Definitia infractiunii

1. Precizari prealabile

In majoritatea lor, codurile penale europene nu definesc infractiunea, iar explicatia acestui fapt rezida, in ultima instanta, in inexistenta unui punct de vedere unitar privitor la aceasta definitie.

Inca din antichitate a existat parerea (Ulpian) ca s-ar putea distinge intre "delicte legale" si "delicte naturale" sau, ceea ce este acelasi lucru, ca infractiunea ar putea fi analizata atat ca "fenomen juridic" cat si ca " fenomen social" (Garraud), iar in virtutea unei asemenea pareri, doctrina occidentala clasifica si azi conceptiile asupra infractiunii in conceptii "formale" (care ar defini infractiunea ca fenomen juridic) si "conceptii materiale" sau "conceptii substantiale" (care ar defini infractiunea ca fenomen social real).

Cu toate acestea, nici una dintre aceste doua conceptii nu a fost considerata satisfacatoare. Astfel, impotriva conceptiei formale, se invoca, de regula, faptul ca, in loc de a arata faptele pedepsibile, ea le-ar arata doar pe acelea care sunt pedepsite, reprosandu-i-se, mai exact, faptul ca ea nu ar tine seama de gravitatea sau de pericolul social concret al faptei, obligand la pedepsirea agentului chiar si atunci cand fapta sa a adus o atingere minima valorii protejate (de exemplu, ea obliga la pedepsirea aceluia care a furat un mar, o agrafa etc). Pe de alta parte, impotriva conceptiei substantiale, s-a observat ca ea presupune , in fond, sa se acorde judecatorului dreptul de a-l cenzura pe legiuitor, deschizand larg portile pentru subiectivism si arbitrarietate.

Oricum, tinand seama de aceste dispute teoretice, in majoritatea statelor occidentale, legiuitorii au preferat sa lase doctrinei sarcina de a explica conceptul de infractiune.

2.Definitia infractiunii in Codul penal roman

In pofida opiniei majoritare, prof. V. Dongoroz, artizanul Codului penal roman din 1968, a considerat ca este totusi utila si necesara o definitie legala a infractiunii si, mai mult, ca neajunsurile sesizate de doctrina ar putea fi evitate, dand infractiunii o definitie care sa reuneasca trasatura periculozitatii sociale (conceptia materiala) cu trasatura prevederii faptei in legea penala (conceptia formala).

Iar pe langa acestea, el a considerat ca aceste doua trasaturi ar fi insuficiente pentru o delimitare riguroasa a faptelor considerate infractiuni, astfel ca a introdus in definitia infractiunii o a treia trasatura, anume aceea a vinovatiei.

Asa se face deci ca, prin dispozitia inscrisa in art. 17, Codul penal roman defineste infractiunea ca fiind o fapta care prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala. Cu alte cuvinte, potrivit acestui text legal (intitulat "Trasaturile esentiale ale infractiunii"), fapta considerata infractiune se caracterizeaza prin urmatoarele trei trasaturi esentiale: a) pericol social; b) vinovatie; c) prevederea in legea penala.

a)     Infractiunea este o fapta care prezinta pericol social

Potrivit art. 18 C. pen, fapta care prezinta pericol social este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile aratate in art.1 si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse.

De unde rezulta, in primul rand, ca pericolul social este un pericol creat de o actiune a omului si ca el trebuie deosebit de pericolul natural , creat de un eveniment oarecare (de forte naturale , de animale ori lucruri).

De aici mai rezulta, in al doilea rand, ca actiunea umana este "periculoasa" numai in masura in care aduce atingere unor "bunuri juridice" (sau unor "valori sociale") - intelegand prin "bunuri juridice" ("valori sociale") anumite drepturi subiective ori anumite  interese protejate juridiceste.

Tot de aici mai rezulta, in al treilea rand, ca pericolul social al faptei (pericolul social concret) se apreciaza de catre organul judiciar (procuror sau judecator), care urmeaza sa decida daca fapta necesita sau nu aplicarea unei pedepse.

In fine, de aici mai rezulta, in al patrulea rand, ca trebuie sa distingem intre pericolul social concret (ca trasatura a faptei savarsite de agent) si pericolul social generic sau abstract (ca trasatura comuna tuturor faptelor de acelasi gen), acesta din urma (pericolul abstract) fiind apreciat de legiuitor, in momentul conceperii diverselor incriminari (al configurarii faptelor - model) si al stabilirii felului si limitelor de pedeapsa pentru fiecare infractiune.

b)     Infractiunea este o fapta savarsita cu vinovatie

Codurile penale vest-europene  nu definesc vinovatia, iar motivul acestei pozitii rezida, cum deja am aratat, in faptul ca notiunea de vinovatie este extrem de controversata.

Codul penal roman din 1968 a incercat totusi sa ofere o definitie a vinovatiei, prevazand, in art. 19, ca vinovatia este o fapta si, mai precis, o fapta "care prezinta pericol social" si care "este savarsita cu intentie sau din culpa" - desi doctrina noastra penala, observand ca aceasta definitie a vinovatiei coincide in buna parte cu definitia data infractiunii (in art. 17 C.pen.), a preferat sa o ignore, inlocuind-o cu o alta.

Codul nu defineste nici intentia si nici culpa, dar defineste, in schimb, unele din modalitatile intentiei si ale culpei, dupa cum urmeaza:

- intentia directa - care ar exista atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin savarsirea acelei fapte;

- intentia indirecta (eventuala) - care ar exista atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui;

- culpa cu prevedere (usurinta, indiferenta sau temeritatea) - care ar exista atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;

- culpa simpla sau fara prevedere (neatentia, nepriceperea) - care ar exista atunci cand infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Totodata, in alineatele 2 si 3 ale art.19, Codul penal (din 1968) stabileste doua reguli de existenta a infractiunii, astfel: daca fapta consta intr-o actiune, pentru existenta infractiunii este necesar ca ea (fapta) sa fie savarsita cu intentie, afara de cazul cand legea ar incrimina in mod expres si fapta din culpa; daca insa fapta consta intr-o inactiune, infractiunea subzista indiferent daca fapta este savarsita cu intentie ori din culpa, afara de cazul cand legea ar prevedea in mod expres ca se sanctioneaza numai fapta comisa cu intentie.