Obligatiuni - elementele obligatiei - clasificarea obligatiilor

Obligatiuni - partea generala

Materia obligatiilor cuprinde doua parti, si anume partea generala si partea speciala.

Partea generala se mai numeste si "teoria generala a obligatiilor", deoarece in aceasta materie isi au sediul toate principiile si regulile cu aplicatie generala, valabile pentru orice izvor de obligatii.

Partea speciala, pe care o denumim si "izvoarele obligatiilor", cuprinde fiecare izvor de obligatii in parte, cu elementele si efectele sale specifice.

1. Definitia si elementele obligatiei

Notiunea de "obligatie" este definita in doua texte romane. Primul apartine lui Paul, iar cel de al doilea lui Justinian. Definitia lui Paul presupune mai degraba opozitia dintre conceptul de "obligatie" si dreptul real sau actele ce sunt utilizate in scopul dobandirii unor drepturi reale.

De aceea, ne referim la definitia obligatiei data de Justinian.

Potrivit lui Justinian, "Obligatio est iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura" (Obligatia este o legatura de drept prin care suntem siliti a plati ceva conform dreptului cetatii noastre).

Daca in dreptul modern obligatia este un raport juridic ce se caracterizeaza printr-un foarte inalt grad de abstractizare, in definitia lui Justinian conceptul de "obligatie" ne este infatisat incomplet, partial.

Retinem faptul ca, potrivit definitiei, obligatia este "vinculum iuris", adica este o legatura de drept. Prin urmare, este un raport juridic. Dar subiectele, partile acestui raport juridic, nu ne sunt infatisate expres. Observam insa ca se vorbeste numai despre situatia debitorului prin cuvintele "suntem constransi a plati ceva". Pe de alta parte, situatia creditorului este numai sugerata, in sensul ca cealalta parte a raportului juridic nu poate fi decat creditorul.

In aceasta definitie, obiectul obligatiei este desemnat prin cuvantul "plata", insa termenul de "plata" nu desemneaza obligatia de a remite o suma de bani, ci este utilizat cu sensul de dare, facere sau prestare.

Cuvantul "dare" desemneaza obligatia de a transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru sau de a constitui un drept real ori de a plati o suma de bani.

Cuvantul "facere" desemneaza obligatia debitorului de a face ceva pentru creditor (spre exemplu, o prestare de servicii) sau de a nu face.

Cuvantul "prestare" desemneaza obligatia de a procura folosinta unui lucru fara a constitui un drept real (spre exemplu, remiterea posesiunii unui lucru). In vocabularul juridic modern, cuvantul "prestatiune", derivand din prestare, desemneaza obiectul oricarei obligatii.

Elementele obligatiei

Raportul juridic obligational cuprinde urmatoarele elemente:

subiectele (o persoana numita creditor si o persoana numita debitor);

obiectul;

sanctiunea.

Subiectele:

creditorul este subiectul activ al obligatiei, intrucat are dreptul de a pretinde o plata.

debitorul este subiectul pasiv, intrucat trebuie sa execute acea plata, la nevoie chiar prin constrangere.

Obiectul obligatiei, desemnat in definitia lui Justinian prin termenul de "plata", consta din dare, facere sau prestare.

Insa, oricare ar fi fost caracterul material al acestei prestatiuni, ea trebuie sa indeplineasca anumite conditii, pe care jurisconsultii romani le-au numit conditiile obiectului obligatiei.

Obiectul obligatiei trebuie sa fie:

licit, adica in conformitate cu cerintele normelor de drept si cu cerintele moralei;

posibil din punct de vedere fizic si din punct de vedere juridic;

Imposibilitatea fizica consta din promiterea unui lucru ce nu exista in natura (animal fabulos, precum o sirena sau un hipocentaur).

Imposibilitatea juridica consta din promisiunea de a transmite un lucru ce nu se afla in circuitul patrimonial, adica un lucru ce nu avea calitatea de res in patrimonio.

determinat sau cel putin determinabil (spre exemplu, nu grau, ci o anumita cantitate de grau).

obiectul obligatiei trebuia sa constea dintr-o prestatie pe care debitorul o face pentru creditorul sau, deoarece in dreptul roman functiona principiul relativitatii efectelor contractelor, astfel incat contractele isi produceau efectele numai intre partile care le-au incheiat.

obiectul obligatiei trebuia sa prezinte interes pentru creditor, astfel incat,  daca debitorul promitea sa transmita un lucru ce se afla in patrimoniul creditorului, o astfel de promisiune nu prezenta interes pentru creditor.

