Analiza conȚinutului constitutiv al infracȚiunii de omor cu referire la omorul calificat

ANALIZA CONȚINUTULUI CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR CU REFERIRE LA OMORUL CALIFICAT

SECȚIUNEA I

DEFINIȚIE ȘI CONDIȚII PREEXISTENTE

Imprejurarile care agraveaza omorul și care se refera fie la latura obiectiva sau latura subiectiva, fie la subiectul infracțiunii, au fost grupate in Codul penal in vigoare in doua categorii distincte, sub denumirea de "Omorul calificat" și, respectiv, "Omorul deosebit de grav".

Omorul calificat este prima varianta calificata a omorului și consta, așa cum prevad dispozițiile art. 175 C. pen., in savarșirea omorului in anumite circumstanțe agravante foarte bine determinate, care confera faptei un grad de pericol social sporit și dovedesc o periculozitate sporita a infractorului, ceea ce l-a determinat pe legiuitor sa aplice o pedeapsa mai dura.

Omorul calificat consta, potrivit art. 175 C. pen., in uciderea unei persoane in una dintre urmatoarele imprejurari:

cu premeditare (lit. a);

din interes material (lit. b);

asupra soțului sau unei rude apropiate (lit. c);

prin mijloace ce pun in pericol viața mai multor persoane (lit. d);

in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (lit.f);

pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare ori, de la executarea unei pedepse (lit. g);

in public (lit. i)[1].

Caracteristic circumstanțelor agravante, cu ajutorul carora legiuitorul a construit conținutul infracțiunii de omor calificat, este faptul ca ele au caracter univoc agravant, relevand pericolul social și periculozitatea sporita intotdeauna și oriunde s-ar ivi. Tocmai acest fapt i-a permis legiuitorului sa le foloseasca la construirea unei figuri infracționale aparte, transformandu-le din circumstanțe in elemente circumstanțiale, adica in parți componente ale conținutului infracțiunii de omor calificat.

Omorul calificat presupune, așadar realizarea conținutului omorului simplu, prevazut de art. 174 C. pen., in una din imprejurarile mai sus aratate.

Daca omorul se savarșeste in doua sau mai multe dintre aceste imprejurari, fiind vorba de modalitați alternative de realizare a omorului calificat, infracțiunea nu iși pierde caracterul unitar; de aceasta insa, se va ține cont la individualizarea judiciara a pedepsei.

In ipoteza in care omorul se savarșeste in condițiile unei imprejurari descrise in art. 175 C. pen., imprejurare care, insa constituie și o circumstanța agravanta generala, se va reține numai imprejurarea speciala cuprinsa in art. 175 C. pen., fara a fi aplicata și agravanta generala asemanatoare prevazuta la art. 75 lit. d C. pen .

Daca omorul calificat s-a savarșit intr-un asemenea mod incat atrage pe langa aplicarea imprejurarii speciale, prevazuta in art. 175 C. pen. și o alta imprejurare care constituie o circumstanța agravanta generala, neasemanatoare, ambele circumstanțe se vor aplica.

Eroarea autorului, in momentul comiterii faptei, asupra imprejurarilor susceptibile sa-i agraveze raspunderea penala, inlatura caracterul calificat al faptei (art. 51 alin 2 C. pen.)[3].

SECȚIUNEA a II-a

CONȚINUTUL CONSTITUTIV

1. OBIECTUL INFRACȚIUNII

1.1. OBIECTUL JURIDIC

Obiectul infracțiunii este un factor preexistent, necesar oricarei infracțiuni. Inexistența acestuia conduce la inexistența infracțiunii.

Infracțiunea ca fapta a individului, ca manifestare a acestuia in sfera relațiilor sociale este periculoasa pentru valorile sociale. Legiuitorul in art. 18 C. pen., a prevazut ca "Fapta care prezinta pericol social in ințelesul legii penale este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere valorilor sociale aratate la art. 1 C. pen . și pentru sancționarea careia este necesara aplicarea unor pedepse".

