Originea dreptului - statul si Dreptul

DREPT CONSTITUTIONAL SI ADMINISTRATIV

NOTIUNI GENERALE DESPRE DREPT

A.         Originea dreptului

Daca omul nu poate trai decat in societate, daca prin insasi natura fapturii sale el este sortit sa-si impleteasca puterile sale de viata cu puterile de viata ale tovarasului sau, societatea pretinde omului, ca o lege imanenta a existentei sale, respectarea anumitor reguli, considerate normale, reguli sine qua non pentru societate.

Necesitatea aparitiei si dezvoltarii regulilor sociale constituie izvorul dreptului si ratiunea sa de a fi. La inceput a fost faptul, actiunea, inactiunea si apoi a intervenit dreptul pentru a o justifica si a legitima ceea ce era considerat normal si astfel unanim admis. Romanii spuneau 'ubi societs ibi jus', exprimand legatura dintre societate si drept.

Deprinderea cu un anumit fel de viata, cu anumite reguli de conduita general satisfacatoare, a facut sa se nasca in sufletul oamenilor sentimentul de dreptate care trebuie sa fie baza oricarei activitati. Acest sentiment ii determina pe oameni sa caute intotdeauna o justificare a activitatii lor, sa legitimeze prin aceasta actul lor, sa-l incadreze in regulile dreptului. Legitimitatea unui act il pune la adapost pe autorul acestuia de orice acuze sau remuscari, facand chiar sa se bucure de recunostinta si aprecieri din partea celorlalti. Un act este legitim cand este drept, just, unanim admis.

Romanii aratau ca 'Jus est ars boni et aequi' adica, dreptul este arta binelui si a echitatii, doua concepte inseperabile, unanim recunoascute.

Dar ce este dreptul¹? Cuvantul 'drept' provine din limba latina, din cuvantul 'directus' luat metaforic de la 'dingo' care inseamna 'drept' - orizontal sau vertical - si 'de-a dreptul' adica direct in linie dreapta. Aceasta acceptiune are mai mult un sens matematic si chiar economic, stiut fiind ca linia dreapta era considerata ca drumul cel mai scurt dintre doua puncte, deci, cel mai eficient si economicos. Ca urmare, drumul drept, cel mai scurt, catre starea de bine trebuie instituit ca regula normala, obligatorie pentru toti, satisfacand astfel interesul tuturor, binele acestora. Insa, in limba latina, cuvantul care corespunde notiunilor de drept, dreptate si legitim este 'jus' din care deriva 'just' un cuvant sinonim celui de 'drept'.

Or, asa cum am vazut, romanii aratau ca 'Jus est ars boni et aequi' adica 'dreptul este arta binelui si a echitatii'. Din aceasta definitie rezulta trei elemente esentiale pentru definirea conceptului de 'drept'.

Un prim element il constituie 'binele'. Spunem ca 'binele' se realizeaza atunci cand o activitate, actiune-inactiune, un fapt sau o stare, satisface interesele unei persoane, ale unui grup de persoane, sau ale unei natiuni (beneficiar al dreptului), adica necesitatile acestora.

A se vedea pe larg H.L.A. Hart. Conceptul de drept. Editura Sigma, Chisinau, 1999

Se stie ca nevoile l-au format pe om ca fiinta sociala si tot acestea il fac sa existe si sa se dezvolte in continuare.

Dupa Maslaw, scara motivationala cuprinde urmatoarele niveluri ale nevoilor:

a) fiziologice;

b) de siguranta;

c) de dragoste si apartenenta;

d) de afirmare si recunoastere sociala;

e) de autodepasire.

Aceste nevoi determina comportamentul uman, iar satisfacerea lor da starea de 'bine'. Daca dreptul ar fi limitat numai la starea de 'bine', aceasta stare ar obtine-o numai cel mai tare in detrimentul celui mai slab, iar 'binele' pentru cel tare ar fi insotit de 'raul' pentru cel slab, ceea e evident nu ar fi corect, creandu-se nemultumiri.

A accepta in acest mod simplist obtinerea starii de 'bine' inseamna a justifica, a da legitimitate dreptului celui mai tare, or, in acest caz, 'dreptul celui mai tare' s-ar apropia si de teoria selectiei naturale in care supravietuiesc numai cei puternici; evident aceasta situatie nu trebuie admisa intr-o societate civilizata.

