Drepturile si obligatiile mediatorului

Capitolul IV al Legii nr. 192/2006 stabileste care sunt drepturile, obligatiile, precum si raspunderea mediatorului.

Drepturile mediatorului sunt stabilite, dupa cum urmeaza:

Mediatorul are dreptul de a informa publicul cu privire la exercitarea activitatii sale, cu respectarea principiului confidentialitatii. Conditiile in care se poate face publicitate profesiei de mediator sunt stabilite de regulament (art. 25).

Mediatorul are dreptul la plata unui onorariu stabilit prin negociere cu partile, precum si la restituirea cheltuielilor ocazionate de mediere. Onorariul trebuie sa fie rezonabil si sa tina cont de natura si de obiectul conflictului (art. 26). De fapt, aceasta rezonabilitate a onorariilor va fi constitui un argument in plus care sa determine partile unui conflict sa apeleze la mediere si sa nu aleaga calea jurisdictionala de solutionare a lui.

Fiecare mediator are dreptul sa aplice un model propriu de organizare a procedurii de mediere, cu respectarea dispozitiilor si principiilor statuate in prezenta lege (art. 27). Trebuie sa intelegem ca 'modelul propriu' se refera la personalitatea proprie a mediatorului care, dublata de cunostintele specifice, trebuie sa fie in masura sa convinga partile de a alege o solutie negociata conflictului lor.

Sediul profesional al mediatorului este inviolabil. Perchezitia sediului profesional al mediatorului poate fi dispusa numai de judecator si se efectueaza de procuror sau de organul de cercetare penala, in conditiile prevazute de Codul de procedura penala (art. 28).

La randul lor, obligatiile mediatorului retinute de catre lege sunt urmatoarele:

Mediatorul are obligatia sa dea orice explicatii partilor cu privire la activitatea de mediere, pentru ca acestea sa inteleaga scopul, limitele si efectele medierii, in special asupra raporturilor ce constituie obiectul conflictului (art. 29 alin.l).

Mediatorul trebuie sa asigure ca medierea sa se realizeze cu respectarea libertatii, demnitatii si a vietii private a partilor (art. 29 alin.2).

Mediatorul are indatorirea sa depuna toate diligentele pentru ca partile sa ajunga la un acord reciproc convenabil, intr-un termen rezonabil (art. 30 alin.l).

Mediatorul trebuie sa conduca procesul de mediere in mod nepartinitor si sa asigure un permanent echilibru intre parti(art. 30 alin.2).

Mediatorul are obligatia sa refuze preluarea unui caz, daca are cunostinta despre orice imprejurare ce l-ar impiedica sa fie neutru si impartial, precum si in cazul in care constata ca drepturile in discutie nu pot face obiectul medierii, potrivit art. 2 din lege. (art. 31).

Mediatorul este obligat sa pastreze confidentialitatea informatiilor de care ia cunostinta in cursul activitatii sale de mediere, precum si cu privire la documentele intocmite sau care i-au fost predate de catre parti pe parcursul medierii, chiar si dupa incetarea functiei sale (art. 32 alin. 1). Respectand principiul confidentialitatii, mediatorul este obligat sa respecte normele de deontologie si sa raspunda cererilor formulate de autoritatile judiciare (art. 33 alin. 1).

Mediatorul are obligatia de a-si imbunatati permanent cunostintele teoretice si tehnicile de mediere, urmand in acest scop cursuri de formare continua, in conditiile stabilite de Consiliul de mediere (art.

Mediatorul este obligat sa restituie inscrisurile ce i-au fost incredintate de parti pe parcursul procedurii de mediere (art. 35).

Rolul Consiliului Europei in promovarea medierii

In contextul in care sistemul mijloacelor alternative de rezolvare a conflictelor a castigat teren si incredere in intreaga lume, Consiliul Europei a jucat si joaca un rol particular in domeniul mijloacelor alternative de solutionare a conflictelor, nu numai prin dezbaterile si reuniunile organizate pe aceasta tema, ci si prin instrumentele juridice internationale adoptate de Comitetul de Ministri in acest domeniu, intre care joaca un rol important relativ recentele sale reco­mandari ce promoveaza medierea in diferite materii.

Astfel, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a adoptat la 21 ianuarie 1998 Recomandarea Nr. (98)1 privind medierea familiala. Acest document, pornind de la realitatea ca numarul litigiilor de familie este in continua crestere, inclusiv cele cu elemente de extraneitate, iar medierea familiala este in multe state un mijloc eficient de rezolvare a acestora, recomanda statelor membre ale Consiliului Europei sa instituie sau, dupa caz, sa dezvolte mecanismele medierii familiale si sa se asigure ca sunt respectate principiile acesteia.

A urmat adoptarea, la 15 septembrie 1999, a Recomandarii Nr. R(99)19 privind medierea in materie penala, care - dupa ce remarca tendinta statelor membre de a recurge la mediere in materie penala, o optiune caracterizata prin flexibilitate, axata pe rezolvarea problemelor si implicarea partilor, ca o completare sau ca o alternativa la procedura penala traditionala - recomanda statelor membre sa ia in considerare principiile care dezvolta medierea in materie penala (enuntate in anexa la recomandare) si sa dea acestor texte cea mai larga difuzare posibila.

Relativ recent, Comitetul de Ministri al Consiliului Europei a adoptat Reco­mandarea Nr. R(2001)9 privind modurile alternative de solutionare a litigiilor intre autoritatile administrative si persoanele fizice.

Totodata, este in curs de adoptare o recomandare a Comitetului de Ministri privind medierea in materie civila.

Pe langa recomandarile privind medierea in anumite materii, sunt de amintit si documentele care promoveaza accesul la mijloacele alternative de solutionare a conflictelor, in general, dovada a preocuparii constante in acest domeniu a Consiliului Europei.

Astfel, sunt de evocat si principiile enuntate de Recomandarea Consiliului Europei Nr. R(81)7 asupra mijloacelor de facilitare a accesului la justitie, care recomanda statelor parti sa ia toate masurile pentru a simplifica si accelera procedurile judiciare, usurand si incurajand, in cazurile in care aceasta este posibil, concilierea partilor ori reglementarea amiabila a conflictelor, inainte sau pe parcursul unui proces.

Recomandarea Consiliului Europei Nr. R(86)12 privind anumite masuri referitoare la prevenirea si reducerea supraincarcarii cu dosare a instantelor incu­rajeaza, la randul sau, reglementarea modalitatilor de rezolvare pe cale amiabila a litigiilor.

In cadrul concluziilor formulate in urma desfasurarii celei de-a 23-a Conferinte a Ministrilor Europeni de Justitie (Londra, 8-9 iunie 2000), se subliniaza necesitatea promovarii modurilor alternative de solutionare a conflictelor, sustinandu-se ca "aceste proceduri vor putea ajuta, intr-o maniera decisiva, prevenirea unei crize a justitiei, nelimitandu-se numai la diminuarea numarului de cazuri in instanta, ci servind, in mod egal, ca instrument de reconciliere sociala, favorizand restabilirea relatiilor interumane, in loc sa incerce sa determine cine are dreptate si cine a gresit'.

