Contradictiile interne ale statului

Contradictiile interne ale statului

O problema majora care afecteaza dezbaterile despre necesitatea statelor este faptul ca toate aceste discutii se desfasoara, inevitabil, in contextul existentei multiseculare a statelor si a stapanirii exercitate de catre ele - o stapanire cu care publicul s-a obisnuit. Asocierea dizgratioasa intr-un dicton popular a celor doua certitudini implacabile care sunt "moartea si impozitele" demonstreaza ca populatia s-a resemnat cu existenta statului ca si cu o forta malefica, dar inevitabila a naturii, a carei domnie nu permite alternative. Forta obiceiului, ca ciment al stapanirii de catre stat, a fost observata inca din secolul al XVI-lea, in scrierile lui de la Boetie. In mod logic insa - si pentru a ne elibera de povara obiceiului - nu trebuie doar sa comparam statul existent cu o cantitate nedeterminata, ci sa incepem de la puncrul zero, cu ajutorul fictiunii logice a "starii de natura" si sa comparam argumentele relative in favoarea stabilirii statului, cu cele in favoarea unei societati libere.

Sa presupunem, de pilda, ca la un moment dat sosesc pe Pamant un numar semnificativ de oameni si ca acum trebuie sa discute in cadrul carui tip de aranjament social doresc sa traiasca. O persoana sau un grup de persoane avanseaza ideile urmatoare (care sunt argumentele tipice in favoarea statului): "Daca fiecaruia dintre noi i se permite sa ramana liber in toate privintele si, in particular, daca fiecaruia dintre noi i se permite sa detina arme si sa-si pastreze dreptul la auto-aparare, atunci ne vom afla intr-un razboi generalizat unii cu altii si societatea va fi distrusa. Prin urmare, haideti sa incredintam toate armele noastre si toata puterea noastra ultima de decizie, precum si puterea de a ne defini drepturile si de a impune respectarea lor familiei Jones, aici de fata. Familia Jones ne va pazi de instinctele noastre pradalnice, va mentine pacea sociala si va impune dreptatea." Este oare imaginabil ca cineva dintre cei de fata (cu posibila exceptie a familiei Jones insesi) sa cheltuiasca vreun moment pentru evaluarea acestei scheme evident absurde? Strigatul "dar cine ne va pazi de familia Jones, mai ales daca vom fi si lipsiti de armele noastre?" ar fi de ajuns pentru a ingropa o asmenea propunere. Si cu toate acestea, data fiind dobandirea legitimitatii de pe urma longevitatii sale, data fiind domnia multiseculara a "familiei Jones", acesta este exact tipul de argument la care aderam orbeste in momentul de fata. Utilizarea modelului logic al starii de natura ne ajuta sa ne indepartam de pe ochi solzii obiceiului si sa vedem statul in toata goliciunea lui - si sa vedem ca Imparatul este, intr-adevar, dezbracat.

De fapt, daca aruncam o privire rece si logica asupra teoriei "statului limitat", constatam ce himerica este ea in realitate si ce utopie nerealista si inconsistenta ne propune. In primul rand, nu exista nici un motiv pentru a presupune ca un monopol coercitiv asupra violentei, [176] odata dobandit de "familia Jones", sau de orice stapanitori de stat, va ramane "limitat" la protectia persoanei si a proprietatii. Este sigur ca istoric nici o carmuire nu a ramas multa vreme "limitata" in felul acesta. Si avem motive bine intemeiate sa presupunem ca nici nu va fi vreodata. In primul rand, odata ce principiul cancerigen al coercitiei - al veniturilor obtinute prin constrangere si al monopolului coercitiv asupra violentei - a fost instituit si legitimat in insasi inima societatii, exista toate motivele sa presupunem ca acest precedent va fi extins si "infrumusetat". In particular, este in interesul economic al stapanitorilor de stat sa lucreze efectiv la aceasta expansiune. Cu cat puterile coercitive ale statului sunt extinse mai departe de veneratele limite propuse de adeptii sistemului laissez-faire, cu atat mai mare vor fi puterea si prada pecuniara ale castei stapanitoare care guverneaza aparatul de stat. Asa incat, casta stapanitoare, dornica sa-si maximizeze puterea si avutia, va extinde puterea statala - si va intampina doar o slaba opozitie, data fiind legitimitatea pe care o dobandesc ea si intelectualii aliati cu ea si data fiind lipsa oricaror canale institutionalizate pe piata libera, de rezistenta impotriva monopolului guvernamental asupra coercitiei si a puterii acestuia de luare a deciziilor ultime. Pe piata libera exista fericita imprejurare ca maximizarea avutiei unei persoane sau a unui grup atrage dupa sine beneficii pentru toti; dar in sfera politicului, in sfera statului, o maximizare a venitului si a avutiei nu poate fi realizata decat in mod parazitar de catre stat si stapanitorii sai, pe seama restului societatii.