In ce priveste sanctiunea, dreptul de creanta este sanctionat printr-o actiune reala. In intentio a formulei actiunii personale, vor figura cuvintele "dare" sau "dare facere oportere", prin care se exprima ideea ca debitorul trebuie sa indeplineasca o prestatiune.

Daca debitorul nu platea de buna-voie, putea fi chemat in justitie printr-o actiune de drept strict (stricti iuris), fie printr-o actiune de buna credinta.

In a doua faza a procesului, judecatorul pronunta o sentinta (hotarare in dreptul modern); daca era de condamnare, acea sentinta urma a fi pusa in executare prin mijloacele procedurale de care dispunea pretorul.

Obligatia este un raport juridic de drept personal, care se stabileste intre creditor si debitor.

In anumite texte romane, termenul de "obligatie" este utilizat si in alte sensuri, incat uneori, prin cuvantul "obligatie" intelegem nu raportul juridic obligational, ci dreptul de creanta al creditorului. Alteori, prin cuvantul "obligatie" intelegem datoria pe care trebuie sa o plateasca debitorul.

Cert este ca intotdeauna sensul cu care este utilizat cuvantul "obligatie" rezulta din context.

2. Clasificarea obligatiilor

In textele romane, obligatiile sunt clasificate in functie de urmatoarele criterii: izvoare, sanctiune si numarul participantilor.

A. Clasificarea obligatiilor dupa izvoare

Potrivit lui Gaius, obligatiile sunt contractuale sau delictuale, deoarece Gaius considera ca obligatiile izvorasc fie din contracte (ex contractu), fie din delicte (ex delictu). Ulterior, Gaius a inteles ca aceasta clasificare nu este completa, intrucat anumite izvoare de obligatii nu sunt nici contracte, nici delicte. Iata de ce a completat clasificarea originara cu un nou element, considerand ca obligatiile izvorasc fie din contracte, fie din delicte, fie din alte izvoare de obligatii (variae causarum figurae).

Justinian a facut o clasificarea quadripartita a izvoarelor de obligatii, considerand ca obligatiile pot izvori din:

contracte;

quasicontracte;

delicte;

quasidelicte.

Cu toate ca unii jurisconsulti au constatat ca nici aceasta clasificare nu este exhaustiva, in sensul ca nu include toate izvoarele de obligatii, doctrina juridica moderna si-a insusit clasificarea lui Justinian, intrucat ea este extrem de simetrica si ne da posibilitatea sa surprindem fizionomia specifica a fiecarui izvor de obligatii.

a) Obligatiile contractuale

Se numesc asa deoarece izvorasc din contracte.

In dreptul modern, prin contract intelegem acea conventie care naste, stinge sau transforma raporturi juridice obligationale.

In vechiul drept roman insa, simpla conventie a partilor nu genera efecte juridice. Acea conventie trebuia imbracata intr-o forma solemna; presupunea prezenta martorilor si a unor formule solemne pronuntate de catre parti.

In dreptul clasic apar contractele consensuale, care se formeaza prin simpla manifestare de vointa.

In evolutia dreptului roman, au aparut trei mari categorii de contracte, clasificate dup trei criterii:

dupa sanctiune;

dupa efecte;

dupa modul de formare.

Analiza: Contract de garantie Lucrare: Contracte civile speciale - contractul de vanzare cumparare

In functie de sanctiunea lor, contractele sunt de drept strict, care erau sanctionate prin actiuni de drept strict, si de buna credinta, care sunt sanctionate prin actiuni de buna credinta. Contractele de drept strict se particularizau prin aceea ca in cazul unui proces declarat intre partile contractante, judecatorul interpreta acel contract ad literam, pe cand in cazul contractelor de buna credinta facea o interpretare cu buna credinta a contractului, cautand sa stabileasca intentia, vointa reala a partilor ce au incheiat acel contract.

In functie de efectele lor contractele puteau fi unilaterale si bilaterale (sinalagmatice). Trebuie mentionat ca orice contract este bilateral, pentru ca presupune manifestarea de vointa a doua parti. Dar, sub aspectul efectelor, contractul poate fi unilateral sau bilateral. Este unilateral atunci cand una dintre partile contractante are calitatea de debitor, iar cealalta are calitatea de creditor (spre exemplu, contractul de imprumut sau contractul de depozit). Sunt bilaterale  acele contracte prin efectul carora ambele parti au, in acelasi timp, atat calitatea de creditor, cat si calitatea de debitor. Deci, contractele bilaterale dau nastere la obligatii in sarcina ambelor parti (spre exemplu, contractul de vanzare-cumparare).