Aceste valori și relațiile sociale create in jurul și datorita acestora, ce sunt ocrotite impotriva infracțiunilor, devin obiect al infracțiunii.

Doctrina penala este unanima in a considera obiectul infracțiunii ca fiind valoarea sociala și relațiile sociale create in jurul acestei valori, care este periclitata ori vatamata prin fapta infracționala .

Ocrotirea acestei valori sociale prin normele de drept penal, confera obiectului infracțiunii caracterul de obiect juridic.

In literatura juridica de specialitate obiectul infracțiunii este prezentat sub mai multe aspecte, dupa gradul mai intins sau mai restrans de relații sociale nascute in legatura cu valoarea sociala ocrotita și care este periclitata ori vatamata prin infracțiune.

Astfel, trebuie sa distingem intre obiectul juridic general, care este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin normele dreptului penal; obiectul juridic generic, format din fascicolul, grupul, manunchiul de valori sociale de aceeași natura ocrotite prin normele penale; obiectul juridic specific care consta in valoarea sociala concreta careia i se aduce atingere prin infracțiune; obiect direct nemijlocit (pe care il vom trata separat in cele ce urmeaza) și obiectul juridic complex (format dintr-un obiect juridic principal și un obiect juridic adiacent, secundar), specific infracțiunilor complexe.

In conținutul legal, la multe infracțiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul infracțunii, acesta deducandu-se indirect din descrierea faptei .

La infracțiunile in conținutul carora intalnim referiri la obiect, acestea trebuiesc indeplinite, pentru ca fapta sa fie socotita ca infracțiune.

Obiectul juridic specific (special) al infracțiunii de omor calificat este același ca la fapta de omor simplu (cum mai este denumita fapta de omor, prevazuta de art. 174 C. pen.), și anume relațiile sociale a caror formare, existența și dezvoltare nu poate fi conceputa fara apararea vieții persoanei impotriva oricaror fapte savarșite cu intenție de suprimare a acesteia .

1.2. OBIECTUL MATERIAL

Fiind o fapta socialmente periculoasa, infracțiunea se indreapta impotriva unor valori sociale ocrotite penal și nu impotriva aspectului material al obiectului infracțiunii.

Examinarea aspectului material al obiectului infracțiunii este utila atat pentru stabilirea existenței ori inexistenței infracțiunii, cat și pentru corecta calificare juridica a faptei comise.

Mai mult, necesitatea cunoașterii aspectului material al obiectului infracțiunii, este ceruta de legiuitor, care prin unele dispoziții se refera la obiectul infracțiunii in sensul lui material (de exemplu, lipsa obiectului de unde credea infractorul ca se afla, in momentul savarșirii faptei conduce la calificarea faptei drept tentativa improprie (art. 20 alin. 2 C. pen.).

Nu toate infracțiunile prezinta obiect material (cum mai este denumit, obiect direct nemijlocit), ci doar acelea la care valoarea sociala este exprimata intr-o entitate materiala.

Infracțiunile care au obiect material sunt infracțiuni de rezultat , iar cele care nu prezinta obiect material sunt infracțiuni de pericol, de punere in primejdie .

Periclitarea sau vatamarea valorii sociale la infracțiunile cu obiect material are loc tocmai prin atingerea adusa acestuia .

Tot la infracțiunile de rezultat va trebui cercetat și analizat și raportul de cauzalitate intre acțiune - inacțiune și urmarile produse, pe cand in cazul infracțiunilor de pericol, de punere in primejdie, stabilirea legaturii de cauzalitate nu este necesara ea rezultand din savarșirea faptei - "ex re".

Obiectul material al infracțiunii de omor calificat consta in corpul unui om in viața indiferent de varsta : [copil, nou-nascut (cu condiția de a nu fi obiectul material al infracțiunii de pruncucidere, reglementat de art. 177 C. pen.), tanar, adult, batran , sex (femeie sau barbat), starea sanatații (sanatos, bolnav, muribund) sau a normalitații bio-antropologice (normal, anormal, viabil sau neviabil, cu malformații sau monstruozitați anatomice sau antropologice)[13].