Adeptii statului limitat sustin adesea idealul unei carmuiri situate deasupra ciorovaielilor, care se abtine de la a partini pe cineva sau de la a face trafic de influenta, un "mediator" care arbitreaza impartial intre factiunile rivale din societate. Dar de ce ar proceda statul in felul acesta? Data fiind puterea sa nelimitata, statul si stapanitorii sai vor actiona astfel incat sa-si maximizeze puterea si avutia, extinzandu-se prin urmare inexorabil dincolo de presupusele "limite".^* Problema cruciala este ca, in cadrul utopiei guvernarii limitate si a modelului laissez-faire, nu exista mecanisme institutionale de mentinere a limitelor statului. Fara indoiala ca bilantul sangeros al statelor de-a lungul istoriei ar fi trebuit sa demonstreze ca orice putere, odata acordata, va fi utilizata si deci se va abuza de ea. Puterea corupe, asa cum nota cu intelepciune liberalul Lord Acton.

In plus, in afara absentei mecanismelor institutionale de mentinere a decidentului ultim si a utilizatorului fortei in "limitele" activitatii de protectie a drepturilor, exista o grava contradictie interna, inerenta insusi idealului de stat neutru, sau impartial. Intr-adevar, nu poate exita nimic de felul unui impozit "neutru", al unui sistem de impozitare care va fi neutru fata de piata, [lasand-o] asa cum ar fi fost in absenta impozitarii. Dupa cum a subliniat fara menajamente John C. Calhoun, in prima parte a secolului al XIX-lea, insasi existenta impozitarii neaga posibilitatea unei asemenea neutralitati. Intr-adevar, indiferent care ar fi nivelul de impozitare dat, [177] primul lucru care se va intampla va fi formarea a doua clase sociale antagonice: clasa "stapanitoare", care castiga si traieste din impozitare - si clasa "aservita", care plateste impozite. Pe scurt, [apar] clasele antagonice a platitorilor neti de impozite si a consumatorilor neti de impozite. Se poate spune in orice caz ca birocratii guvernamentali vor fi in mod necesar consumatori de impozite; o alta categorie din aceeasi clasa va fi aceea a persoanelor si grupurilor subventionate din cheltuielile inevitabile ale statului. Dupa cum spune Calhoun:

"Agentii si functionarii guvernamentali constituie acea parte a comunitatii care sunt exclusiv beneficiari ai sumelor obtinute din impozitare. Toata cantitatea care este extrasa de la comunitate sub forma de impozite, daca nu se pierde, le revine lor sub forma de cheltuieli si subventii [guvernamentale]. Aceste doua operatiuni - subventiile si impozitarea - constituie activitatea fiscala a statului. Ele sunt corelate. Ceea ce extrage una dintre ele de la comunitate, sub denumirea de impozite, se transfera partii de comunitate reprezentate de beneficiari, sub denumirea de subventii. Insa - deoarece beneficiarii subventiilor constituie numai o parte a comunitatii - rezulta, considerand cele doua parti ale procesului fiscal luate impreuna, ca efectele sale trebuie sa fie inegale intre platitorii de impozite si beneficiarii sumelor obtinute din impozitare. Nici nu poate fi altfel, cu exceptia cazului in care ceea ce se extrage de la fiecare individ sub forma de impozite i se returneaza sub forma de subventii, ceea ce ar face ca procesul sa fie inutil si absurd..