Principiile medierii

Pentru a intelege esenta medierii, este necesara o prezentare succinta a principiilor acesteia, cuprinse intr-un set de reguli care traseaza in fapt intreaga procedura a medierii si care au fost desprinse din recomandarile mentionate mai sus. Totodata, pe baza acestor principii poate fi construita o definitie sintetica a medierii. in acelasi timp, aceste principii contureaza foarte exact profilul mediatorului, la care ne vom referi mai jos.

De remarcat ca, desi recomandarea nr. R (98)1 a Comitetului de ministri cuvant sau fapta, nici una dintre parti, sa vegheze tot timpul ca nici o parte sa nu fie dezavantajata sau sa simta ca este dezavantajata in timpul medierii, evitand cu atentie orice forma de manipulare, intimidare sau amenintare, aparitia oricarui dezechilibru de putere fiind strain de insusi scopul medierii. Totodata, este foarte important sa nu preexiste nici o relatie personala sau profesionala intre media­tor si una dintre parti.

b. Neutralitatea mediatorului presupune ca acesta nu poate impune o solutie partilor si nu le incita in sensul obtinerii unui anumit rezultat. Rolul de a se pune de acord asupra unei decizii comune apartine partilor, functia mediatorului fiind aceea de a facilita procesul. Numai partile pot lua deciziile pe care le consi­dera potrivite situatiei lor.

In fapt, principiile procesului de mediere, astfel cum sunt retinute de recomandare, se axeaza indeosebi pe conceptul de impartialitate si neutralitate. Mediatorul apare ca un garant al unei etici proprii procesului de mediere, in cadrul caruia impartialitatea si neutralitatea isi au locul lor insemnat. Decurgand din aceste principii sau completandu-le, sunt de mentionat si alte reguli de baza, care trebuie respectate pe tot parcursul procedurii de mediere:

C. Mediatorul respecta egalitatea partilor si punctele de vedere ale aces­tora pe tot parcursul procedurii de mediere.

Respectul egalitatii partilor se impune firesc mediatorului, ca o consecinta a principiului, mai general, al egalitatii in fata legii. Cat priveste respectul datorat punctelor de vedere ale partilor, aceasta este o regula care decurge din faptul ca mediatorul nu este investit cu autoritate fata de parti - cum este judecatorul sau arbitrul -, ci are doar sarcina de a media intre punctele de vedere contrare ale partilor.

Ca o consecinta a lipsei sale de autoritate, mediatorul nu poate impune partilor o solutie. Neavand putere de decizie, el nu poate sa hotarasca asupra rezolvarii conflictului, asa cum face arbitrul sau judecatorul, ci mediaza intre puncte­ le de vedere contrare astfel incat ele sa devina cat mai apropiate cu putinta in scopul eliminarii starii de conflict; sau, altfel spus, mediatorul ajuta partile sa negocieze pentru ca acestea sa ajunga la o intelegere prin propriile forte.

E. Confidentialitatea medierii. Medierea este confidentiala si respecta viata privata a partilor. Mediatorul pastreaza secretul informatiilor pe care le obtine despre parti in timpul medierii si nu le divulga decat cu consimtamantul expres al ambelor parti. Asa cum se precizeaza in expunerea de motive a reco­mandarii, discutiile care au loc pe parcursul procesului de mediere sunt confiden­tiale si nu pot fi utilizate ulterior decat cu acordul partilor ori in anumite situatii expres prevazute de lege.

Daca medierea se desfasoara in timpul procedurii judiciare, aceasta din urma trebuie sa fie intrerupta, ceea ce constituie o amanare temporara sau chiar o sus­pendare a procesului. Atunci cand procedura judiciara este intrerupta in vederea medierii, trebuie sa existe mecanisme care sa permita si sa garanteze informarea autoritatii judiciare sau a altei autoritati competente daca medierea declansata a continuat sau nu si daca partile au ajuns sau nu la un acord, astfel incat medierea sa nu se transforme intr-un instrument de tergiversare a solutionarii cauzelor de catre organele jurisdictionale legal investite.

Profilul mediatorului

Reamintim ca, potrivit unui principiu al medierii, redat sintetic mai sus, mediatorul poate furniza informatii juridice, dar nu are voie sa dea consultatii juridice. Cu alte cuvinte, mediatorul trebuie, atunci cand este cazul, sa informeze partile ca au posibilitatea de a consulta un avocat ori un alt expert competent.

Asa cum se precizeaza in expunerea de motive a recomandarii, faptul de a furniza o informatie juridica implica mentinerea relatiei de impartialitate cu par­tile, in schimb, a da consultatii juridice este in contradictie cu principiul impar­tialitatii, intrucat consultatiile juridice includ o evaluare a circumstantelor particu­lare si recomandarea unei actiuni specifice.

De altfel, acest principiu, deosebit de important, permite accesul, peste tot in lume, in cadrul categoriei profesionale a mediatorilor si a altor persoane decat

licentiatii in drept. Dat fiind caracterul multidisciplinar al activitatii de mediere, derivand din natura diversificata a conflictelor, este normal ca aria de recrutare a specialistilor sa nu sa se limiteze numai la domeniul juridic.

Pregatirea mediatorului are un caracter complex, interdisciplinar, ce imbina cunostinte de drept, psihologie, sociologie, precum si metode si tehnici specifice, bazate pe comunicare si negociere. Totodata, prin esenta ei, medierea presupune o negociere intre partile aflate pe pozitii de egalitate, cu ajutorul mediatorului, persoana apta sa faciliteze discutiile dintre ele si sa le sprijine pentru solutionarea conflictului intr-un mod reciproc convenabil, in spirit de impartialitate si dreptate. Asa fiind, activitatea de mediere nu poate fi considerata monopolul unei singure profesii, de exemplu a juristilor ori a psihologilor sau sociologilor.

Fara a intra in detalii, ne marginim sa dam cateva exemple privind transpunerea in practica a acestei conceptii in domeniul medierii familiale:

a. in Finlanda si Suedia, pentru a fi admis in programele de pregatire a mediatorilor, conditia ceruta este aceea de a fi de formatie asistent social, psiholog ori medic sau de a avea pregatire si experienta de munca in domeniul familiei.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

b. in Belgia, programele de formare a mediatorilor, avand un continut plu­ridisciplinar, sunt deschise unor categorii profesionale diverse, ca psiho­logii, avocatii, notarii, pedagogii, sociologii, asistentii sociali.

Formele de pregatire a mediatorilor au un caracter eterogen, cum de altfel este conceptul medierii in lumea intreaga. Ca o constanta, insa, pare a fi faptul ca nu formatia de baza a anumitor categorii profesionale garanteaza compe­tenta acestora in materie de mediere. in definitiv nu profesia de baza a mediato­rului este cea care prezinta relevanta, ci exigentele si eficienta formelor de pre­gatire specifica in domeniul medierii.