Nu are importanța daca victima și-ar fi dorit o moarte apropiata, ori ar fi vrut sa-și suprime singura viața, consimțamantul dat in acest sens autorului infracțiunii fiind fara valoare .

In concepția unui autor , viața este un fenomen complex al mișcarii care are la baza procese biologice și psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice, mecanice) și nu poate fi inclusa - cum in mod greșit s-a facut - in noțiunea de obiect material al infracțiunii de omor, cu cele doua agravante ale sale, calificat și deosebit de grav.

Obiectul material al infracțiunii este și va ramane corpul uman, cu condiția esențiala de a fi in viața; aceasta condiție insa, nu presupune catalogarea vieții ca obiect material al infracțiunii, includerea și tratarea acesteia sub acest titlu.

Viața este o condiție esențiala care confera corpului uman, impotriva caruia este indreptata acțiunea de ucidere, calitatea de obiect material al infracțiunii fara a transforma aceasta calitate in obiect material.

Viața, impreuna cu relațiile care se formeaza pentru protecția dreptului la viața, constituie, cum am aratat mai sus, obiectul juridic specific al infracțiunii.

In ceea ce privește definirea și determinarea obiectului material al omorului, in doctrina s-au purtat discuții aprinse și contradictorii, in legatura cu considerarea ca tentativa a situației particulare, care in dreptul nostru este considerata infracțiune putativa și in care faptuitorul acționeaza asupra unei persoane care nu mai este in viața cu intenția de a ucide, fara sa cunoasca faptul ca victima era deja moarta.

Bazandu-se pe poziția subiectiva a faptuitorului care a acționat cu intenția de a ucide, in doctrina și practica judiciara s-a decis ca intr-o asemenea situație s-a savarșit și trebuie angajata raspunderea penala pentru infracțiunea de tentativa de omor , jurisprudența franceza oferind chiar un exemplu in acest sens .

Adepte ale concepției obiective, doctrina romana notabila și majoritara , considerand ca tentativa presupune punerea in executare a unor acte proprii sa conduca la producerea rezultatului socialmente periculos și ca actele absolut improprii sau inexistența obiectului material, exclud posibilitatea tentativei.

Protecția legii penale romane, destinata exclusiv vieții umane, impotriva faptelor de suprimare intenționata a acesteia, prin prevederile art. 174 (cu agravantele sale, omorul calificat și omorul deosebit de grav, prevazute la art. 175, respectiv 176 C. pen.), nu poate fi extinsa și asupra persoanelor care nu mai sunt in viața numai pentru ca faptuitorul a acționat cu intenția de a ucide.

Din moment ce prin incriminarea omorului legea penala protejeaza relațiile sociale a caror formare, desfașurare și dezvoltare implica respectul vieții umane, valoare sociala suprema, obiectul material al infracțiunii de omor nu poate fi decat corpul unei persoane in viața.

Nu poți ucide sau incerca sa ucizi decat o persoana umana in viața .

Orice speculație fundamentata pe necesitatea protecției sociale și poziția subiectiva a faptuitorului care a acționat cu intenția de a ucide, nu pot justifica extrapolarea raspunderii penale pentru o presupusa tentativa de ucidere a unei persoane decedate.

2. SUBIECȚII INFRACȚIUNII

Prin noțiunea de subiecți ai infracțiunii, se desemneaza in doctrina penala, persoanele implicate in savarșirea unei infracțiuni, fie prin insași savarșirea infracțiunii, fie prin suportarea consecințelor acesteia . Sunt așadar, subiecți ai infracțiunii atat persoana fizica ce nu și-a respectat obligația din cadrul raportului juridic penal de conformare și a savarșit fapta interzisa, cat și persoana fizica sau persoana juridica beneficiare a ocrotirii juridice penale și care prin comiterea infracțiunii au suportat consecințele acesteia.

