Dreptul roman

Dreptul roman

Importanta dreptului roman

Prin logica si pragmatismul sau, legislatia romana a fost cea care a influentat puternic legislatiile care i-au urmat si in mod deosebit marile codificari care au avut loc in Europa continentala a secolului al XIX-lea.

Dreptul roman nu a ramas un simplu document arheologic ca alte legislatii din antichitate, ci a depasit, sub aspectul formei, limitele societatii care l-a creat, exercitand o influenta hotaratoare asupra dreptului de mai tarziu.

Creat si perfectionat de-a lungul a peste o mie de ani, dreptul roman constituie, pe drept cuvant, cea mai originala contributie a poporului roman la bunul comun al civilizatiei[1].

Juristii din epoca moderna au imprumutat din dreptul roman numeroase constructii si categorii juridice, precum si o serie de institutii si principii generale pe care le-au pus la baza dreptului privat de mai tarziu.

Studiul dreptului privat roman reprezinta un vast camp de verificare a tezelor cu privire la geneza si evolutia generala a dreptului. Astfel, se constata ca fenomenul juridic nu poate fi cercetat in afara cadrului social in care functioneaza. Datele variate si complexe pe care le implica elaborarea normelor si institutiile de drept, stransa impletire intre fenomenul juridic si celelalte ramuri ale vietii sociale confirma tezele privitoare la originea si rolul social al dreptului, la raportul dintre forma si continutul sau social-economic, la interconditionarea planurilor pe care la manifesta acest raport.

Universalitatea terminologiei juridice

Pentru prima data in istoria omenirii, romanii au reusit sa creeze un sistem unitar de concepte prin intermediul carora sa traduca interesele fundamentale ale societatii romane.

Dreptul roman joaca in istorie rolul unui adevarat "alfabet juridic"[2], conceptele juridice romane putand da expresie concreta celor mai variate si mai subtile reguli de drept[3].

Limbajul juridic creat de romani a reusit sa se remarce printr-o exceptionala precizie, oferind simetrie constructiilor juridice si reprezentand instrumentul ideal al gandirii juridice.

Alte sisteme de drept antice (babilonian, iudaic, egiptean) nu au reusit sa dezvolte o terminologie juridica bine conturata, distincta de limbajul comun.

Stiinta dreptului roman a creat in epoca sa de apogeu un sistem de concepte, categorii abstracte, sinteze de o impresionanta amploare, a formulat principii generale si a sistematizat pe baza lor intreaga materie. Astfel, multe din conceptele si categoriile juridice actuale isi au originea in dreptul roman (ex. conceptul de obligatie contractuala, transferul sau stingerea obligatiilor, termenul, conditia, reprezentarea succesorala, etc.).

Dreptul romanesc s-a format si a evoluat sub influenta dreptului roman. Astfel, dreptul roman a servit ca izvor de inspiratie in special in materia bunurilor si a obligatiilor.

Periodizarea dreptului roman cuprinde:

perioada vechiului drept roman - incepe cu regalitatea si se termina aproximativ la sfarsitul Republicii (respectiv prin sec. I i.d.Chr.). Mai este denumita Ius Quiritium, iar in aceasta perioada institutiile juridice se caracterizeaza prin formalism si rigiditate. Izvoarele dreptului le reprezentau cutuma (reguli traditionale transmise din generatie in generatie) si legea (ceea ce poporul liber hotara in adunarile populare). Din punct de vedere stiintific, dreptul roman vechi reprezinta o suprastructura pragmatica, lipsita de subtilitati teoretice, foarte apropiata de conceptia utilitarista despre lume si viata (gravitas)[4].

perioada clasica dureaza pana la Diocletian (284 - 305 d.Chr.). Cuprinde ultimul secol al Republicii si intreaga perioada a Principatului. In aceasta perioada cuceririle aduc in Roma bogatii mari, creste activitatea comerciala, iar filozofia greaca patrunde tot mai puternic in viata intelectuala a Cetatii Eterne. Vechiul drept rigid si formalist face loc unor reglementari care permit incheierea de acte juridice neformale, fiind inlocuit cu dreptul clasic, mai suplu; vechiul principiu al prioritatii formei este inlocuit cu principiul bunei credinte si al echitatii. Stiinta dreptului evolueaza foarte mult, se scriu acum operele nemuritoare ale juristilor.