In aceasta faza a dezvoltarii medierii nu exista o programa unitara la nivelul tarilor europene privind formele de pregatire a mediatorilor. Asa cum se arata in expunerea de motive a Recomandarii Nr. R(98)l, caracteristicile formelor de pregatire in domeniul medierii variaza de la tara la tara, dar se ia in consideratie din ce in ce mai mult formarea incluzand invatarea de cunostinte teoretice si specializate, precum si, in mod egal, oportunitatea unei practici supervizate de catre un expert. in numeroase tari, sistemele de acreditare si de inregistrare profe­sionala sunt in curs de a fi stabilite. Proiecte privind educatia si formarea sunt in curs de desfasurare atat in sectorul public, cat si in sectorul privat in anumite state. Totodata, in acelasi document, se arata ca numeroase state elaboreaza reguli de buna practica si coduri de conduita. In acelasi timp, la acel moment se considera prematur de a stabili exigente precise in materie, atata vreme cat medierea nu este mai larg practicata la nivel european.

Organizarea medierii

Sistemul privind pregatirea, atestarea si reatestarea mediatorilor este strans legat de modalitatile concrete de organizare a medierii, care includ si "relatia administrativa' cu sistemul jurisdictional.

Organizarea medierii ar trebui sa plece de la premisa ca aceasta are mai multe sanse de succes daca este conceputa ca o procedura facultativa. Modalitatile concrete de punere in practica a procedurii medierii ridica, insa, mai multe intre­bari, in fapt, problema poate fi redusa la optiunea intre organizarea medierii ca serviciu public ori ca serviciu privat (asigurat de un corp profesional organizat pe principiile unei profesii liberale). Ambele variante au avantajele lor. Cea de-a doua varianta pare preferabila, insa, din perspectiva unui legiuitor prag­matic, intrucat punerea ei in practica ar presupune un efort bugetar minim ori inexistent. Organizarea medierii pe principiile unei profesii liberale ar presupune indeplinirea de catre mediator a unui serviciu de interes public ce implica plata unui onorariu. Evident, onorariul mediatorului ar trebui sa fie mult mai mic in comparatie cu costul unui proces, intrucat medierea porneste de la premisa ca intelegerea intervenita intre parti reduce costurile si timpul implicate de proce­durile judiciare.

Incercand sa gasim un model viabil de organizare a medierii, constatam aceeasi varietate ce urmareste toate fatetele ideii de mediere. Astfel, se apreciaza ca la o extrema se gasesc initiativele in intregime private: organisme de mediere private, cum este, de exemplu, Centrul pentru rezolvarea disputelor (CEDR) in Marea Britanie, ce sunt sesizate cu cereri de mediere in baza unor clauze de mediere introduse in contractele comerciale.

Fara a fi in masura de a intra in detalii cu privire la sisteme de pregatire si atestare a mediatorilor existente in tarile europene, ne referim doar la programul de formare "Master European in mediere', asigurat de institutul universitar Kurt Bosh (Sion, Valais) in parteneriat cu diferite universitati europene, care, consacrand un sistem international si interdisciplinar de formare in mediere, incearca sa raspunda, in acelasi timp, exigentelor celor mai diverse ale sistemelor nationale. Formele de pregatire inglobeaza diferitele practici de mediere, luand in considerare campul de aplicare (familial, penal, social, scolar, cultural, administrativ, mediul inconjurator, politica internationala, sanatate), modalitatile de insertie in structurile institutionale si tehnicile pe care ele le pun in practica..

In expunerea de motive a Recomandarii Nr. R (98)1, se arata ca, atat in Marea Britanie, cat si in Austria, Franta, Germania, medierea in materie familiala este organizata de catre particulari sau de catre organisme independente in raport cu statul. Acesti mediatori nu sunt legati de tribunale, dar pot functiona pe langa servicii de asistenta sociala ori servicii de tineret. Toate onorariile trebuie platite de catre parti.

La cealalta extrema se gaseste medierea in cadrul instantei, exercitata chiar de catre judecator, care are o larga traditie pe continentul european.

Intre aceste doua extreme se situeaza un fenomen recent, larg raspandit: medierea in cadrul unei actiuni in justitie. Dupa aceasta formula, un judecator, un grefier ori chiar un functionar special al instantei propune partilor in conflict o mediere externa, pentru a incerca rezolvarea litigiului pe cale amiabila, intelegandu-se ca aceasta tentativa de solutionare este prealabila unei actiuni in justitie. Aceasta formula exista in Marea Britanie, Franta si in Germania.

Oricare ar fi maniera in care medierea este organizata, ea trebuie sa fie acce­sibila tuturor fara discriminari bazate pe rasa, limba, religie ori etnie.

In eventualitatea unei reglementari, apreciem ca, indiferent de modelul de mediere pentru care se va opta, mecanismul acestei proceduri nu poate functiona in conditii optime in lipsa unei informari prealabile corespunzatoare si a unei bune coordonari in cadrul sistemului. in conditiile in care, atunci cand exista un conflict, primul impuls este acela de a te adresa instantei, este necesara imaginarea unor structuri chiar in interiorul instantelor, care sa inlesneasca accesul la mediere. Astfel, legatura functionala intre instanta, cetatean si mediere ar putea fi asigurata, eventual, de catre un "consilier de mediere' (sau "consilier jurisdictional' ), ca o veriga intermediara intre mediatori si persoanele interesate.

Organizarea medierii ridica, spuneam, si problema "relatiei administrative' cu organele jurisdictionale: in situatia in care se va agrea ideea organizarii medierii pe principiile unei profesii "pur' liberale, poate intra in calcul o forma de "tutela administrativa' asupra corpului profesional al mediatorilor - ca in cazul notarilor ori al executorilor judecatoresti -, cel putin pana in momentul in care acesta va deveni suficient de puternic incat sa-si creeze propriile organisme care sa asigure un control eficient asupra activitatii de mediere.

Rezultatul medierii

Fara indoiala ca medierea poate esua, situatie in care partile vor putea sa se adreseze justitiei sau sa opteze pentru o alta forma de rezolvare a conflictului dintre ele.

Daca, insa, medierea se termina cu un succes, se pune problema naturii actului juridic care constata acest lucru. De legeterenda, din punctul de vedere al unei viitoare proceduri a medierii - si in masura in care acesteia i se va recunoaste apartenenta la dreptul procesual -, va fi un act de drept procesual care va constata stingerea litigiului dintre parti.

Din punct de vedere al dreptului substantial - si tinand cont de regle­mentarea actuala -, va trebui sa se faca distinctia intre drepturile cu privire la care partile pot face tranzactie si cele care nu sunt susceptibile de a fi tranzactionate.

A. In prima ipoteza, si anume aceea a litigiilor patrimoniale - fie ele civile ori comerciale -, "concluzia comuna post-mediere', care pune capat conflictului, nu poate fi calificata altfel decat ca un contract de tranzactie, supus tuturor conditiilor de fond si de forma prevazute de art. 1704-1717 C.civ. Daca medierea a intervenit in cursul unui litigiu, aceasta tranzactie va fi depusa in cauza, iar instanta va pronunta o hotarare de expedient, potrivit art. 271-273 C.pr.civ.⁷⁰

B. intr-o a doua ipoteza, care vizeaza mai ales medierea familiala, intelegerea partilor, subsecventa medierii, nu poate fi calificata decat ca o modalitate de exercitiu, in limitele legii, al drepturilor care decurg din calitatea lor de membri ai unei familii: dreptul de a intenta o actiune de divort, de a renunta la ea sau de a se impaca cu celalalt sot (art. 37-38 C. fam. si art. 618 C.pr.civ.); dreptul de a solicita stabilirea locuintei copilului (art. 100 alin. 3 C. fam.); dreptul de a cere copilul de la orice persoana care il tine fara drept (art. 103 C. fam.); dreptul de a solicita prestarea intretinerii (art. 86-96 C. fam.) etc. in toate aceste cazuri, rezultatul pozitiv al medierii va insemna transarea conflictului intre parti si renuntarea acestora de a se mai adresa justitiei.