In funcție de modul in care sunt implicați in savarșirea infracțiunii, distingem intre subiectul activ al infracțiunii ( subiect propriu-zis al infracțiunii) - persoana fizica ce a savarșit infracțiunea și subiectul pasiv al infracțiunii - persoana vatamata care sufera raul produs prin infracțiune.

2.1 SUBIECTUL ACTIV AL INFRACȚIUNII

Subiectul activ al infracțiunii este persoana fizica ce a savarșit fapta penala direct și nemijlocit (in calitate de autor) ori a participat la savarșirea infracțiunii (in calitate de instigator sau complice).

Persoana care a savarșit o infracțiune este denumita de legislație și de doctrina penala infractor sau faptuitor.

Desigur, nu se poate pune semnul egalitații intre cele doua noțiuni, cea de faptuitor fiind mai intinsa, desemnand persoana care a savarșit o fapta prevazuta de legea penala, denumire care nu este sinonima cu noțiunea de infracțiune .

Subiect activ al unei infracțiuni nu poate fi decat persoana fizica și nu persoana juridica, așa cum se prevede in dreptul penal al anumitor state .

Pe langa condițiile generale privind subiectul activ (varsta, responsabilitate, libertate de voința și acțiune), in doctrina penala , sunt prezentate și anumite condiții speciale care vizeaza anumite infracțiuni. Aceste condiții speciale ale subiectului activ al infracțiunii se refera la anumite calitați pe care trebuie sa le aiba subiectul activ, ca de exemplu: cetațean (pentru infracțiunile de tradare); strain (pentru infracțiunile de spionaj); funcționar ( pentru infracțiunile de abuz in serviciu); soț sau ruda apropiata (pentru infracțiunea de omor calificat).

Subiectul activ pentru care este necesara indeplinirea unei condiții speciale se numește subiect activ calificat sau circumstanțiat.

Subiect activ nemijlocit (autor) al infracțiunii de omor calificat poate fi orice persoana care savarșește un omor in vreuna din imprejurarile enumerate de art. 175 din Codul penal.

In raport cu una din imprejurarile aratate in Codul penal, art. 175 lit c), omorul savarșit asupra soțului sau unei rude apropiate, subiect activ nemijlocit nu poate fi decat o persoana care are o anumita calitate și anume aceea de soț sau ruda apropiata cu subiectul pasiv.

Incercarea de a ucide pe sot, dupa pronuntarea hotararii de desfacere a casatoriei dar inainte de ramanerea definitiva a hotararii, constituie tentativa de omor calificat, partile avand la data savarsirii faptei calitatea de soti .

De asemenea, subiectul activ, fara a fi calificat, trebuie sa indeplineasca anumite condiții pentru ca fapta savarșita de el sa imbrace elemente constitutive ale infracțiunii de omor calificat.

Astfel, subiectul activ trebuie sa fi premeditat fapta (lit. a), sa urmareasca un interes material (lit. b), sa foloseasca mijloace care pun in pericol viața mai multor persoane (lit. e), sa aiba interesul de a se sustrage sau de a sustrage pe altul de la urmarire, arestare sau de la executarea pedepsei (lit. g), sa urmareasca inlesnirea sau ascunderea unei alte infracțiuni (lit. h) sau sa comita fapta in public (lit.i)

Daca aceste condiții sunt indeplinite, infracțiunea poate fi savarșita de orice persoana care indeplinește condițiile generale psiho-fizice ale raspunderii penale .

2.2. SUBIECTUL PASIV AL INFRACȚIUNII

In doctrina penala, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizica sau persoana juridica titulara a valorii sociale ocrotite și care este vatamata ori periclitata prin infracțiune .

Nici in ceea ce privește subiectul pasiv, legea nu prevede existența unei calitați speciale, ea acordand protecție tuturor persoanelor fara vreo anumita condiționare.