Chiar natura a demonstrat ca selectia naturala are o serie de limite. Astfel, daca in sistemul ecologic o specie devine foarte puternica si distruge complet una sau mai multe alte specii, aceasta poate produce un dezechilibru cu consecinte negative pentru intreg sistemul, uneori catastrofale chiar si pentru specia in cauza. In natura toate speciile, elementele, se interconditioneaza, coexistand in anumite echilibre ce se formeaza in cursul evolutiei sau involutiei. Echilibrul insa, nu inseamna numai egalitate. Initial, omul desprinzandu-se de conditia de animal, a continuat cu 'dreptul celui mai tare' in asigurarea starii de bine. Insa cu cat a devenit mai social, a aparut problema starii de bine a consoartei, familiei si tribului etc., ceea ce presupunea anumite limite pentru starea sa de bine, intr-un anumit 'echilibru' cu a celorlalti. Spre exemplu, cel care vana animalul si apoi il impartea intre el si membrii familiei in mod egal, nu a avut o evolutie mai buna decat primitivul - vanator, care, dupa ce isi oprea pentru el o portie mai mare (in raport cu eforturile initiale depuse precum si cele viitoare pentru asigurarea hranei) -, restul carnii il impartea in mod egal la membrii familiei. Mai evoluat s-a dovedit a fi fost vanatorul-primitiv care dupa ce si-a oprit o portie de vanat corespunzator mai mare, a impartit restul de carne la membrii familiei in raport de contributia acestora la intretinerea lor. O astfel de impartire nu mai este egala ci echitabila in raport cu criteriul participarii membrilor familiei la intretinerea acesteia.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

De aceea, pentru ca ceva sa fie drept, pe langa elementul 'bine', trebuie sa indeplineasca si conditia de 'echitate', in raport cu o serie de criterii de raportare.Astfel, 'echitatea' este superioara 'egalitatii', aceasta presupunand un echilibru complex intre subiectul dreptului si ceilalti, inclusiv cu natura.

Viata a demonstrat insa, ca binele si echitatea nu sunt suficiente pentru a exista dreptul atata timp cat nu intervine arta de a asigura binele in conditiile echitatii. Deci, al treilea element al conceptului de drept il constituie arta de a satisface binele in conditiile echitatii, adica in asa fel incat sa nu produca un rau nejustificat celorlalti.

Starea sau obtinerea starii de bine in conditii de echitate, adica dreptul, trebuie sa fie recunoscuta si respectata de individ si societate. Trecerea de la regula de a-si face singur dreptate, la principiul impartirii dreptatii de catre societate a constituit un progres deosebit, dar impartirea dreptatii este o arta care trebuie insusita.

Deci, dreptul intr-o acceptiune constituie posibilitatea recunoscuta de societate, sau comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesitatile sociale ale subiectului activ si pasiv in spiritul echitatii, de a face, a nu face, de a da sau a nu da , ori de a primii ceva, asigurate prin forta de constrangere a statului. De exemplu, dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil 'lumii intregi', iar nu unor anumiti terti ca in cazul drepturilor personale.

Dreptul este un concept relativ care apare numai in relatia dintre doua sau mai multe persoane numite subiecti.

Dreptul presupune totdeauna o obligatie pentru altcineva, de aceea nu putem vorbi de drept daca nu exista o obligatie corelativa a altei persoane, grup, societate. Deci, dreptul presupune cel putin doua subiecte intr-o anumita relatie, relatie care devine raport juridic atunci cand este reglementata. Unul dintre subiecte este subiectul activ, adica cel care are posibilitatea recunoscuta si asigurata de societate si respectiv de stat de a-si satisface o necesitate potrivit dreptului respectiv. Activitatea subiectului activ (posibilitatea recunoscuta in virtutea dreptului respectiv) este concretizata, precizata, in asa-zisele atribute, prerogative ale dreptului acestuia.

Spre exemplu, dreptul de proprietate presupune trei prerogative ale subiectului activ:

a) posibilitatea de a poseda bunul respectiv, 'posesia'¹⁾, adica de a avea bunul in sfera de actiune fizica a posesorului bunului in cauza;

b) posibilitatea de a-l folosi, adica 'folosinta';

c) posibilitatea de a dispune (in mod exclusiv si absolut) fizic de bunul sau (a-l distruge, a-l modifica, a-l transforma) si juridic (a-l inchiria, a-l vinde etc.), adica 'dispozitia'. Aceste atribute sunt numite si drepturi (dreptul de posesie, dreptul de folosinta si dreptul de dispozitie) si pot exista independent, purtand denumirea de dezmembraminte ale dreptului de proprietate.

Subiectele pasive ale dreptului sunt toti subiectii care au obligatii corelative prerogativelor dreptului subiectului activ.