Fara indoiala, in dreptul familiei exista si situatii in care, potrivit legii, solutia agreata de parti nu se poate obtine numai prin acordul lor de vointa, ci este obligatorie interventia instantei judecatoresti. De exemplu, efectele divortului nu se pot produce doar prin simplul acord al partilor, chiar daca este vorba de un divort prin consimtamant mutual, reglementat de art. 38 alin. 2 C. fam., ci este necesara pronuntarea unei hotarari judecatoresti in acest sens (art. 38 si 39 C. fam). De asemenea, in caz de divort, invoiala parintilor privitoare la incre­dintarea copiilor si la contributia fiecarui parinte la cheltuielile de intretinere a lor nu produce efecte decat daca este incuviintata de instanta (art. 42 alin. 4 C. fam.). Nu s-ar putea spune ca in asemenea cazuri medierea ar fi imposibila sau inutila; dimpotriva, mediatorul poate contribui la "calmarea' relatiilor dintre parti, poate propune o solutie, dar aceasta va trebui "sanctionata' printr-o hotarare judecatoreasca.

Invitand la solutionarea pe cale amiabila a litigiilor comerciale, textul citat din Codul de procedura civila nu este, in fond, decat o incercare timida de consa­crare, pentru acest tip de contencios, a unei modalitati alternative de solutionare a conflictelor, alternativa procesului in instanta.

Daca nu putem vorbi de o reglementare completa si convingatoare a concilierii in materie comerciala, trebuie subliniat ca, in aceasta materie, arbitrajul este o institutie practica si functionala, beneficiind de un cadru legal coerent si de o practica indelungata.

Dupa cum am aratat deja, arbitrajul ad-hoc este reglementat in Codul de procedura civila. Arbitrajul institutionalizat se realizeaza, in Romania, prin Curtea de Arbitraj Comercial International, care isi desfasoara activitatea potrivit Regu­lamentului privind organizarea si functionarea Curtii de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si industrie a Romaniei si a Municipiului Bucuresti.

In baza regulamentului citat, Curtea pune la dispozitia celor interesati urma­toarele servicii: arbitraj, conciliere, consultanta procedurala, cooperare internatio­nala, studii si cercetare in domeniul arbitrajului, cooperare interna in cadrul sistemului arbitrai cameral roman. Astfel, potrivit art. 1 din Regulament, Curtea de Arbitraj are misiunea de a promova, in Romania, arbitrajul comercial intern si international precum si procedura concilierii, ca si alte cai alternative de solutionare a litigiilor.

Procedura aplicabila este prevazuta in Regulile de procedura arbitrata, care au fost elaborate in baza dispozitiilor Codului de procedura civila - Cartea a IV-a "Despre arbitraj' (art. 340-370³).

Ne referim la aceste proceduri - desi ele nu fac obiectul preocuparii noastre aici - deoarece in cadrul lor se poate recurge, in prealabil, la conciliere, iar aceasta procedura, dupa cum am vazut, precede adesea medierea si chiar este dificil de facut o distinctie intre cele doua. Astfel, Camera de Comert si Industrie a Romaniei pune la dispozitia membrilor sai si a altor intreprinzatori interesati o procedura de conciliere facultativa, in conditiile Regulilor de conciliere facultativa, avand ca scop solutionarea pe cale amiabila a unor diferende dintre ei, ivite in relatiile comerciale, ca si evitarea unor litigii judecatoresti sau arbitrale.

Este evident ca arbitrajul prezinta avantaje incontestabile, cum sunt rapidi­tatea, suprimarea in mare masura a formalismului, cheltuieli mai reduse, carac­terul confidential, avantaje care il recomanda din plin partilor interesate ca litigiul sa fie solutionat cu promptitudine; iar dezvoltarea relatiilor economice specifice economiei de piata impune solutionarea cu promptitudine a disputelor in materie comerciala. Fara indoiala, in aceasta materie, poate mai acut ca in orice alt domeniu, orice tergiversare in solutionarea unor conflicte poate antrena reactii negative in lant. Conflictul submineaza securitatea raporturilor economice; intarzierea in solutionarea lui poate duce la pierderi insemnate, prejudiciile pe plan economic fiind, uneori, greu de anticipat in aceasta materie.

Uneori este nevoie insa de mai mult pentru solutionarea disputelor in mediul relatiilor economice, domeniu in care increderea in partener, incheierea unei intelegeri durabile si mentinerea relatiilor de afaceri sunt chestiuni esentiale. Astfel, promptitudinea solutionarii conflictului nu reprezinta unica unitate de masura pentru eficienta folosirii unei anumite modalitati de rezolvare a conflic­tului.

Arbitrul, ca si judecatorul, solutionand litigiul printr-o hotarare arbitrata, administreaza probe si "spune dreptul' ori, in cazul arbitrajului in echitate, spune care este solutia echitabila si impune partilor aceasta solutie.

Apropiata de procedura in fata instantei, procedura arbitrala nu garanteaza insa mentinerea relatiilor intre partile implicate dupa solutionarea conflictului ori reconcilierea intereselor acestora, aspecte deosebit de importante pentru buna functionare a mecanismelor ce alcatuiesc mediul de afaceri.

De aceea, fara a nega virtutile arbitrajului, apreciem ca medierea -poate fi un raspuns mai adecvat genului de litigii nascute in sanul mediului de afaceri. Bucuran-du-se cam de aceleasi avantaje ca si arbitrajul, utilizarea ei ar aduce un plus de suplete relatiilor caracteristice acestui domeniu, permitand mutarea centrului de greutate al procesului de pe aspectele privind statutul juridic ori subtilitatile de procedura pe interesul aflat in joc.

Mai exact, in cazul medierii, accentul nu cade pe aspectele juridice ale litigiului, ci se urmareste ca partile, prin discutii si negocieri in prezenta media­torului sa ajunga la o solutie de compromis acceptata de fiecare parte si, bine­inteles, in deplin acord cu legile care intereseaza ordinea publica si bunele mora­vuri. De observat ca aceasta importanta caracteristica a medierii reprezinta, totodata, un argument convingator in sprijinul ideii potrivit careia aria de re­crutare a mediatorilor nu trebuie sa se limiteze doar la profesiile juridice, idee transpusa, de altfel, in practica, peste tot in lume. Pentru domeniul comercial, pregatirea unor specialisti in mediere a caror formatie de baza este legata de mediul de afaceri, care sunt familiarizati cu mecanismele economice, pare a fi o investitie profitabila pe termen lung.