Este de subliniat insa ca, atunci cand subiectul pasiv are o anumita calitate (reprezentant in Romania al unui stat strain, lider politic ucis in legatura cu activitatea sa, etc), fapta va constitui o alta infracțiune decat aceea de omor (de exemplu cele prevazute in art. 160 sau 171 C. pen. - atentat care pune in pericol siguranța statului, sau infracțiuni contra reprezentantului unui stat strain).

Ca și in cazul subiectului activ, subiectul pasiv al infracțiunii trebuie sa indeplineasca și el anumite condiții generale și speciale.

Una din condițiile generale pentru a putea fi subiect pasiv al infracțiunii este ca persoana fizica sau persoana juridica sa fie titulara valorii sociale ocrotite penal.

De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracțiunii este și persoana pagubita prin infracțiune (de exemplu: in caz de furt, de distrugere, de delapidare, etc).

Este posibil ca persoana pagubita sa fie alta decat subiectul pasiv al infracțiunii (de exemplu: in cazul infracțiunii de omor, subiectul pasiv este victima omorului, iar subiectul pagubit este persoana care se afla in intreținerea victimei).

Condițiile speciale privind subiectul pasiv sunt prevazute in conținutul unor infracțiuni. Astfel, este necesar, de exemplu, pentru infracțiunea de ultraj (art. 239 C. pen.) ca subiectul pasiv sa fie un funcționar ce indeplinește o funcție ce implica exercițiul autoritații de stat; pentru infracțiunea de pruncucidere (art. 177 C. pen.) subiectul pasiv trebuie sa fie noul nascut al mamei ucigașe, etc.

Subiectul pasiv al infracțiunii de omor calificat este persoana a carei viața a fost suprimata ca urmare a acțiunii sau inacțiunii subiectului activ, in una din imprejurarile prevazute de art. 175 C. pen. (in cazul faptei consumate) sau persoana a carei viața a fost pusa in pericol de catre cel care a avut intenția de a ucide (in cazul tentativei).

Aceeași persoana nu poate fi și subiect activ și subiect pasiv al infracțiunii de omor calificat.

Din litera și spiritul legii rezulta neindoielnic ca subiect pasiv al infracțiunii de omor calificat nu poate fi decat o persoana in viața, pentru ca numai acesteia ii poate fi suprimata viața.

Pe cale de consecința, nu constituie infracțiune de omor suprimarea fatului și nici acțiunile sau inacțiunile savarșite, exercitate asupra unui cadavru, in ambele situații neexistand subiect pasiv - persoana in viața - faptele putand constitui, dupa caz,

infracțiunile de provocare ilegala a avortului (art. 185 C. pen.) sau profanare de cadavre (art. 319 C. pen.)[29].

Pentru existența subiectului pasiv al infracțiunii de omor calificat este suficient sa se constate ca: persoana titulara a valorii ocrotite penal a suferit raul produs prin savarșirea infracțiunii, adica moartea sau punerea in pericol a vieții; sa indeplineasca cerințele speciale cerute de lege pentru incadrarea faptei in art. 175 C. pen., și anume: sa fie o persoana prin a carei ucidere faptuitorul sa fi urmarit un interes material (lit. b), sa fie soț sau ruda apropiata cu subiectul activ (lit. c), sa fie o persoana in stare de neputința de a se apara (lit. d), sa fie o persoana ucisa in legatura cu indeplinirea indatoririlor sale publice sau de serviciu (lit. f) ori in legatura cu sustragerea de la urmarire, arestare sau de la executarea unei pedepse a faptuitorului sau a unei alte persoane (lit. g).

Uneori omorul poate avea mai mulți subiecți pasivi (de exemplu, omorul savarșit asupra mai multor persoane deodata sau succesiv). In acest caz insa, fapta este susceptibila de incadrare juridica in art. 176 alin. 1 lit. b C. pen. (omor deosebit de grav - savarșit asupra a doua sau mai multor persoane).