Proiect: Conditiile de existenta ale rezolutiunii si rezilierii Proiect: Teste grila - test grila

Prin urmare, rezultatul necesar al actiunii fiscale inegale a statului este de a imparti comunitatea in doua mari clase: una constand din cei care platesc in realitate impozitele si, evident, suporta in exclusivitate povara sustinerii [materiale a] statului; si o alta a celor care beneficiaza de fructele impozitarii pe cale de subventii si ai carei membri sunt, de fapt, intretinuti de stat; sau, in mai putine cuvinte, [efectul impozitelor este] de a imparti comunitatea in platitori de impozite si consumatori de impozite.

Dar efectul acestei situatii este ca plaseaza cele doua clase in relatii antagonice relativ la actiunea fiscala a statului - si la toate politicile legate de aceasta. Deoarece cu cat sunt mai mari impozitele si subventiile, cu atat mai mari sunt castigurile unora si pierderile celorlalti - si viceversa.. Asadar efectul fiecarei majorari [a fiscalitatii] este de a o imbogati si a o consolida pe una si de a o saraci si a o slabi pe cealalta.¹

Calhoun continua aratand ca o constitutie nu va fi in masura sa mentina statul limitat; intr-adevar, dat fiind monopolul Curtii Supreme, [178] care este aleasa de acelasi stat si caruia i se acorda puterea de decizie ultima, "insiderii" politici vor favoriza intotdeauna o interpretare "generoasa", sau laxa a formularilor constitutiei, pentru a extinde puterea statului asupra cetatenilor; si - cu trecerea timpului - "insiderii" vor tinde inexorabil sa castige in confruntarea cu minoritatea "outsiderilor", care vor pleda fara succes pentru o interpretare "stricta", care sa limiteze puterea statului.^2,**

Dar mai exista si alte erori fatale si inconsecvente inerente conceptului de stat limitat, de tip laissez-faire. In primul rand, printre adeptii statului limitat si alti filosofi politici, un lucru general acceptat este ca statul ar fi necesar pentru crearea si dezvoltarea legii. Dar acest lucru este, din punct de vedere istoric, neadevarat. Intr-adevar, cea mai mare parte a dreptului - si indeosebi cele mai liberale parti ale sale - nu au fost produse de stat, ci de institutii non-statale: cutuma tribala, judecatorii si tribunalele sistemului de common-law, dreptul si tribunalele comerciale, sau dreptul amiralitatii, in tribunale instituite de navigatorii insisi. In cazul judecatorilor de common law aflati in rivalitate, ca si in cel al batranilor din triburi, judecatorii nu se ocupau cu facerea legii, ci cu descoperirea legii in principiile existente si general acceptate, urmata de aplicarea ei la cazuri specifice, sau in noi conditii tehnologice sau institutionale.³ Acelasi lucru se poate spune si despre dreptul privat roman. Mai mult, in vechea Irlanda, o societate care a existat vreme de o mie de ani inainte de a fi cucerita de Cromwell, "n-a existat nici urma de dreptate administrata de catre stat"; scoli rivale de juristi profesionisti interpretau si aplicau corpul comun de drept cutumiar, impunerea legii fiind in sarcina unor agentii de asigurari care activau pe baza competitiva si erau voluntar finantate, numite thuata. In fine, aceste reguli cutumiare nu erau intamplatoare sau arbitrare, ci in mod constient inradacinate in legea naturala, adica puteau fi descoperite de ratiunea umana.⁴