Unele contracte devin in mod exceptional bilaterale imperfecte si la romani si la moderni, cum este cazul contractului de mandat, care se naste unilateral, dar care, in cursul executarii sale, poate deveni bilateral. Astfel, in cazul formarii contractului de mandat numai mandatarul are obligatia de a da socoteala mandantului pentru felul in care a dus la bun sfarsit imputernicirea primita. Daca insa, pe parcursul exercitarii acelei imputerniciri mandatarul a facut cheltuieli pe cont propriu, el are dreptul de a primi despagubiri, iar din acel moment contractul de mandat se transforma din unilateral in bilateral.

Sub aspectul modului de formare, contractele pot fi:

solemne;

nesolemne.

La origine si in intreaga epoca veche contractele au fost solemne, in sensul ca simpla conventie nu producea efecte juridice, pentru ca ea trebuia imbracata in forme solemne.

In ordinea aparitiei lor, contractele solemne au fost urmatoarele:

sponsio religiosa

iusiurandum liberti

sponsio laica

stipulatiunea;

dotis dictio (constituirea de dota);

nexum

contractul litteris.

Catre sfarsitul Republicii au aparut contractele nesolemne, care nu necesitau o forma speciala.

Contractele nesolemne se clasifica in trei mari categorii:

contractele reale;

contractele consensuale;

contractele nenumite.

Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de remiterea materiala a lucrului.

Exista cinci asemenea contracte:

mutuum

fiducia

gajul;

comodatul;

depozitul.

Contractele consensuale se formeaza prin simpla manifestare de vointa a partilor. Prin urmare, formarea acestor contracte nu reclama vreun fapt material din partea celor care contracteaza. De aceea, s-a afirmat pe drept cuvant ca aparitia contractelor consensuale marcheaza momentul de maxima abstractizare a formei juridice din care se nasc raporturi juridice obligationale.

Romanii au cunoscut patru contracte consensuale:

vanzarea;

locatiunea;

societatea;

mandatul.

Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor urmata de executarea obligatiei de catre una dintre parti. Aceasta inseamna ca, in cazul contractelor nenumite, pentru una dintre parti formarea contractului echivaleaza cu executarea lui (spre exemplu, dezrobirea unui sclav, schimbul, precario).

In dreptul clasic si postclasic au aparur si alte conventii generatoare de obligatii, ceea ce inseamna ca, practic, daca acele conventii generau obligatii, erau considerate ca fiind contracte. Totusi, romanii nu le-au recunoscut valoarea de contracte, pentru ca erau conservatori, si au considerat ca in afara contractelor formale, reale, consensuale si nenumite, nu mai pot apare si alte contracte (au inchis lista contractelor). Ulterior, viata i-a constrans sa admita ca si alte conventii genereaza raporturi juridice obligationale. Atunci au denumit acele conventii generatoare de obligatii pacte.

b) Obligatii quasicontractuale izvorasc din quasicontracte.

Quasicontractele produc efecte juridice asemanatoare cu cele ale contractelor.

Notiunea de "quasicontract" a fost creata din expresia "quasi ex contractu" (ca si din contract). Quasicontractul este un fapt licit care genereaza efecte juridice similare celor ale contractului

Sub aspectul modului de formare, spre deosebire de contract, care este o conventie, quasicontractul este un fapt licit, permis de lege si de bunele moravuri. Sub aspectul efectelor insa, nu sunt deosebiri intre contracte si quasicontracte. Spre exemplu, gestiunea de afaceri este un quasdicontract si consta din faptul administrarii bunurilor unei persoane fara stirea ei. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic, dar, cu toate acestea, produce efecte similare contractului de mandat. Spre exemplu, daca stingi incendiul care cuprinsese casa unui vecin sau repari casa unui vecin fara ca vecinul sa aiba de stire, dar vecinul trebuie sa te plateasca pentru aceasta.

c) Obligatii delictuale izvorasc din delicte.

Delictele sunt fapte potrivnice legii, cauzatoare de prejudicii, care dau nastere obligatiei delincventului de a repara prejudiciul  cauzat sau de a plati o amenda.

d) Obligatiile quasidelictuale izvorasc din quasidelicte.

Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, care provoaca efecte similare delictelor. Au aparut datorita faptului ca, find conservatori, romanii au considerat ca lista faptelor delictuale este inchisa inca din epoca veche si ca viata nu mai poate scoate la iveala si alte fapte cauzatoare de prejudicii (delicte). Atunci, aceste fapte au fost denumite quasidelicte, desi nu dispuneau de criterii clare pentru a distinge delictele de quasidelicte.

Urmam totusi aceasta clasificare, deoarece textele o impun ca atare.

B. Clasificarea obligatiilor dupa sanctiune

In functie de sanctiune, obligatiile pot fi:

civile;

naturale.

a) Obligatiile civile sunt cele sanctionate printr-o actiune pusa la indemana creditorului. Astfel, daca debitorul nu-si executa obligatia la termen din proprie initiativa poate fi constrans sa-si execute acea obligatie pe calea unei actiuni in justitie.

b) Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune, ci pe cale de exceptiune. In cazul obligatiilor naturale, daca debitorul nu plateste de buna-voie, nu poate fi constrans sa faca plata, iar creditorul nu are actiune impotriva lui. Daca insa debitorul plateste de buna-voie, nu poate cere restituirea platii pe care a facut-o astfel, pentru ca el nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat. Numai cel care face plata lucrului nedatorat poate cere restituirea platii. Or, in cazul nostru cel care a facut plata a executat o obligatie (o obligatie naturala, dar, totusi, o obligatie). Iar daca va pretinde prin actiunea in repetire sa i se restituie plata pe care a facut-o, creditorul se va apara cu succes pe cale de exceptie, opunand debitorului sau exceptiunea lucrului natural datorat si platit. Si pentru ca debitorul care a platit de buna-voie nu poate recupera plata facuta, afirmam ca obligatia naturala este sanctionata prin exceptia opusa de creditorul care a primit aceasta plata si nu poate fi constrans sa o restituie.

C. Clasificarea obligatiilor dupa numarul participantilor

In functie de numarul participantilor avem obligatii cu un singur debitor si un singur creditor, precum si obligatii cu pluralitate de subiecte.

In cazul obligatiei cu pluralitate de subiecte se disting doua situatii:

partile se afla pe picior de egalitate;

partile nu sunt pe picior de egalitate.

a) In cazul in care partile sunt pe picior de egalitate vom distinge intre obligatiile conjuncte si obligatiile solidare.

Obligatiile conjuncte constituie regula raportului juridic cu pluralitate de subiuecte, intrucat sunt guvernate de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor. Astfel, daca vor fi mai multi creditori, fiecare dintre ei va putea sa valorifice numai partea sa din creanta, iar daca exista mai multi debitori, fiecare dintre ei va putea fi tinut numai pentru partea sa de datorie.

Obligatiile coreale (solidare)

In cazul obligatiilor coreale, care constituie o exceptie de la regula, daca sunt mai multi creditori, oricare dintre ei va putea valorifica intreaga creanta. Simetric, daca sunt mai multi debitori, fiecare dintre ei va putea fi tinut pentru intreaga datorie.

Ca atare, in cazul obligatiei conjuncte vom avea pluralitate de obiecte, atatea obiecte cate parti sunt si unitate de raport juridic obligational, raport juridic unic ce se va stinge numai dupa ce ultimul creditor isi valorifica dreptul de creanta sau dupa ce ultimul debitor isi plateste partea sa din datorie.

La obligatiile coreale insa, avem mai multe raporturi juridice obligationale, atatea cate parti sunt, raporturi juridice distincte, dar avem un singur obiect. Oricare creditor poate cere tot, oricare debitor poate plati tot. Daca unul dintre debitori va face plata sau daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul, toate celelalte raporturi juridice obligationale se sting din lipsa de obiect (obiectul este un element al obligatiei; nu poate exista obligatie fara obiect).

b) Daca partile nu sunt pe picior de egalitate, vor exista doua situatii:

adstipulatio

adpromissio

Adstipulatio este actul prin care un creditor accesor se alatura creditorului principal. Creditorul principal se numeste adstipulator, deoarece dreptul lui de creanta s-a nascut dintr-un contract verbal numit adstipulatio. Adstipulatorul este un creditor veritabil numai in raport cu debitorul, nu si in raport cu creditorul principal. Astfel, el poate sa-l urmareasca in justitie pe debitor si poate obtine plata de la acel debitor, dar nu o poate pastra pentru sine, ci trebuie sa o transmita creditorului principal.