3. LATURA OBIECTIVA A INFRACȚIUNII

Aspectul obiectiv sau latura obiectiva a conținutului infracțiunii desemneaza totalitatea condițiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduita pentru existența infracțiunii.

Cercetarea laturii obiective a infracțiunii se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute in doctrina penala ca fiind: elementul material, urmarea imediata și legatura de cauzalitate intre elementul material și urmarea imediata.

3.1. ELEMENTUL MATERIAL

Omorul calificat reglementat de art. 175 alin. 1 lit. a-i C. pen. presupune realizarea conținutului omorului simplu (art. 174 C. pen.) in oricare dintre imprejurarile alternative enumerate in mod limitativ, astfel incat, atunci cand vorbim și analizam elementul material al infracțiunii de omor calificat, ne raportam la conținutul infracțiunii de omor simplu.

In redactarea prevederilor art. 174 C. pen de o conciziune demna de relevat, legiuitorul a recurs la determinarea elementului material al infracțiunii prin apelarea la denumirea acțiunii infracționale, fara nicio alta precizare.

Din aceasta redactare rezulta ca elementul material al omuciderii consta in fapta persoanei care cu intenție ucide o alta persoana .

Fapta de ucidere a unei persoane poate fi realizata fie printr-o acțiune (impușcare, injunghiere, sugrumare, aplicare de lovituri, administrarea unei otravi), sau fie prin omisiune, care consta intr-o atitudine pasiva (de exemplu, medicul nu ii acorda asistența unui bolnav aflat in ingrijirea sa).

Omisiunea, ca modalitate de realizare a elementului material al omuciderii este realizata numai in situația in care atitudinea de pasivitate survine atunci cand faptuitorul este obligat sa intervina, pentru a inlatura cauza care ar provoca moartea persoanei.

Procedeele sau mijloacele folosite de faptuitor pentru exercitarea acțiunii sau inacțiunii de ucidere de o diversitate deosebita, dependenta și limitata deseori doar de imaginația acestuia, nu condiționeaza existența infracțiunii, ele putand și trebuind a fi avute in vedere la stabilirea in concret a gravitații faptei și individualizarii judiciare a pedepsei.

Acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al laturii obiective, procedeele de realizare ale acesteia se inscriu in noțiunea generala de agresivitate care caracterizeaza și definește omuciderea .

Ele pot fi fațișe, directe, deosebit de brutale, de o agresivitate și violența aparte, dar și ascunse, insidioase in raport de procedeele și mijloacele alese pentru punerea in executare a intenției de a ucide.

Astfel, faptuitorul poate acționa fie direct, nemijlocit asupra subiectului pasiv, uciderea fiind rezultatul acestei acțiuni directe, fie indirect, mijlocit, prin declanșarea, acționarea sau punerea in mișcare, intrebuințarea unei energii, forțe, animate sau neanimate de origine și natura animala, mecanica, fizica sau chimica (folosirea unui animal dresat, a unei vipere veninoase, mașini infernale, etc.) .

Violența caracteristica a acțiunii de agresivitate, in care se incadreaza și acțiunea de ucidere, poate fi materiala sau psihica, care provocand traume psihice determina moartea și este intotdeauna reprezentata de o manifestare exterioara și de un proces psihic dirijate spre provocarea rezultatului letal .

Mai rara și mai greu de decelat și dovedit, violența psihica poate și nu rareori este folosita pentru uciderea unei persoane.

Multitudinea, diversitatea procedeelor și mijloacelor prin care se poate și se realizeaza elementul material al omuciderii impusa de realitatea criminala a fost acceptata, recunoscuta și confirmata, susținandu-se cu justificat temei, ca aceasta poate imbraca haina acțiunii directe, nemijlocite de faptuitorul care a lovit victima cu un obiect apt pentru a ucide, intr-o regiune vitala, ucigand-o, fie asociindu-și la propria acțiune, factori externi care concura la provocarea decesului. Așa este cazul in care moartea victimei a fost urmarea abandonarii acesteia dezbracata și in neputiința de a se apara și deplasa, in frig, pe zapada sau gheața, intr-un loc indepartat și in stare de inconștiența, unde nu i se poate da ajutor, sau datorita comportarii victimei, care constransa fiind de agresiunea faptuitorului a sarit de la inalțime, dintr-un autovehicul aflat in mers, ori a cazut in apa inecandu-se .

