alt drept real, ci animus detinendi. Deci, detentiei precare ii lipseste elementul animus domini sau animus sibi habendi. Este foarte delicata problema probarii si diferentierii intentiei de a poseda de intentia de a detine pentru altul. Animus face parte din forul exterior si nu prea poate fi relevat din comportamentul posesorului. Din aceste ratiuni, Codul civil stabileste in art. 1854 ca "Posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a inceput a poseda pentru altul". Aceasta prezumtie poate fi insa rasturnata prin proba contrarie care poate fi administrata prin toate mijloacele^[1].

Detentia, prin opozitie cu posesia, nu este o stare de fapt, ci o stare de drept sau o situatie juridica bine definita. Ea rezulta intotdeauna dintr-un titlu-conventional, legal sau judiciar ‑ in temeiul caruia detentorul este indreptatit sa exercite puterea asupra unui lucru. Au calitatea de detentori: depozitarul, locatarul, comodatarul, carausul, creditorul gajist, tutorii cu privire la bunurile celor aflati sub ocrotirea lor etc.

Detentia este definita in art.1853 C.civ., unde se dispune: 'Actele ce exercitam asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de locatari, depozitari etc., sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a acestuia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau'. Deci, specificul detentiei precare consta in faptul ca stapanirea lucrului este lipsita de elementul intentional, psihologic al posesiei. Stapanirea materiala a lucrului se exercita pentru altul si nu pentru sine. Precaritatea echivaleaza cu lipsa posesiei.

Distinctia dintre posesie si detentia precara se poate face analizand modalitatea de nastere a detentiei precare (A), efectele detentiei (B) si posibilitatea intervertirii detentiei precare in posesie (C)^[2].

A) Posesia este un fapt al carui izvor poate fi un titlu (de exemplu posesorul dobandeste un bun printr-un act juridic care in mod normal este apt sa transmita proprietatea, dar in cazul de fata nu o transmite, deoarece vanzatorul este un non-domino) sau printr-un fapt juridic (ocuparea unui bun, uzurparea lui sau furtul) . Totusi, fata de detentia precara, ce se naste de asemenea printr-un titlu, dreptul conferit de titlu nu este acelasi. Astfel, posesorul va invoca intotdeauna un drept real (asemanator cu cel al autorului sau, sau un drept de proprietate rezultat in urma uzucapiunii) in timp ce detentorul precar se va prevala fie de un drept de creanta (depozit, comodat, contract de transport etc.), fie de un drept real diferit de cel care apartinea autorului sau (de exemplu, uzufructuarul poseda un drept real asupra bunului, dar este detentor precar in ceea ce priveste dreptul de proprietate, asupra caruia nu va putea sa se pretinda posesor) .

Potrivit art. 1853 C.civ., detentia precara poate proveni dintr-un simplu fapt, si anume din actele de pura facultate si de simpla toleranta. Astfel servitutile continue si aparente pot fi dobandite prin uzucapiune. Dar aceasta prescriptie achizitiva nu se poate sprijini pe actele de toleranta din simplul motiv ca aceasta duce la detente precara si nu la posesie . La fel se pune problema si in cazurile in care o persoana permite unui vecin sa isi pasca animalele pe terenul sau, sa scoata apa dintr-un put aflat pe parcela sa. Si in aceste cazuri vorbim de acte de toleranta, incompatibile cu posesia.

B)  In ceea ce priveste efectele detentiei precare, aceasta poate fi aparata atat prin actiuni posesorii, cat si prin actiuni derivand din actul juridic constitutiv al detentie (contratul de depozit, de comodat, etc). In schimb, detentorului precar ii sunt prohibite celelalte efecte ale posesiei, mai ales efectul achizitiv al posesiei .

C) Se pune insa intrebarea daca detentia precara poate sau nu sa fie intervertita (transformata din interior) in posesie? Art.1857 C.civ. instituie principiul potrivit caruia detentorul precar 'nu poate sa schimbe el insusi, fie prin sine singur, fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei astfel de posesii'. De asemenea, in art.1855 C.civ. se prevede ca cel care 'a inceput a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeasi calitate, daca nu este proba contrara'.

Totusi, art.1858 C.civ. reglementeaza patru cazuri de exceptie cand este posibila intervertirea detentiei precare in posesie utila, prin intervertirea titlului^[7]. Astfel:

a) cand detinatorul unui bun dobandeste cu buna credinta, de la o terta persoana, alta decat adevaratul proprietar, un titlu translativ de proprietate cu privire la acel bun (art.1858, pct.1 C.civ.). De pilda, chiriasul cumpara bunul pe care acesta-l detine cu acest titlu de la o alta persoana decat inchirietorul, crezand ca tertul a devenit intre timp proprietarul bunului respectiv. Detentorul precar, in exemplul nostru chiriasul, trebuie sa fie de buna-credinta, adica sa nu fi cunoscut ca vanzatorul nu este proprietarul bunului;

b) cand detinatorul bunului neaga, prin acte de rezistenta, existenta raportului obligational in temeiul careia era obligat a stapani bunul pentru altul si nu pentru sine, adica fara animus domini sau animus sibi habendi (art.1858 pct.2 C.civ.) Asemenea acte de rezistenta pot consta in: refuzul comodatarului de a restitui bunul ce i-a fost imprumutat pe motiv ca se considera proprietarul sau; refuzul depozitarului de a restitui bunurile primite in depozit, pentru acelasi motiv; notificarea pe care chiriasul o trimite proprietarului bunului ce i­a fost inchiriat, prin care ii aduce la cunostinta ca nu-i mai recunoaste aceasta calitate si ca refuza sa plateasca chiria in continuare^[8] etc.

c) cand detinatorul stramuta posesia bunului printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, la altul care este de buna-credinta (art.1858 pct.3 C.civ.). Tertul dobanditor cu buna-credinta incepe sa stapaneasca pentru sine, avand posesia utila asupra bunului;

d) cand detinatorul transmite posesia la altul printr-un act cu titlu universal, daca succesorul universal este de buna-credinta (art.1858 pct.4 C.civ.). Acest caz de intervertire este sustinut si de textul art.1859 C.civ. care dispune: 'in toate cazurile cand posesiunea aceluiasi lucru trece pe rand in mai multe maini, fiecare posesor incepe, in persoana sa, o noua posesiune, fara a distinge daca stramutarea posesiunii s-a facut in mod singular sau universal, lucrativ sau oneros'. Este situatia mostenitorului care dobandind o succesiune crede ca un bun detinut de catre decujus cu titlu precar se afla in proprietatea acestuia. Aceasta solutie este criticabila, deoarece mostenitorul, fiind succesorul defunctului, succede atat in drepturile, cat si in obligatiile autorului sau, deci si in obligatia de restituire a lucrului. In mod normal, succesorul universal nu ar trebui sa aiba mai multe drepturi decat defunctul. A permite transformarea detentiei in posesie, urmare a dobandirii unei succesiuni, inseamna a recunoaste succesorului universal sau cu titlu universal o calitate noua, de posesor, pe care defunctul n-a avut-o si, prin urmare, nu putea sa i-o transmita^[9].