Totodata, se afirma ca, in comparatie cu alte proceduri, medierea are avan­tajul de a oferi rezultate care sa fie mai convenabile pentru ambele parti aflate in conflict, care sa le satisfaca mai bine interesele si care sa fie, prin urmare, mai durabile. Se apreciaza, in acelasi timp, ca aceste rezultate pot fi obtinute cu chel­tuieli mai mici, economie de timp si de "stres', comparativ cu ceea ce insoteste, in mod obisnuit, procedurile in justitie, cele arbitrale, ori negocierea realizata fara ajutorul specialistului.

Ne permitem sa redam mai jos un amplu punct de vedere care se consti­tuie - prin logica argumentelor si claritatea exprimarii - intr-o adevarata ple­doarie in sprijinul utilizarii medierii in domeniul comercial:

"Partile pot simti adesea ca procesul in instanta este unica solutie intr-o disputa in care nici una dintre ele nu vrea sa cedeze: exista un obiect consistent care urmeaza sa fie divizat, iar fiecare parte ar vrea sa obtina mai mult decat mai putin. () Cu toate acestea, nu trebuie uitat ca taxele legale aferente procedurilor judiciare reduc semnificativ, in numeroase cazuri, marimea obiectului care ur­meaza sa fie impartit. Astfel, chiar in situatiile in care nici una dintre parti nu vrea sa cedeze, ar putea fi mai bine ca partile sa tina cont ca mecanismul solutio­narii disputelor este mai ieftin decat procedura in fata curtii sau decat arbitrajul.

Medierea este eminamente recomandata in urmatoarele cazuri:

Cand partile pot beneficia de continuarea relatiilor de afaceri dupa solutio­narea disputei.

Cand una dintre parti doreste sa mentina ori sa imbunatateasca reputatia sa publica de bun partener in afaceri.

Cand costul procesului ori arbitrajului poate fi ridicat.

Cand disputa este conturata in jurul unui complex de factori de fapt. Situatiile de fapt pot fi mai bine apreciate de catre oamenii din domeniul mediului de afaceri, familiarizati cu situatiile economice, decat de avocati ori judecatori.

Cand nici una dintre parti nu doreste stabilirea aspectelor de natura juridica ale disputei. Daca se doreste o astfel de determinare, arbitrajul ori procedura in fata instantelor judiciare sunt recomandate. Cu toate acestea, in anumite cazuri, avocatii nu sunt de acord cu o corecta analiza
juridica (asa cum clientii lor nu agreeaza, adesea, datele de fapt ale dis­putei), dar sunt gata sa permita unui mediator sa-i ajute sa gaseasca o pozitie de compromis reciproc acceptabila.'

La acestea se pot adauga urmatoarele:

"Pentru societatile comerciale, disputele sunt un eveniment obisnuit, iar firmele vor fi preocupate de reputatia lor de firme serioase, care fac afaceri cinstite, fie ca au sau nu de gand sa realizeze tranzactii viitoare intre ele. Firmele au o anumita experienta in domeniul solutionarii disputelor, rezultand din repetarea anumitor modele in materie. Legea si obiceiul creeaza asteptari privind diversi­tatea rezultatelor acceptabile pentru solutionarea disputelor. Partile vor dori un mediator informat in aceasta materie, care intelege asemenea lucruri, un asemenea mediator putand fi sau nu avocat. Negocierea (medierea) trebuie sa se potri­veasca stilului de munca al celor care au responsabilitatea conducerii firmei. Ca experimentati jucatori, partile se pot astepta la un anume model de negociere, dar partile experimentate vor avea un punct de vedere realist, care poate fi deschis improvizatiilor mediatorului.'

In acest context, a facut cariera un model de mediere comerciala bazat pe metoda intalnirilor separate (asa-numitele "caucuses'). Potrivit acestui model, "mediatorii transmit continutul comunicarii intre parti, care, in mod obisnuit, nu negociaza in mod direct. Acest model permite mediatorului sa aiba maxi­mum de control privind continutul si stilul de comunicare dintre parti. Acest model minimalizeaza, de asemenea negocierea directa, spontana dintre parti, retinand maximum de oportunitati pentru avocatii partilor, de a-i sfatui si con­trola pe clientii lor. Astfel, cazurile in care avocatii au fost puternic implicati in solutionarea disputelor sunt foarte legate de acest model de mediere. In acest model, mediatorul, dupa ce a aflat care sunt interesele si asteptarile partilor, concepe o propunere de intelegere pe care o ofera ambelor parti. Aceasta econo­miseste timpul si cheltuielile provocate de procedura ofertei si contraofertei de pe pozitiile opuse specifice negocierii tipice. Daca partile nu accepta propunerea mediatorului, aceasta poate servi ca text pe care partile pot sa-1 considere punct de plecare pentru incheierea unei intelegeri care sa satisfaca propriile nevoi.'

Cu toate ca domeniul comercial pare a fi un domeniu adecvat exercitiului medierii, nu pot fi stabilite, insa, reguli absolute privitoare la natura litigiilor sau a categoriilor de parti in litigiu care trebuie sau nu sa apeleze la mediere. Totodata, nu exista stiluri de mediere standardizate ori o programa unitara pentru cursurile de mediere. Toate acestea constituie o problema complexa, care merita, insa, studiata in continuare cu toata atentia, intrucat rezultatul sau va fi esential pentru imbunatatirea eficientei aplicarii medierii.

Includerea in categoria metodelor alternative de solutionare a conflictelor a uneia sau a alteia dintre tehnicile de abordare a disputelor a reprezentat o chestiune nu lipsita de controverse. Opiniile au variat intre doua conceptii extreme: prima apreciind ca orice metoda de abordare a disputelor care nu se rezolva pe cale judiciara intra in categoria metodelor alternative, iar cea de-a doua plasand in aceasta categorie doar metodele care promoveaza rezolvarea conflictelor pe cale consensuala.

Interesant de mentionat este ca, in Franta, intr-un raport din 1993 al Consiliu­lui de Stat' cu privire la modalitatile alternative de solutionare a conflictelor in materie administrativa, sunt grupate sub titlul de "modalitati noi' ("modes nou-veaux') toate mijloacele de solutionare a litigiilor, altele decat cele jurisdictio-nale, adica cele realizate de catre instantele judiciare.¹² Plecand de la aceasta viziune larga, definitia propusa este, insa, criticabila: "modalitatile alternative sunt modalitati de solutionare a litigiilor juridice care pot fi utilizate doar daca partile consimt si care ajung la o solutie care nu poate fi impusa de vreuna dintre parti. Este vorba, deci, de modalitati de solutionare bazate pe consimtamantul partilor si pe egalitatea dintre acestea.'

Natura modalitatilor alternative continua sa ramana o problema contro­versata. Oricare ar fi sfera acestei notiuni, variind intre limitarea acestor modalitati la aspectele consensuale si includerea in aceasta categorie a tuturor acelor metode si tehnici care reprezinta alternative la rezolvarea disputelor pe cale judiciara, ramane dificultatea realizarii unei delimitari foarte clare intre modalitatile ce compun aceasta arie cuprinzatoare de optiuni pentru rezolvarea conflictelor. Aceasta dificultate pare a fi determinata de urmatoarele circum­stante:

gradul lor mare de flexibilitate care duce, adesea, la combinarea anumitor tehnici sau metode ori la includerea unora dintre acestea in continutul unei alte modalitati, de sine-statatoare, de solutionare a conflictelor;

- inexistenta unui cadru legislativ riguros in aceasta materie, si - din perspectiva teoretica - a unor definitii general acceptate;

- de existenta unei practici diverse in domeniu s.a.