Dar, pe langa falsitatea istorica a ideii ca statul este necesar pentru dezvoltarea dreptului, Randy Barnett a [179] demonstrat in mod stralucit faptul ca statul, prin insasi natura lui, nu poate sa respecte propriile sale reguli legale. Dar daca statul nu poate sa respecte propriile sale reguli legale, atunci el este, in mod necesar, deficitar si auto-contradictoriu, in calitate de autor de lege. Intr-o exegeza si o critica a lucrarii fundamentale datorate lui Lon L. Fuller, The Morality of Law, Barnett observa ca profesorul Fuller constata ca modul actual de gandire al pozitivismului legal este afectat de o eroare persistenta: "presupozitia ca legea trebuie vazuta ca o. proiectie intr-un singur sens a autoritatii, care porneste de la stat si este impusa cetateanului".⁵ Fuller arata ca legea nu este pur si simplu "verticala" - ca o porunca data de sus, de catre stat cetateniilor sai - ci si "orizontala", ivindu-se din mijlocul oamenilor insisi si [fiind] aplicata de ei unii altora. Fuller se opreste asupra dreptului international, asupra dreptului tribal, asupra regulilor private, etc., furnizand de pretutindeni exemple ale acestui drept "reciproc" si non-statal. El considera ca eroarea pozitivista provine dintr-o gresita intelegere a unuia dintre principiile de baza ale dreptului autentic, anume ca autorul legii trebuie sa respecte el insusi propriile sale reguli, pe care le instituie pentru cetatenii sai; sau, in cuvintele lui Fuller, "ca insasi legea promulgata presupune un angajament din partea autoritatii de stat, de a-si respecta propriile reguli, atunci cand are de a face cu supusii sai."⁶

Insa Barnett arata, pe buna dreptate, ca Fuller comite o mare eroare, deoare nu aplica propriul sau principiu suficient de consecvent: el limiteaza aplicarea principiului la regulile procedurale "pe baza carora se adopta legile", in loc sa il aplice la insasi substanta [sau continutul] legilor. Datorita acesei carente de aplicare a principiului pana la ultimele sale consecinte logice, Fuller nu sesizeaza contradictia inerenta a statului ca autor de lege. Dupa cum explica Barnett,

"Fuller esueaza in tentantiva lui deoarece nu si-a urmarit propriul sau principiu pana suficient de departe. Daca ar fi facut-o, ar fi constatat ca sistemul legal de stat nu se conformeaza principiului de congruenta oficiala cu propriile sale reguli. Vazand ca statul isi incalca in mod inerent propriile sale reguli, pozitivistii deduc - pe buna dreptate intr-un anumit sens - ca legea facuta de stat este sui generis."⁷

Pe de alta parte, adauga Barnett, daca principiul lui Fuller ar fi impins pana la a afirma ca "cel ce face legea trebuie sa asculte de substanta propriilor sale legi", atunci Fuller ar sesiza ca "statul trebuie sa incalce acest angajament prin insasi natura sa".

Intr-adevar, dupa cum subliniaza in mod corect Barnett, cele doua caracteristici unice si esentiale ale statului sunt puterea de a preleva impozite - de a dobandi venit prin [180] corecitie si deci prin furt - si puterea de a-si impiedica supusii de a angaja orice alta firma de aparare ([fiind un] monopol coercitiv al apararii).⁸ Dar facand aceasta, statul incalca propriile sale legi, pe care le instituie pentru supusii sai.

"De exemplu", dupa cum explica Barnett, "statul afirma ca cetatenii nu pot lua de la altul ceea ce ii apartine acestuia, cu forta si impotriva voii sale. Si cu toate acestea statul, prin puterea sa de impozitare, legitimeaza tocmai practica aceasta.. Mai important, statul afirma ca o persoana poate utiliza forta impotriva alteia doar pentru auto-aparare, adica numai pentru a se apara de altcineva care a initiat utilizarea fortei. A merge dincolo de dreptul cuiva de auto-aparare ar insemna sa se comita o agresiune impotriva drepturilor altora, o incalcare a datoriei noastre legale. Si cu toate acestea statul, prin monopolul pe care il pretinde, isi impune cu forta jurisdictia asupra unor persoane care nu au facut nici un rau. Facand aceasta, el comite agresiune impotriva drepturilor cetatenilor, un lucru despre care legile sale afirma ca cetatenii nu au voie sa il faca.