Obligatia este legatura recunoscuta sau impusa de societate prin intermediul statului, unui subiect fata de dreptul altui subiect, prin care primul subiect este tinut ca in spiritul binelui si echitatii sa faca, sa nu faca, sa dea sau sa nu dea ceva, sub sanctiunea constrangerii statale.

'Posesia este un fapt, dar unul dintre acele fapte in fata carora dreptul se inclina cu multa bunavointa, si aceasta pe calea prescriptiei care permite, rand pe rand, dobandirea si pierderea drepturilor. Prescriptia si posesia sunt, in fond, instrumente pentru masurarea fortei si longevitatii drepturilor, indeosebi a celor considerate perpetue'

Ph. Jestaz. Prescription et possesion des biens en droit francais in R. Dalloz-Sircy, 1984, Chronique, 5e Cahier

Prin 'drept', societatea ocroteste interesele individului, familiei, colectivitatii si ale societatii, in conditii general admise.

Conceptul de 'arta' din definitia dreptului presupune:

a)-recunoasterea de catre societate a dreptului unei persoane si stabilirea obligatiilor corelative ale celorlalti, cu un anumit continut si limite; aceasta se face atat prin legi scrise cat si prin obiceiuri, cutume;

b)-garantarea dreptului si a executarii obligatiilor corelative acestuia; aceasta garantie este reala numai in conditiile in care societatea infiinteaza organe, stabileste procedurile de functionare a acestora, instituie sanctiuni pentru neexecutarea obligatiilor corelative dreptului, asigura atat conditiile de realizare a obligatiilor de catre subiectul pasiv cat si conditiile sanctionarii organelor statului atunci cand acestea nu-si executa obligatiile corelative.

c)-repararea dreptului incalcat, care se face in natura sau prin despagubire justa si echitabila.

d)-stabilirea prin lege a unor limite ale repararii dreptului pentru ca aceasta sa nu se faca prin abuzuri, in functie de exercitarea acestuia si de conditiile concrete astfel:

-repararea in natura se face numai atunci cand este posibila si nu se cauzeaza o alta nedreptate cum ar fi de pilda cazul deposedarii cumparatorului de buna credinta;

-neexercitarea dreptului in anumite termene duce la imposibilitatea realizarii lui pe cale judecatoreasca, intervenind sanctiunea prescriptiei; de exemplu, cel care nu isi cere datoria de la datornic timp de 1,8 ani, nu o mai poate obtine cu forta justitiei, deoarece prin inactiune el a acceptat ca starea de fapt sa se transforme in stare de drept si astfel dreptul sau s-a prescris. Prescriptia in dreptul civil este un mijloc de a dobandi proprietatea sau de a se elibera de o obligatie sub conditiile legii se arata in art. 1837 din Codul civil. Toate actiunile privind drepturile reale si personale pe care legea nu le-a declarat neprescriptibile se prescriu in termen de 30 de ani prin neuz, fara ca cel care invoca aceasta prescriptie sa fie obligat a produce vreun titlu si fara sa i se poate opune reaua credinta.

-institutia 'uzucapiunii' care presupune ca cel care s-a folosit ca

proprietar de un bun al altuia o perioada de timp prevazuta de lege (de ex. 3o de ani) devine proprietar al bunului respectiv, adica starea de fapt perpetuata o perioada de timp, se transforma in stare de drept.¹⁾

A se vedea pe larg, Dr. Ana Boar. Uzucapiunea, posesia si publicitatea drepturilor. Editura Lumina Lex, 1999

'Arta', element al definitiei dreptului a presupus in primul rand organizarea societatii in stat, stat care a creat dreptul ca totalitate de norme general obligatorii (lege) asigurate prin forta de constrangere a acestuia.

Este important de observat ca legea nu a fost conceputa ca regula generala impusa de un suveran, ci ca regula ce exprima simtul de justitie al comunitatii (iustum), deci norma care are valoarea si calitatea de a fi justa. Atunci cand legea nu mai are calitatea de a fi justa, trebuie modificata sau abrogata¹⁾. Nu tot ce este legiferat este si just, de aceea o lege nedreapta poate fi criticata, modificata, abrogata sau inlocuita cu o alta lege justa. Aceasta nu inlatura obligativitatea legii. Legea trebuie intotdeauna respectata pana la modificare, abrogare sau inlocuire. A nu respecta legea inseamna a ajunge la anarhie. Legea poate fi criticata de oricine, dar numai Parlamentul are calitatea, competenta si imputernicirea sa o schimbe. Legea trebuie mai intai respectata si apoi criticata.