Important de mentionat este faptul ca, in S.U.A si in Canada, cea mai folosita alternativa la procesul judiciar este negocierea, tratata azi atat ca o stiinta, cat si ca o arta. Una dintre cele mai simple si mai concise definitii a negocierii este considerata a fi urmatoarea: "o comunicare permanenta orientata spre incheierea unei intelegeri, atunci cand partile au atat interese comune cat si interese

Managementul conflictelor de interese nascute din "contractele de fond' incheiate de partenerii comerciali poate fi administrat, pentru solutionarea acestora, in mod extrem de eficient si in scopul mentinerii bunelor relatii de afaceri intre partile implicate si evitarii unor procese in fata instantelor judecatoresti sau arbitrate prin mijlocirea procedurii non-jurisdictionale a medierii, definita, dupa cum am relevat, ca o cale procedurala voluntara, consensuala si confidentiala, prin care partile incredinteaza solutionarea disputelor dintre ele unui tert neutru si impartial numit "mediator'.

Medierea este o cale non-jurisdictionala de stingere a disputelor viitoare sau nascute intre partenerii comerciali avand un rol preventiv, de colaborare intre subiectele raporturilor juridice de drept comercial international dar si de facilitare si "salvare' a afacerii alterate de neintelegeri sau controverse de natura juridica sau comerciala.

Procedurile non-jurisdictionale, ca expresie a "Alternative Dispute Resolution' (ADR) atat de folosite in prezent, nu se limiteaza numai la mediere, ele mai cuprind si alte cai de rezolvare a neintelegerilor dintre partenerii comerciali pre­cum "negocierea' sau "concilierea'.

Aparent asemanatoare, avand un scop comun, acela de a stinge disputele ivite intr-un mod "necontencios', exclusiv prin conventia partilor si potrivit vo­intei lor liber exprimate, procedurile precizate se disting intre ele prin particula­ritatile specifice fiecareia.

In acest context, medierea se distinge de negociere prin prezenta celei de-a treia parti, mediatorul care are functia esentiala de a asista partile in "procesul' de rezolvare a conflictului, fara a interveni si fara a impune vreo solutie.

Negocierea apartine intotdeauna partilor, fara imixtiuni, ele insele urmand sa-si gaseasca calea de rezolvare a diferendelor ivite, intr-un cadru creat de acestea exclusiv.

Prin urmare, negocierea nu implica existenta unei conventii, unei institutii specializate, a unui regulament procedural. Ea poate interveni oricand intre parti fara a implica indeplinirea conditiilor impuse de rigoarea procedurii de mediere, respectiv existenta unei "conventii de mediere', a unor norme statuate de reguli de procedura edictate de centrele de mediere a diferendelor comerciale.

Conciliatorul poate face recomandari partilor, dupa ascultarea lor, efectuarea, daca este cazul, de investigatii, cu privire la o solutionare echitabila a diferendului, in acest sens prevad "Regulile de Conciliere Facultativa' - 2000 ale Curtii de Arbitraj Comercial International de pe langa CCIRB, institutie traditionala si pres­tigioasa in domeniu (Cap. I-IV) dar si cele internationale cum sunt "ICC Rules of Optional Conciliation' -1998, sau "International Arbitration Rules' - AAA, 1993. Toate reglementarile in domeniu au acelasi numitor comun cu privire la conciliere, acela potrivit caruia conciliatorul incearca impreuna cu partile sa realizeze o so­lutionare a diferendului, in spirit de impartialitate si dreptate.

Prin urmare, in cadrul procedurii de conciliere cea de-a treia parte, concilia­torul, nu este in mod necesar neutru ca in cazul medierii, care impune "neutra­litatea', persoanei mediatorului.

Medierea este fundamental deosebita si opusa fata de arbitraj. Singura "ase­manare' dintre cele doua modalitati de solutionare a diferendelor comerciale internationale o constituie necesitatea incheierii unei conventii in temeiul princi­piului libertatii de vointa a partilor, ingradita numai de respectarea ordinii pu­blice si a bunelor moravuri precum si de dispozitiile imperative ale legii, referindu-ne la cele care guverneaza conditiile esentiale pentru validitatea conventiilor, spre exemplu, de natura celor prevazute de disp. art. 948 si urm C.civ. sau cele referitoare la puterea obligatorie a contractului - efectul conventiilor intre parti (Art. 969 si urm C.civ.), fata de terti (art. 973 si urm c.civ.). Existenta unei con­ventii valabile, deci, constituie conditia sine qua non atat pentru recurgerea la procedura arbitrala cat si la cea de mediere. Din acest moment cele doua cai sunt fundamental deosebite.

Procedura arbitrala are caracter contencios, ea presupune o activitate procesuala care implica existenta unui proces intre parti, guvernat de principiile generale caracteristice oricarei proceduri contencioase, constituind o modalitate specifica prin care se realizeaza o activitate jurisdictionala potrivit careia:

a. arbitrii nu sunt reprezentantii partilor, ei sunt independenti si impartiali in indeplinirea atributiilor lor;

b. dupa administrarea probelor si inchiderea dezbaterilor, care urmeaza o procedura riguroasa de judecata arbitrala, se pronunta o hotarare, defi­nitiva si obligatorie, ce se bucura de puterea lucrului judecat, susceptibila de executare silita;

c. impotriva sentintelor pronuntate ca urmare a "judecatii arbitrale' se pot exercita anumite cai de atac, primind "lex fori' in domeniul procedural, in cursul procesului arbitrai fiind posibil, in anumite cazuri, sa intervina instanta de judecata de drept comun.

Procedura de mediere are caracter necontencios, ea nu cuprinde o "ju­decata' a cauzei, nu implica existenta unui litigiu, nu presupune un proces intre parti supus rigorilor procedurii de judecata. Ea constituie o modalitate specifica de solutionare non-jurisdictionala a disputelor ivite intre partenerii comerciali care presupune:

a. desemnarea unui mediator, prin acordul partilor, acreditat de acestea cu deplina incredere ca persoana capabila sa monitorizeze medierea si sa le asiste in incercarea de a rezolva diferendul dintre ele in mod reciproc convenabil, in spiritul legii, echitatii si impartialitatii (Art. 5 din "Regulile
Procedurii de Mediere' 2002 - Centrul de Mediere a Diferendelor Co­merciale - CCIRB);

b. existenta unui diferend, definit ca orice neintelegere, disputa sau diver­genta cu privire la incheierea, interpretarea, executarea sau incetarea unui contract comercial sau cu privire la existenta, executarea sau incetarea unei obligatii comerciale extracontractuale, chiar atunci cand acestea sunt
comerciale numai pentru una dintre parti (Art. 1 pct. 3 din "Regulile Pro­cedurii de Mediere' 2002 CCIRB);