Statul, pe scurt, poate fura de unde supusii sai nu pot si poate comite agresiune (poate initia utilizarea fortei) impotriva supusilor sai, cu toate ca lor le interzice sa exercite acelasi drept. Iata la ce se refera pozitivistii atunci cand spun ca legea (si au in vedere legea promulgata de stat) este un proces vertical si unidirectional. Iata ce dezminte orice pretentie de autentica reciprocitate."⁹

Pricipiul lui Fuller, conchide Barnett, daca este consecvent aplicat, implica faptul ca in cadrul unui sistem legal adevarat si adecvat legislatorul "trebuie sa respecte toate regulile sale, atat pe cele procedurale cat si pe cele substantiale."^*** Prin urmare, "in masura in care el nu face si nu poate face lucrul acesta, sistemul nu este si nu poate fi legal si activitatile sale se situeaza in afara legii. Statul ca stat este, asadar, un sistem ilegal."¹⁰

O alta contradictie interna a teoriei statului de tip laissez-faire se refera tot la impozitare. Intr-adevar, daca statul urmeaza sa se limiteze la "protectia" persoanei si a proprietatii si impozitarea urmeaza sa fie "limitata" exclusiv la asigurarea acestui serviciu, atunci cum poate decide statul cata protectie sa furnizeze si cate impozite sa preleve? Caci - contrar [presupozitiei implicite a] teoriei statului limitat - "protectia" nu este cu nimic mai mult un "lucru" colectiv, un tot agregat univoc determinat, decat orice alt bun din societate. Sa presupunem, de exemplu, ca am dori sa [181] oferim o teorie rivala, conform careia statul ar trebui sa se "limiteze" la furnizarea gratuita de imbracaminte, pentru toti cetatenii sai. Dar acest deziderat n-ar oferi nici un fel de limita viabila, [chiar] lasand deoparte celelalte deficiente ale teoriei. Caci se pune problema cat de multa imbracaminte si la ce cost? Oare trebuie sa li se asigure tuturor produse originale ale firmei Balenciaga, de exemplu? Si cine urmeaza sa decida ce cantitate si ce calitate de imbracaminte urmeaza sa primeasca fiecare persoana? "Protectia" ar putea intr-adevar sa insemne orice, incepand de la un politist pentru toata tara si pana la furnizarea unui body-guard inarmat si a unui tanc fiecarui cetatean - o idee care ar falimenta numaidecat intreaga societate. Dar cine sa decida de cata protectie este vorba, de vreme ce este incontestabil ca fiecare persoana ar fi mai bine protejata impotriva furturilor si a atacurilor daca i s-ar furniza un body-guard decat daca nu? Pe piata libera, deciziile referitoare la cantitatea si calitatea fiecarui bun care trebuie furnizat fiecarei persoane este luata be baza actiunilor voluntare de cumparare, ale fiecarui individ; dar ce criteriu se poate aplica atunci cand decizia o ia statul? Raspunsul este ca nici unul si ca toate deciziile guvernamentale de felul acesta nu pot fi decat pur arbitrare.

In al doilea rand, in zadar am cauta prin scrierile teoreticienilor sistemului laissez-faire o teorie coerenta a impozitarii. Nu este vorba de a sti doar ce volum de impozite urmeaza a fi prelevate, ci si cine urmeaza a fi constrans sa le plateasca. De exemplu teoria indeobste adoptata, a "capacitatii de plata", reprezinta - dupa cum a aratat liberalul Frank Chodorov - filosofia talharului de drumul mare: de a extrage de la victima cat mai multa prada cu putinta; asadar nicidecum o filosofie sociala coerenta, ci una evident aflata in totala discordanta cu sistemul de efectuare a platilor de pe piata libera. Intr-adevar, daca toata lumea ar fi obligata sa plateasca pentru fiecare bun si serviciu direct proportional cu venitul pe care il realizeaza, atunci n-ar mai exista nici un sistem de preturi si n-ar mai putea sa functioneze nici un sistem de piata (David Rockefeller, de exemplu, ar putea fi silit sa plateasca un milion de dolari pentru o paine).¹¹

In plus, nici un teoretician al sistemului laissez-faire n-a furnizat vreodata o teorie a dimensiunilor statului: daca statul urmeaza sa dispuna de un monopol obligatoriu asupra fortei dintr-o anumita regiune teritoriala, cat de intinsa trebuie sa fie acea zona? Acesti teoreticieni n-au acordat toata atentia cuvenita faptului ca lumea a trait intotdeauna intr-o situatie de "anarhie internationala", fara ca sa existe vreun singur stat, sau un singur monopol obligatoriu asupra luarii deciziilor, [care sa arbitreze] intre diversele tari. Si cu toate acestea relatiile internationale intre cetatenii privati ai diferitelor tari au functionat in general fara sincope, in ciuda lipsei unui guvern unic deasupra lor. Astfel, un litigiu contractual sau un prejudiciu intervenit intre un cetatean din Dakota de Nord si [182] unul din Manitoba se rezolva indeobste cat se poate de simplu, de regula prin actionarea in judecata sau formularea plangerii de catre reclamant la tribunalul sau, urmata de recunoasterea rezultatului de catre tribunalul celeilalte tari. Razboaiele si conflictele izbucnesc de regula intre state, mai degraba decat intre cetatenii privati ai diverselor tari.