Adpromissio este actul prin care un debitor accesor, numit garant (adpromissor), se alatura debitorului principal. Acest garant promite creditorului si ceea ce i-a promis si debitorul principal. Numai in cazul in care debitorul principal se dovedeste a fi insolvabil creditorul poate sa-l cheme in justitie pe garant. In acest fel, creditorul este pus la adapost de insolvabilitatea debitorului.

3. Elementele contractelor

Elementele contractelor sunt de doua feluri:

elemente esentiale;

elemente accidentale.

3. 1. Elementele esentiale

Sunt acele elemente care dau identitate contractului, sunt acele elemente fara de care un contract nu poate lua nastere.

Elementele esentiale ale contractului sunt in numar de trei:

obiectul;

consimtamnantul;

capacitatea.

A. Obiectul

Obiectul contractului este susceptibil de doua sensuri:

intr-un prim sens (in sens strict), obiectul contractului se confunda cu efectele contractului, se confunda cu raportul juridic obligational, pentru ca rolul contractului este acela de a da nastere unei obligatii. Cu aceasta ocazie precizam ca in dreptul roman (ceea ce este pozitiv) contractul este numai generator de obligatii. Iar daca din contract rezulta pentru debitor obligatia de a transmite proprietatea, debitorul trebuia sa recurga la alt act, distinct, prin care sa transmita dreptul de proprietate. Mentionam ca in dreptul modern contractul este translativ de proprietate.

intr-un alt sens, in sens larg,obiectul contractului se confunda cu obiectul obligatiei si va consta din dare, facere sau prestare.

B. Consimtamantul

Consimtamantul sau consensul vine de la "cum sentire", prin care se intelegea o parere comuna cu cealalta parte.

Consimtamantul este manifestarea de vointa a uneia dintre parti in sensul dorit de cealalta parte.

In dreptul roman exista cauze care duc la inexistenta consimtamantului, precum si cauze care viciaza consimtamantul.

B. 1. Cauzele care distrug consimtamantul sunt:

neseriozitatea;

eroarea;

violenta fizica.

a) Neseriozitatea apare atunci cand consimtamantul a fost dat in gluma sau cand a fost dat in imprejurari care atesta indubitabil ca partea nu a intentionat sa se oblige (spre exemplu, afirmatia actorului pe scena).

b) Eroarea este intelegerea gresita a unor imprejurari. Daca nu vizeaza interesele partilor, eroarea nu afecteaza consimtamantul. Alteori insa, ea duce la inexistenta consimtamantului partilor.

In patru cazuri eroarea duce la nulitatea contractului:

error in negotio (eroarea asupra naturii actului juridic);

error in persona (eroarea asupra identitatii persoanei);

error in corpore (eroarea asupra identitatii lucrului);

error in substantia (eroarea asupra calitatilor esentiale ale lucrului).

Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului. Apare atunci cand una dintre parti a intentionat sa incheie un anumit contract, iar cealalta parte a crezut ca este vorba despre un alt contract. Spre exemplu, Primus intentioneaza sa vanda un lucru, iar Secundus crede ca acel lucru i se doneaza. In aceasta situatie, nu avem nici vanzare, nici donatie, pentru ca nu avem consimtamant.

Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia dintre parti. Apare atunci cand Primus intentioneaza sa incheie un contract cu Secundus si, in realitate, contractul este incheiat cu Tertius.

Error in corpore este eroarea cu privire la obiectul material al contractului. Apare atunci cand o parte intentioneaza sa transmita un lucru, iar partea cealalta crede ca primeste un alt lucru. Spre exemplu, Primus intentioneaza sa transmita teren, pe cand Secundus crede ca va primi o casa.

Error in substantia este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului, adica ale obiectului material al contractului. Se numesc esentiale acele calitati ce au determinat partea sa intentioneze sa dobandeasca acel lucru.

Apare atunci cand partea intentioneaza sa dobandeasca un lucru confectionat dintr-o anumita materie si, in realitate, dobandeste un lucru din alta materie. Spre exemplu, arama in loc de aur. Eroarea asupra sexului sclavului este un alt caz de eroare asupra substantei lucrului.

c) Violenta fizica, daca era exercitata asupra unei persoane, distrugea consimtamantul, deoarece victima violentei fizice nici macar nu-si putea exprima vointa (spre exemplu, contractul era semnat prin fortarea mainii).