c. mediatorul nu poate impune partilor o solutie cu privire la diferendul supus medierii, el nu are rolul unui judecator sau arbitru, poate face numai recomandari partilor ce au achiesat la procedura de mediere, cu privire la o solutie convenabila lor;

d. medierea nu ia sfarsit, nu se inchide prin pronuntarea unei hotarari cu putere obligatorie si definitiva pentru parti, susceptibila de executare silita, fiind o cale non-jurisdictionala de rezolvare a disputelor comerciale, ci prin mijloace specifice, respectiv prin incheierea unei intelegeri intre parti avand forta unui contract, prin intocmirea unui proces verbal de catre mediator prin care se constata esecul incercarii de mediere, sau prin comunicarea pe care partile sau una dintre ele o fac Centrului de mediere in sensul de a sista incercarea de mediere (art. 21 alin. 1 din "Reguli' 2002
a Centrului - CCIRB;

e. intelegerea (conventia) intervenita intre parti ca urmare a incheierii procedurii de mediere are forta unui contract supus normelor legale, de or­dine publica ce guverneaza executarea contractelor, legal incheiate, avand putere de lege intre parti, aceasta insemnand ca in cazul neexecutarii
obligatiilor asumate intervine mecanismul raspunderii contractuale cu toate consecintele decurgand din aceasta (Art. 1080, Art. 1082 C.civ.); nu ar fi lipsit de importanta, insa, sa relevam un aspect care ni se pare extrem de inedit si importat in acelasi timp cu privire la forta "intelegerii' de
natura celei precizate si care ar putea constitui totodata o propunere de lege ferenda privind completarea Regulilor procedurii de Mediere' ale Centrului de mediere a diferendelor comerciale - CCIRB 2002. In acest sens se remarca disp. Art. 12 din Regulile de Mediere ale Institutului de
Mediere de pe langa Camera de Comert a Suediei ("Mediation Rules of SCC Mediation Institute', in vigoare din 1 apr. 1999), sau "AAA Media­tion Rules' Art V alin. 1 "The Settlement' care prevad posibilitatea ra­tificarii, confirmarii "agreementului incheiat de parti ca urmare a medierii si acceptat de mediator, printr-o sentinta arbitrala. Evident ca in aceste conditii partile pot recurge la normele legale procedurale aplicabile exe­cutarii sentintelor arbitrale, ceea ce ar constitui o cale mai sigura si mai rapida de satisfacere a obligatiilor asumate si neexecutate precum si inla­turarea unor procese privind raspunderea contractuala, costisitoare.

f. in privinta medierii, ca metoda ADR (Alternative Dispute ResolutionT^ non-jurisdictionala, eficienta acesteia depinde exclusiv de buna credinta a partilor, de buna intelegere a acestora, de disponibilitatea lor de a-si insusi sau nu recomandarile, sfaturile mediatorului care asa cum am pre­zentat anterior nu echivaleaza cu o hotarare pronuntata intr-o cale juris-dictionala, neputand fi recunoscuta ca atare, ceea ce determina imposibi­litatea si inadmisibilitatea recunoasterii si executarii unor astfel de "recomandari' pe teritoriul altor state.

Iata de ce, in prezent, partile recurg, convenind in contractele lor "de fond' asa numita "Med-Arb Clause', o imbinare, deloc nereusita, a "conventiei de me­diere' cu "conventia de arbitraj'.

In cazul in care eforturile lor privind medierea diferendului esueaza printr-o astfel de clauza, partile sunt indrituite sa continue procedura de solutionare a acestuia pe calea unui arbitraj definitiv si obligatoriu, cu restrictia pentru media­tor sa continue procedura de arbitraj ca arbitru, atata timp cat in timpul medierii si-a exprimat, in cadrul recomandarilor de mediere facute partilor, opinia sa.

Tendinta actuala este tocmai o astfel de intrepatrundere intre mediere si arbitraj, fie ca "intelegerea' dintre parti sa fie supusa "confirmarii' sale printr-o hotarare arbitrala susceptibila de recunoastere si executare, fie printr-o conventie sui generis de tip mixt care sa confere partilor, in cazul unui esec privind medie­rea, posibilitatea continuarii solutionarii cauzei pe calea arbitrajului. divergente.' Negocierea este, prin urmare, inteleasa ca un proces de rezolvare a unui conflict, proces care include atat cooperarea cat si competitia in gasirea unui acord.

Negocierea este considerata de catre specialistii in domeniu¹⁵ ca fiind "piatra de hotar sau tehnologia fundamentala a perspectivei consensuale asupra rezol­varii conflictelor, metodele consensuale (in care sunt incluse medierea, facilitarea si concilierea) si, intr-o oarecare masura, chiar si cele arbitrale, fiind caracterizate ca forme de negociere asistata, prin aceea ca includ prezenta unei a treia parti care asista la negocierea unui acord.'

Din aceasta perspectiva, medierea reprezinta una dintre cele mai raspandite forme de "negociere asistata', un proces structurat in care o a treia parte, neutra, impartiala si fara putere de decizie, asista partile aflate in conflict sa-si rezolve problemele pe calea negocierii}

Facilitarea este considerata cea mai simpla forma de negociere asistata, in care o a treia parte asista partile sa negocieze o intelegere, concentrandu-se in intregime asupra inlesnirii procedurii in sine, fara a interveni in continutul propriu-zis al negocierii.

Este important de subliniat ca facilitarea poate conduce sau poate fi urmata de mediere, sau o mediere poate sa includa elemente de facilitare a consensului.

Cele mai folosite tehnici combinate in S.U. A ori Canada sunt, insa, potrivit literaturii de specialitate, cele de tipul mediere-arbitraj. Tehnicile mediere-arbitreij implica in principiu inceperea negocierilor prin mediere, urmand ca, in cazul in care nu se ajunge la nici o solutie prin folosirea medierii, sa se opteze pentru procedura arbitrala, considerata procedura clasica de rezolvare a disputelor ce au o componenta contractuala si facand parte din cea de-a doua categorie impor­tanta de modalitati alternative de rezolvare a conflictelor.

Cele de mai sus sustin cu prisosinta ideea dificultatii stabilirii notelor ce pot compune autonomia notiunilor incluse in categoria ADR. Granita intre acestea poate fi, in practica, extrem de sensibila, dat fiind faptul ca oricare dintre aceste tehnici poate reprezenta numai o etapa sau un element al procesului de rezolvare a unei dispute, si poate fi folosita in momente diferite sau in combinatie cu alte tehnici.

Cel mai greu de trasat insa pare a fi granita dintre mediere si conciliere, aceasta

Incercarea de a face o distinctie intre mediere si conciliere reprezinta un exercitiu teoretic dificil, ale carui riscuri se pot traduce, in cazul unei tratari superficiale, prin adancirea confuziei dintre cele doua notiuni.

Dificultatea delimitarii este data, indeosebi, de acceptiunea mai variata pe care o cunoaste termenul de conciliere.

In Europa, cel mai adesea concilierea este inteleasa ca fiind sinonima medierii.

