Consideratii istorice privind protectia ranitilor, bolnavilor si naufragiatilor

CONSIDERATII ISTORICE PRIVIND PROTECTIA RANITILOR, BOLNAVILOR SI NAUFRAGIATILOR

In dreptul international umanitar exista un principiu conform caruia persoanele scoase din lupta si cele care nu participa la ostilitati vor fi respectate, protejate si tratate cu omenie.

Anterior, in secolul al XVI-lea au fost incheiate conventii intre beligeranti, precum: carteluri (in care sunt prevazute obligatii reciproce de a ingriji ranitii si bolnavii), capitulatii (pentru predarea locurilor fortificate), armistitii (unde sunt enumerate reguli privind tratamentul ranitilor si bolnavilor).Doctrina consemneaza, totodata, existenta unei norme cutumiare, conform careia puterile beligerante au obligatia de a se abtine de la uciderea, mutilarea si maltratarea ranitilor si bolnavilor inamici.

Conventia din 1864 a jucat un rol important in formarea dreptului international umanitar, constituind o inovatie in practica diplomatica. Ea, spre deosebire de conventiile anterioare (care protejau numai interesele politice ale statelor) reglementeaza de asta data protectia persoanelor.

Semnificatia majora a acestui document consta si in alt element: durabilitatea in timp. Toate intelegerile cu caracter umanitar realizate pana la aceasta data  aveau o durata limitata la anumite faze ale razboiului, ele neavand valabilitatea pentru viitoarele razboaie intre aceleasi parti. Conventia de la Geneva are o valabilitate juridica generala pentru toti combatantii si pentru toate timpurile .

Un lucru mai retine atentia: caracterul limitat al Conventiei care se aplica numai militarilor raniti in razboaielor terestre nu si ai celor din razboaiele navale.

Prima aplicare in practica a Conventiei s-a facut in razboiul sarbo-bulgar din 1865 cand armatele celor doua state, mai intai cea sarba, apoi si cea bulgara au patruns pe teritoriul advers, lasand pe campul de lupta in retragere, un impresionant numar de raniti, dar si detasamente militare pentru a-i ingriji.

Dupa batalia navala de la Lissa din 1866, care s-a soldat cu numeroase victime, urmata de holocaustul din 1898 de pe Coastele Cubei, s-au avut in vedere si militarii raniti in razboaiele navale lucru luat in discutie la  Conferinta de pace de la Haga din 1898 unde a fost elaborata Conventia pentru adaptarea la razboiul maritim a principiilor Conventiei de la Geneva din 1864.In anul 1907 la cea de-a X-a Conferinta au fost vizati "marinarii si militarii imbarcati si alte persoane atasate marinarilor si armatelor, raniti si bolnavi", mentionandu-i si pe "naufragiati".

Pentru a suplini lacunele in ce priveste codificarea normelor umanitare, in Conventiile de la Haga (I si IV) din 1899 si 1907 a fost introdusa Clauza Martens, care stipuleaza faptul ca "in absenta unui corp de legi a razboiului complet, locuitorii si beligerantii raman sub protectia si sub reglementarea principiilor dreptului gintilor, asa cum rezulta din obiectivele stabilite de popoarele civilizate, din legile umanitatii si din imperativele constiintei publice"[3] .

Desi Conventia a IV-a de la Haga este inca in vigoare, dispozitiile sale sunt privite ca drept cutumiar iar clauza de participare generala a fost in mod explicit anulata prin Conventia din 1929, privitoare la tratamentul prizonierilor de razboi si Conventia din 1929 pentru imbunatatirea sortii ranitilor si bolnavilor din armatele in campanie.

Izbucnirea primului razboi mondial, in 1914, a surprins omenirea fara baze juridice stabile, ceea ce a determinat organismele umanitare, in special C.I.C.R sa recurga la o serie de improvizatii (ex.: crearea la Geneva, a Agentiei centrale a prizonieratului de razboi). Toate aceste improvizatii au servit la elaborarea, in 1929, a Conventiilor de la Geneva pentru imbunatatirea situatiei ranitilor si bolnavilor din armatele in campanie si respectiv Conventia privind tratamentul prizonierilor de razboi.

Conventiile de la Geneva din 1929 interziceau represaliile impotriva persoanelor, institutiilor sau proprietatii protejate de clauzele lor (incluzand ranitii, bolnavii si naufragiatii, personalul medical si obiectivele medicale, prizonierii de razboi si populatia civila sau indivizi aflati in puterea unei grupari), la fel de bine ca si pedeapsa colectiva ori terorizarea populatiei civile in teritoriul ocupat, si luarea de ostatici[4].Conventia a guvernat in timpul celui de-al doilea razboi mondial soarta milioanelor de victime de razboi care, atunci cand a fost aplicata, din pacate in cazuri destul de rare, procentul de mortalitate era de circa 10% fata de 40-90% in situatiile in care ea nu a fost aplicata.

Dar cel de-al doilea razboi mondial, care s-a deosebit fundamental, sub toate raporturile de razboaiele precedente, a relevat noi mutatii in tehnica razboaielor: mai intai a determinat evolutia ireversibila a mijloacelor si metodelor de lupta spre forme din ce in ce mai distrugatoare, pornind de la avion, rachete si terminand cu bombele atomice aruncate asupra a doua orase japoneze, Hiroshima si Nagasaki, iar apoi, prin implicarea in lupta a unor noi categorii de combatanti si chiar a populatiei civile, din randul careia a cazut cel mai mare numar de victime.

Elementul cel mai valoros al reglementarilor postbelice il constituie interzicerea fortei si a amenintarii cu forta[5], care constituie o pozitie castigata pe calea lunga si spinoasa a alcatuirii unei lumi mai drepte si mai bune.

Reglementarile din domeniul umanitar au fost extinse la protectia unor categorii din ce in ce mai largi de beneficiari: victimele de razboi, prescriind un tratament uman persoanelor scoase din lupta - bolnavi, raniti, naufragiati, prizonieri de razboi, populatia civila, interzicandu-se orice act de ostilitate direct la adresa acestora. Combatantii impun evitarea exceselor pe campul de lupta si limitarea utilizarii mijloacelor de vatamare a inamicului.

Ca urmare a eforturilor staruitoare ale Comitetului International al Crucii Rosii incepand din 1945 s-a organizat cateva reuniuni de expeditor in scopul  revizuirii conventiilor cu caracter umanitar. Astfel, anul 1949 a constituit momentul de rascruce a acestei generoase opere umanitare.

Cadrul juridic care reglementeaza protectia ranitilor si naufragiatilor este    Dreptul de la Haga (Conventiile din 1899 si 1907), respectiv Dreptul de la Geneva (Conventiile de la 1949 si Protocoalele lor) care este completat de Sistemul de Securitate si de drept al Cartei Natiunilor Unite.