epoca postclasica - cuprinde perioada Dominatului. Sclavajul intra in faza declinului, iar Imperiul Roman intr-o criza economico-sociala din care nu va mai iesi. Decade arta, literatura in drept, originalitatea si puterea de creatie dispar. Noile lucrari sunt mai mult opere de practica decat de stiinta, lucrarile de compilatie substituie pe cele de creatie. Asupra dreptului din aceasta epoca apar influente greco-orientale. Compilatia lui Iustinian a insemnat insa salvarea de la pieire a ceea ce a ramas mai de seama din dreptul roman si punctul de plecare al dezvoltarii unor noi institutii si reglementari juridice, de care avea nevoie Imperiul Bizantin.

In acest context, termenul de compilatie desemneaza copierea de catre juristii lui Iustinian a operelor clasice si adaptarea lor la noile realitati socio-economice, pentru a putea fi aplicate diferitelor cazuri ivite in practica dreptului postclasic.

Subdiviziunile dreptului roman

Romanii au impartit dreptul in doua mari diviziuni:

• dreptul public, constituit din dreptul administrativ si dreptul penal, este ramura care apara interesle statului si reglementeaza raporturile dintre stat si cetateni;
• dreptul privat, reprezentand ramura dreptului care apara interesele particularilor, avand ca subramuri: ius naturae (legile naturale, stabilite de divinitate; ius civile (dreptul quiritar, care reglementa in exclusivitate raporturile dintre cetatenii romani); ius gentium (dreptul gintilor, alcatuit din normele juridice care se aplicau raporturilor dintre straini si cetatenii romani).

Izvoarele dreptului roman includeau:

• obiceiul (dreptul consuetudinar), cel mai vechi izvor de drept, definit ca fiind vointa poporului exprimata prin lucruri si fapte, imbraca forma unor reguli stravechi care reglementau nu numai relatiile dintre oameni, ci si dintre acestia si divinitate[5]. Odata cu dezvoltarea si consolidarea statului roman, obiceiul isi pierde treptat din importanta, in favoarea altor izvoare, in principal a legii, pentru a-si recapata apoi statutul in epoca dominatului.
• Legea a devenit treptat, in vremea Republicii, cel mai important izvor de drept. In functie de organul emitent, se imparteau in: leges rogatae (adoptate de catre popor) si leges datae (date de magistrati in baza unei delegatii legislative in unele probleme speciale: acordarea cetateniei, intemeierea de colonii etc. Cea mai veche lege romana, Legea celor XII table, a fost intocmita in sec. V i. Chr. de catre o comisie trimisa in Grecia sa studieze opera lui Solon. Considerata izvorul tuturor legilor adoptate mai tirziu, ea cuprindea o varietate de dispozitii de drept public (privind dreptul penal, procedura de judecata etc.) si drept privat (referitoare la proprietate, succesiuni, organizarea familiei). Cu toate ca marele proges economic si social din epoca clasica a facut ca multe dintre disozitiile sale sa devina anacronice, Legea celor XII table nu a fost abrogata niciodata, ramanand in vigoare timp de unsprezece secole.
• Edictele magistratilor erau date de magistratii superiori la intrarea lor in functiune (consuli, pretori, cenzori, edili curuli, guvernatori de provincie), perioada lor de valabilitate fiind de un an. Edictul nu obliga decat pe respectivul magistrat, nu si pe cei care ii urmau in functie, cu exceptia cazului in care magistratii urmatori nu alegeau sa introduca in edictul lor dispozitii vechi care se dovedisera utile. Cele mai importante erau edictele pretorului prin care acesta aducea modificari importante dreptului in vigoare. Asa s-a nascut dreptul pretorian, de multe ori aflat in opozitie cu dreptul civil.
• Senatusconsultele erau hotararile senatului care, in timpul republicii, aveau numai un rol de interpretare a dreptului pentru ca in epoca principatului sa devina izvor de drept, avand putere de lege daca erau votate de senat la propunerea imparatului.
• Constitutiile imperiale erau dispozitiile luate de imparat, clasificandu-se in: edicte (dispozitii juridice cu caracter general), mandate (instructiuni cu caracter administrativ date functionarilor superiori si guvernatorilor de provincii), decrete (hotarari date de imparat in diferitele pricini pe care le judeca) si rescripte (consultatii juridice date la solicitarea magistratilor sau a unor particulari).
• Jurisprudenta reprezenta, spre deosebire de sensul actual, stiinta dreptului, doctrina elaborata de jurisconsultii romani pe calea interpretarii legilor. Jurisconsultii erau oameni de stiinta capabili sa interpreteze cu ingeniozitate normele de drept, dar nu aveau statutul de juristi in sensul tehnic al cuvantului. Activitatea lor imbraca patru forme:

- respondere, in care intrau consultatiile date cetatenilor in diverse materii;

- cavere  reprezenta explicatiile date cetatenilor in legatura cu forma actelor juridice si modelul de redactare;

- agere erau indrumarile date judecatorilor in legatura cu felul in care trebuie condus un proces;

- scribere reprezenta activitatea de scriere a tratatelor de drept si de redactare in scris a actelor juridice.

Dezvoltarea societatii, aparitia unor raporturi sociale noi, nereglementate, au impus jurisconsultilor sa creeze reguli noi, prin interpretarea textelor de lege vechi. Astfel, jurisconsultii au creat un drept nou, corespunzator noii fizionomii a societatii romane, sub aparenta ca interpreteaza vechile reglementari.

Daca in epoca veche jurisprudenta avea un caracter empiric, de speta, in epoca clasica a atins culmea stralucirii sale. si acum jurisprudenta are un pronuntat caracter practic, dar aceasta este perioada in care jurisconsultii, pornind de la anumite spete, au constatat existenta unor elemente comune, in baza carora, printr-o puternica sinteza, au format reguli si principii juridice.

Lucrarile jurisconsultilor clasici erau urmatoarele:

- Institutiones - manuale elementare de drept in cuprinsul carora sunt expuse institutiile dreptului civil si pretorian;

Questiones - culegeri de spete (cazuri teoretice) imaginare destinate studiului didactic;

- Sententiae - spete reale comentate utilizate atat in invatamant, cat si in practica;

- Comentariile ad edictum - cerceteaza edictul pretorului sau al edililor curuli;

- Digestele - lucrari cu caracter enciclopedic cuprinzand dreptul civil si pretorian.

Ulterior, in timpul imparatului Hadrian, jurisconsultii atasati puterii imperiale dobandesc ius publice respondendi, iar indrumarile lor devin obligatorii pentru judecator, atat pentru speta in cauza, cat si pentru spetele asemanatoare. In acest moment se poate spune ca raspunsurile jurisconsultilor au devenit izvoare formale de drept.

Opera legislativa a lui Iustinian

In secolul al saselea d.Chr. Iustinian a initiat o uriasa opera de sistematizare a dreptului care, desi nu a reusit sa opreasca declinul economico-social al Imperiului Roman, a avut totusi o importanta stiintifica deosebita contribuind la cunoasterea si valorificarea gandirii juridice romane[6].

Opera legislativa a lui Iustinian cuprinde 4 lucrari:

- Codul (codex), care cuprindea toate Constitutiile imperiale adoptate din epoca lui Hadrian si pana in 534 d.Chr., atat in materia dreptului public, cat si a dreptului privat.

- Digestele (digesta) cuprinse intr-o culegere de fragmente extrase din operele jurisconsultilor, adaptate la realitatile vremii. Digestele ocupa locul central in cadrul operei lui Iustinian. Elaborarea lor a reprezentat ceva mai mult decat o simpla compilatie, in sensul ca operele clasice, pentru a fi mai bine adaptate la noile conditii social-economice, nu numai ca au fost modificate in parte, dar au fost si completate cu 50 de constitutiuni prin care s-a pus capat controverselor existente intre operele clasice si au fost abrogate institutiile depasite.

- Institutele (institutiones), care cuprind extrase din Institutele clasice si se adreseaza studentilor. Spre deosebire de cele din epoca clasica, Institutele lui Iustinian erau obligatorii.

- Novelele (novelae), intocmite dupa moartea lui Iustinian, cuprind constitutiile publicate dupa anul 534 d.Chr.

Interpelatiunile reprezentau modificari pe care juristii lui Iustinian le-au adus, cu buna stiinta, lucrarilor jurisconsultilor clasici si constitutiilor imperiale cu ocazia infaptuirii operei de sistematizare, in vederea adaptarii legislatiei vechi la realitatile secolului al VI-lea.

Glosele sunt alteratiuni de texte facute din eroare, cu ocazia copierii manuscriselor clasice.