B.         Statul si Dreptul

G. Burdeau, citandu-l pe Chesterton, spunea:'O societate chiar daca s-ar compune numai din Hanibali si Napoleoni, ar fi mai bine, in caz de surpriza, ca nu toti sa comande in acelasi timp.' Este implicata aici ideea de diferentiere intre guvernanti si guvernati, pe care unii doctrinari au considerat-o caracteristica fundamentala a statului, arata Prof. dr. Ioan Deleanu.

Dupa unii, fenomenul statal este comun tuturor societatilor, indiferent de gradul lor de dezvoltare. Se afirma ca oriunde si totdeauna cand cei care 'comanda' pot fi diferentiati de cei care 'asculta', suntem in prezenta statului. Aceasta teza a fost combatuta de prof. T. Draganu care arata ca: 'o banda de gangsteri in care un Al Capone comanda cu mai multa autoritate, poate, decat un rege supusilor sai, nu este un stat.' Pentru ca sa poata fi vorba de existenta unui stat este necesar ca in sanul grupului social respectiv sa se nasca ideea ca individul sau indivizii care guverneaza nu se marginesc sa exercite o constrangere corporala asupra guvernatilor, ci procedeaza dupa o anumita ordine legala sau cutumiara care face ca intre indivizii care alcatuiesc aceasta grupare sa staruie anumite legaturi si, chiar daca persoanele care alcatuiesc la un moment dat categoria sociala a guvernantilor ar inceta sa existe, altii le-ar lua locul - adauga prof. T. Draganu. Statul, cum preciza M. Hauriou, este o 'institutie'. Statul apare pe o anumita treapta a dezvoltarii societatii, atunci cand puterea politica institutionalizata fiind, dobandeste astfel caracterul de putere publica, oficiala, legitima. Statul este deci, o forma perfectionata a societatii. Statul ca persoana juridica are drepturi si obligatii, drepturi si obligatii care intr-un stat democratic izvorasc din necesitatile publice si satisfac interesele publice.

A abroga o lege inseamna a o scoate din vigoare, adica din momentul abrogarii aceasta nu mai poate produce efecte juridice. Abrogarea nu loveste efectele juridice produse (drepturi si obligatii) de legea in cauza pana la data abrogarii. A abroga nu inseamna a anula. Actul juridic anulat desfiinteaza si efectele juridice produse pana in momentul anularii.

Drepturile si obligatiile statului nu se confunda cu dreptul in general ca totalitate de norme juridice, ci este o componenta a acestuia, care se regaseste in normele juridice de drept public.

Dreptul in general urmareste satisfacerea intereselor generale, nationale, locale, private si individuale.

Dupa M. Vararu, interesele generale sunt acele trebuinte care ridicandu-se mai presus de orice consideratii locale sau regionale, sunt absolut comune pentru toti locuitorii unei tari si pentru toata intinderea teritoriului sau. Toti locuitorii unei tari - fara nici o deosebire - au interes pentru apararea nationala, pentru mentinerea ordinii publice, pentru distribuirea justitiei, pentru sanatatea publica, intretinerea cailor de comunicare, executarea lucrarilor de utilitate publica, pentru gestionarea domeniului public si procurarea resurselor necesare pentru satisfacerea acestor interese comune. Aducerea la indeplinire a acestor interese generale, cade in sarcina si constituie rolul esential al Statului si reprezentantilor sai prin mijloacele dreptului.Reducerea puterii statului peste anumite limite afecteaza satisfacerea intereselor generale; spre exemplu incapacitatea finantarii invatamantului, asigurarilor sociale etc., afecteaza dreptul la invatatura si dreptul la un nivel de trai decent. Interesele publice pot fi interese generale, la nivelul natiunii sau interese publice locale, la nivelul colectivitatilor locale (judet, comuna, oras, municipiu).

Statul, ca forma organizata a puterii intr-o societate determinata pe un teritoriu, este strans legat de drept, pe care se sprijina si se conditioneaza reciproc.

Statul creeaza dreptul si, paradoxal, dreptul delimiteaza configuratia si actiunile statului. Instituind dreptul, statul impune reguli de conduita, norme obligatorii pentru toti persoane fizice, juridice si organele statului. Prin drept, statul isi exprima si puterea de comanda, formuland exigente economice, sociale si politice. Statul asigura forta, eficienta si viabilitatea dreptului. El este paznicul normelor juridice, intervenind deseori (coercitiv) pentru a chema la ordine indivizii care, ignorand prescriptiile normelor, incalca libertatile si drepturile celorlalti. Statul trebuie sa asigure respectarea legii inclusiv de catre structurile sale, aparand nu numai interesul public ci si interesul privat. Dreptul ca totalitate de norme juridice nu poate exista in afara Statului, decat numai sub forma normelor morale si religioase.