B. 2. Cauzele care viciaza consimtamantul sunt:

teama (metus);

dolul (dolus).

a) Teama (metus)

Prin teama, in sens, juridic, intelegem violenta care se exercita asupra unei persoane pentru a o determina sa incheie contractul.

Inca din epoca veche, romanii au facut distinctia intre:

violenta fizica;

violenta psihica (vis psihica).

Violenta psihica consta din amenintarea unei parti cu un rau pentru a o determina sa incheie contractul.

Potrivit conceptiei originare, romanii considerau ca o vointa constransa este totusi o vointa, astfel ca violenta psihica nu afecta consimtamantul. Trebuie avut in vedere faptul ca in vechiul drept contractele erau guvernate de formalism, se incheiau in fata martorilor, incat este greu de presupus ca in acele conditii se putea exercita violenta psihica. Spre sfarsitul Republicii asistam la decaderea formalismului, moment din care contractele incep a se incheia prin simpla manifestare de vointa a partilor. In noile imprejurari, violenta psihica a devenit posibila.

Din acel moment, violenta psihica a fost sanctionata pe cale de actiune prin actio metus si pe cale de exceptiune prin exceptio metus. Astfel, victima violentei psihice care intentiona sa obtina anularea contractul incheiat sub imperiul violentei psihice, avea la indemana actio metus, pe care o intenta in justitie. Dar, daca autorul violentei psihice chema in judecata pe victima violentei, aceasta se apara cu succes pe cale de exceptie, opunand in aparare exceptio metus.

b) Dolul (dolus)

Dolul sau inselaciunea in contract consta din mijloacele viclene sau manoperele dolosive pe care una din parti le utilizeaza, in scopul de a determina cealalta parte sa incheie contractul. A fost sanctionat la sfarsitul Republicii, in vremea lui Cicero, la sugestia acestuia, de catre prietenul sau, pretorul Aquilius Gallus.

S-au creat pe aceasta cale:

actio de dolo, prin care victima inselaciunii lua initiativa anularii contractului;

exceptio doli, pe care victima inselaciunii o putea opune cu succes autorului dolului, daca era chemata in judecata de catre acesta.

Trebuie retinut ca actio metus si actio de dolo nu sunt actiuni pentru anularea contractului, pentru ca romanii nu au cunoscut asemenea actiuni. Ele sunt numai procedee in anulare, prin intermediul carora anularea contractului se obtine pe cale indirecta, deoarece ambele actiuni mentionate sunt arbitrare. Or, in cazul actiunilor cu cauza arbitrara, judecatorul are o dubla calitate: calitatea de arbitru si calitatea de judecator propriu-zis. In calitate de arbitru, dupa ce se convingea de temeinicia pretentiilor reclamantului, ordona paratului sa renunte la pretentiile sale. Daca paratul se supunea ordinului, litigiul se solutiona, iar, daca nu-l executa, paratul suferea consecinte extrem de grave. In ipoteza noastra, sa presupunem ca victima violentei sau inselaciunii se adreseaza judecatorului. Acesta, in calitate de arbitru, daca constata ca reclamantul a fost victima inselaciunii sau a violentei, considera pretentiile reclamantului ca fiind juste, situatie in care ordona paratului sa renunte la contract. Daca paratul renunta la contract, se ajunge pe cale indirecta la anularea contractului. Daca nu renunta la executarea contractului, paratul suferea consecinte atat de grave, incat prefera sa execute ordinul arbitrului si sa renunte la contractul incheiat sub imperiul violentei sau al dolului.

Deci, actiunile sunt numai procedee in anulare, deoarece, prin intermediul lor, anularea contractului se realiza pe cale indirecta.

C. Capacitatea

Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a incheia acte juridice.

Pentru ca o persoana sa poata incheia un contract de drept civil sau de drept al gintilor, trebuia sa aiba capacitate juridica.

Cetateanul sui iuris poate incheia orice contract, pentru ca avea capacitate juridica deplina.

Latinul are ius commercii si, ca atare, poate incheia acte juridice in conformitate cu dreptul civil.

Persoanele alieni iuris, fiii de familie, nu pot incheia in nume propriu acte juridice ci numai imprumutand capacitatea lui pater familias.

Peregrinii pot incheia conracte in conformitate cu dreptul gintilor.