Concilierea, de la latinescul conciliatio (derivand din conciliate, insemnand, mai intai de toate, "a aduce partile impreuna, a impaca, a concilia'), nu este o notiune omogena, in multe cazuri, ea reprezinta o procedura prealabila sesizarii instantei (o incercare de conciliere obligatorie inainte de proces), obligatorie in anumite litigii (divorturi si conflicte individuale de munca, spre exemplu, sau -in dreptul nostru - unele litigii comerciale, potrivit art. 720¹ C.pr.civ.) sau facul­tativa, dupa caz.

Intotdeauna, insa, concilierea poate fi privita ca un principiu calauzitor al intregului proces - sub acest titlu, poate interveni in orice stadiu al procesului.

Astfel, in multe sisteme juridice judecatorul are, pe tot parcursul procesului, dreptul sau chiar obligatia de a incerca sa concilieze partile. in baza dispozitiilor art. 21 din Noul Cod francez de procedura civila, concilierea poate fi exercitata de catre judecator, in virtutea rolului sau traditional, si ea este o tentativa de a apropia punctele de vedere divergente ale partilor prezente, ce poate interveni in orice moment al litigiului.

Analizand modul in care ele functioneaza, sensul notiunii de conciliere
pare a fi mai larg decat cel al notiunii de mediere.

In dreptul francez, judecatorul poate desemna o terta persoana investita cu intreaga sa incredere, numita mediator, al carui rol este de a apropia partile, deci de a le concilia in sensul etimologic al termenului, propunandu-le chiar, in anu­mite situatii, un acord amiabil pentru solutionarea diferendului respectiv. in aceasta acceptiune, medierea este o modalitate a procedurii de conciliere. Medierea familiala se inscrie in acest context.

Concilierea poate, de asemenea, sa existe independent de orice procedura judiciara, cea din urma putand fi utilizata doar pentru ratificarea eventualului acord al partilor. Aceasta este concilierea voluntara care - fie ca se confunda cu medierea voluntara, fie ca este o procedura de sine-statatoare - reprezinta adevarata alternativa la procedurile judiciare clasice, intrucat, spre deosebire de medierea ori concilierea judiciara, este independenta de orice procedura judiciara. Judecatorul nu are nici un rol nici in declansarea procedurii de solutionare pe cale amiabila a conflictului, nici in recomandarea sau alegerea unui mediator ori

Intr-o alta situatie, medierea poate urma procedurii de conciliere in cazul esecului acesteia din urma. De exemplu, in Franta, in procedurile de divort, dupa constatarea esecului tentativei de conciliere obligatorii, judecatorul poate sfatui partile sa recurga la medierea familiala. in aceasta acceptiune, concilierea in procedurile de divort si medierea familiala sunt, fara indoiala, doua notiuni distincte.

In rest, in cazul sistemului francez, cele doua notiuni sunt aproape identice. Este de remarcat, astfel, ca inainte de Legea din 8 februarie 1995, care a introdus in Codul francez de procedura civila concilierea si medierea judiciara, anumiti magistrati practicau medierea judiciara avand ca temei juridic doar dispozitiile art. 21 din Noul Cod francez de procedura civila. Curtea de casatie a validat aceasta practica intr-o hotarare din 16 iunie 1993, cu urmatoarea motivare: "Medierea, al carei obiect este de a proceda la confruntarea respectivelor pretentii ale partilor, pentru a ajunge la un acord propus de mediator, este o modalitate de aplicare a articolului 21 din Noul Cod francez de procedura civila.'²¹

Legea din 1995 si decretul sau de aplicare au consacrat principiile potrivit carora o mediere poate fi propusa de judecator, in orice stadiu al procesului, cu acordul partilor, ca mediatorul trebuie sa indeplineasca anumite conditii pentru a putea fi desemnat in aceasta calitate si ca misiunea sa este limitata in timp. Mai exact, legea citata organizeaza in fata instantelor judiciare, alaturi de concilierea realizata de judecatorul insusi, posibilitatea ca acesta sa desemneze o terta persoana care sa procedeze la o mediere "pentru a incerca sa se ajunga la un acord intre parti'.

Este greu de identificat, in dispozitiile legislative, diferenta intre mediere si conciliere.

Eforturile teoretice de identificare a elementelor ce le deosebesc sunt, insa, remarcabile.

Iata doua definitii doctrinare ale ambelor notiuni, care incearca sa puna in evidenta deosebirile dintre ele:

Concilierea este o procedura informala in cadrul careia un tert se straduieste sa conduca partile spre incheierea unui acord, aplanand tensiunile, ameliorand comunicarea, dand o interpretare punctelor litigioase, furnizand asistenta tehnica, cautand calea catre o rezolvare obtinuta printr-o negociere informala ori prin

Medierea este o procedura structurata in cadrul careia mediatorul asista partile in vederea obtinerii unui acord negociat. Medierea este de obicei un proces voluntar declansat in urma semnarii unui acord ce defineste comportamentul,, viitor al partilor. Mediatorul recurge la o varietate de mijloace si tehnici pentru a ajuta partile sa ajunga la un acord, dar el nu are puterea de a decide.

Atunci cand intervine terta persoana - conciliatorul sau mediatorul -, delimitarea dintre mediere si conciliere devine greu de facut. Se considera, in general, ca tertul ce indeplineste rolul de conciliator se transforma in mediator de indata ce, depasind rolul de a incerca o apropiere intre parti, propune o solutie.

Asadar gradul de interventie a tertului (dupa cum el propune sau nu o solutie) ori identitatea tertului sau maniera in care acesta intervine tind sa capete o importanta teoretica decisiva in efortul de a distinge intre mediere si conciliere.

S-ar parea, totusi, ca ceea ce le deosebeste este, mai mult decat scopul urmarit, metoda sau tehnica folosita.

Exista, deci, intre cele doua notiuni o diferenta de grad sau de metoda in cautarea acordului intre parti. Si, bineinteles ca distinctia incepe sa aiba un real interes practic, deoarece diferenta de metoda inseamna o procedura diferita pe care o urmeaza mediatorul, respectiv conciliatorul.

Doctrina franceza a subliniat si solutia legislativa care distinge intre cele doua notiuni. intr-adevar, Titlul al 11-lea al Cartii a V-a din Codul muncii francez, consacrat conflictelor colective de munca, organizeaza in capitolele II-V procedurile de solutionare a conflictelor colective de munca, care sunt concilierea (Cap. III), medierea (Cap. IV) si arbitrajul (Cap. V). De remarcat ca procedurile de conciliere si mediere sunt prevazute aici ca putand fi utilizate succesiv. Mai exact, articolul 523-7 al Codului muncii prevede ca-in caz de esec al procedurii de conciliere, conflictul poate fi supus, daca partile convin, fie procedurii de arbitraj prevazuta de capitolul V, fie procedurii de mediere. Medierea putand interveni dupa esecul concilierii, a fost nevoie ca legiuitorul sa organizeze o procedura diferita, de natura sa reuseasca acolo unde concilierea a esuat. Astfel, fara a da o definitie termenilor de conciliere si mediere, dreptul muncii organizeaza in paralel cele doua proceduri si insista, in consecinta, asupra a ceea ce le separa.