Dar pe un plan mai profund, oare ar recunoaste un adept al sistemului laissez-faire dreptul unei regiuni dintr-o tara sa se desparta de acea tara prin secesiune? Este oare legitim ca Ruritania de Vest sa se desprinda prin secesiune de Ruritania? Si daca nu, de ce nu? Si daca da, atunci cum poate fi gasita o limita logica la care sa se opreasca secesiunea? Oare nu se poate desprinde prin secesiune un mic district, apoi un oras, apoi un cartier din acel oras, apoi un cuartal de locuinte si apoi, in cele din urma, un individ particular?¹² Odata cu admiterea oricarui drept de secesiune nu mai exista nici o limita logica de oprire inainte de secesiunea individuala, care implica in mod logic anarhismul, deoarece, in acest caz, indivizii pot recurge la secesiune si pot patrona propriile lor firme de protectie, iar statul se prabuseste.

In fine, o inconsecventa esentiala afecteaza insusi asa-zisul criteriu al sistemului laissez-faire: limitarea statului la protectia persoanei si a proprietatii. Intr-adevar, daca este legitim ca statul sa impoziteze, atunci de ce sa nu-si impoziteze cetatenii pentru a furniza [si] alte bunuri si servicii care pot fi utile consumatorilor? De ce, bunaoara, sa nu furnizeze statul otelarii, incaltaminte, baraje, servicii postale, etc.? Caci fiecare dintre bunurile si serviciile acestea este folositor pentru consumatori. Daca adeptii sistemului laissez-faire obiecteaza ca statul n-ar trebui sa construiasca otelarii sau fabrici de incaltaminte pe care sa le furnizeze consumatorilor (fie gratuit, fie de vanzare) deoarece pentru construirea acestor capacitati ar fi intrebuintata constrangerea necesara impozitarii, ei bine, in acest caz aceeasi obiectie poate fi formulata [si] impotriva serviciilor guvernamentale politienesti sau juridice. Din punctul de vedere al doctrinei laissez-faire, statul n-ar trebui socotit ca actioneaza mai imoral atunci cand furnizeaza locuinte sau otel, decat atunci cand furnizeaza protectie politieneasca. Statul limitat la furnizarea protectiei nu poate fi, asadar, sustinut nici macar din interiorul idealului laissez-faire insusi, deci cu atat mai putin din oricare alta perspectiva. Este adevarat ca idealul "laissez-faire" ar mai putea inca fi intrebuintat pentru a stavili anumite activitati coercitive "de ordinul doi" ale statului (adica o coercitie dincolo de coercitia initiala a impozitarii), cum ar fi controlul preturilor sau proscrierea pornografiei; dar aceste "limite" au devenit de acum cu adevarat fragile - si ele pot fi practic extinse pana la colectivismul complet, in cadrul caruia statul nu furnizeaza decat bunuri si servicii, dar le furnizeaza pe toate acestea.

* N.ed.: Intrebarea care se pune de fapt, odata instituita spolierea legalizata prin aparitia oricarui stat, nu este daca exista exploatare, ci cine pe cine exploateaza mai mult si mai repede, dupa cum se arata mai jos. Raspunsul il furnizeaza dinamica rivalitatii politice, procedura "naturala" de descoperire si propulsare in frunte a celor mai capabili spoliatori: cei mai apti de a-si surprinde permanent victimele si de a-si devansa permanent rivalii, prin creativitatea perversa cu care diversifica, largesc si exploateaza lucrativ canalele agresiunii institutionalizate. Intr-adevar, acesti virtuozi ai cleptocratiei vor fi - ceteris paribus - cei mai capabili "licitatori" ai mijloacelor politice, al caror control pe termen lung le revine, astfel, cvasi-inexorabil. Departe de a fi o variabila independenta, asa-zisele "regimuri politice" sunt simple "excrescente", sau paravane, ale acestei dinamici. Cf. online si A. de Jasay, The State, care nu vede insa ca rezultat al competitiei politice decat tendinta de universalizare "democratica" a exploatarii mutuale, in lumina metodologiei atomist-egalitariste dominante, nu si rolul acestei rivalitati de lubrifiant al circulatiei elitelor "fanariote", care poate explica si "legea de fier a oligarhiei" la scara sociala, in lumina metodologiei distinctiv-personaliste a praxeologiei.

1 John C. Calhoun, A Disquisition on Government, New York, Liberal Arts Press, 1953, pp. 16-18.

2 Ibid., pp. 25-27.

** N.ed: Dupa cum am mentionat, este vorba de capacitatea de a "licita" mai energic mijloacele politice de catre cei mai apti sa maximizeze "renta" derivabila din ele, in conditiile in care orice politica de stat implica privilegii (subventii) pentru unii pe seama exploatarii altora. Intrebarea la care raspunde procesul politic este doar cine pe cine exploateaza mai mult si mai repede

3 A se vedea Bruno Leoni, Freedom and the Law, Los Angeles: Nash Publishing, 1972; F.A. Hayek, Law, Legislation, and Liberty, vol. 1, Rules and Order, Chicago, University of Chicago Press, 1973, pp. 72-93; si Murray N. Rothbard, For a New Liberty, ed. rev., New York, Macmillan, 1978, pp. 234-43.

4 Referitor la vechea Irlanda a se vedea Joseph R. Peden, "Stateless Societies: Ancient Ireland", The Libertarian Forum, aprilie 1971, p. 3; cf. si, mai pe larg, Peden, "Property Rights in Celtic Irish Law", Journal of Libertarian Studies 1, 1977, pp. 81-95. A se vedea si Daniel A. Binchy, Anglo-Saxon and Irish Kingship, Londra, Oxford University Press, 1970; Myles Dillon, The Celtic Realms, Londra, George Weidenfeld and Nicholson, 1967 si idem, Early Irish Society, Dublin, 1954. Faptul ca dreptul irlandez se baza pe dreptul natural este discutat de Charles Donahue, "Early Celtic Laws" (manuscris nepublicat, prezentat cu prilejul seminarului "Istoria gandirii legale si politice", gazduit de Universitatea Columbia in toamna anului 1964), pp. 13ff. A se vedea si Rothbard, For A New Liberty, pp. 239-43.

5 Lon L. Fuller, The Morality of Law, New Haven, Conn., Yale University Press, p. 204; citat in Randy E. Barnett, "Fuller, Law, and Anarchism", The Libertarian Forum, februarie 1976, p. 6.

6 Fuller, Morality of Law, p. 32.

7 Barnett, "Fuller, Law, and Anarchism", p. 66.

8 Ambele caracteristici sunt esentiale pentru categoria istorica de stat; diverse scheme utopice de eliminare a primei caracteristici, cu pastrarea celei de a doua, inca s-ar plasa sub acelasi verdict, aplicat acesteia din urma.

9 Barnett, "Fuller, Law, and Anarchism", p. 7.

*** N.ed.: Sa respecte nu doar regulile privitoare la procedura de adoptare a legilor, ci si pe cele cuprinse in continutul, sau substanta acestor legi.

10 Ibid.

11 A se vedea Frank Chodorov, Out of Step, New York, Devin-Adair, 1962, p. 237. Pentru o critica a capacitatii de plata si a altor tentative de a furniza canoane de "echitate" pentru impozitare a se vedea Murray N. Rothbard, Power and Market, ed. a 2-a, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1977, pp. 135-67.

12 Mises a recunoscut acest aspect si a sustinut dreptul teoretic al fiecarui individ la secesiune, care nu poate fi pus in practica numai din "considerente tehnice". Ludwig von Mises, Liberalism, ed. a 2-a, Kansas City, Sheed Andrews and McMeel, 1978, pp. 109-10.