Diversitatea lumii, a omului și personalitații acestuia se reflecta nu numai in acțiunile și faptele pozitive, sociale, ci și in cele negative, asociale. Aceasta diversitate o gasim, este prezenta și in ceea ce privește infracțiunile de omor, modalitațile de savarșire a elementului material al laturii obiective ale acestora.

Practica judiciara a constatat și confirmat aceasta diversitate stabilind ca elementul material al laturii obiective a omorului poate sa constea in aplicarea de lovituri singulare sau repetate cu intensitate, in zone vitale ale corpului (inima, gat, cap, abdomen, coapsa), prin folosirea unor obiecte apte de a ucide (pistol, cuțit, ciomag, par, piatra, lemne, sapa, furca, topor, pumnal, sabie, etc) și provocarea unor traumatisme care au dus la deces ;

Lovirea repetata a victimei cu intensitate cu picioarele și un corp dur in regiunea abdominala cu consecința rupturii ficatului și decesul ; refuzul de a opri autovehiculul aflat in plina viteza determinand victima sa sara din acesta și sa suporte leziuni grave care au dus la deces ; abandonarea victimei pe care a lovit-o grav, noaptea pe camp, in frig, in afara localitații, imprejurari care au impiedicat salvarea acesteia ; trantirea victimei de la inalțimea de un metru pe pavajul strazii, dupa ce o lovise in prealabil, cauzandu-i decesul ; transportarea victimei aflata in stare avansata de beție, in imediata apropiere a malului unei ape adanci și lovirea acesteia, ceea ce a determinat caderea in apa și moartea prin inec ; aruncarea victimei beata dupa ce fusese lovita cu pumnii și picioarele intr-un bazin cu apa din care nu s-a mai putut salva decedand prin inec ; aruncarea, in timpul zilei, de pe terasa unui bloc cu opt etaje, in zona unei piețe intens circulate, a doua caramizi, dintre care una a lovit victima in cap, cu consecința morții acesteia .

Acțiunea ucigatoare poate fi realizata și prin folosirea energiei fizice a victimei constransa fizic sau moral sa se impuște, sa se injunghie, sa bea otrava, sa se arunce de la inalțime, etc . In aceasta situație, victima executa ceva la care a fost constrans și care este strain voinței sale. Ea nu mai acționeaza ca un sinucigaș, forța sa fizica fiind intrebuințata de autor ca mijloc de suprimare a acesteia.

Elementul material al omuciderii poate fi realizat și in cazul in care faptuitorul, cunoscand ca victima este grav bolnava de cord și ca o emoție puternica ii va determina moartea, cu intenția de a ucide ii provoaca o asemenea emoție ;

Elementul material al omuciderii poate fi savarșit prin diverse instrumente și mijloace care pot fi imparțite in: mijloace fizice (corpuri contondente, taietoare, despicatoare, ințepatoare, arme albe, arme de foc explozibile), mijloace chimice (substanțe care exercita o acțiune toxica sau coroziva, asfixianta, vezicanta, cauzatoare de moarte), mijloace psihice, prin care se provoaca un șoc psihic, stari emotive intense, care determina moartea victimei (amenințarea grava, durerea psihica profunda, surpriza, intimidarea, etc.) ; mijloace biologice (inocularea, injectarea unor culturi biologice care pot provoca maladii grave (febra tifoida, ciuma), care pot determina decesul .

Pentru a se constitui ca element material al infracțiunii de omor, actul de violența, acțiunea sau inacțiunea, trebuie sa realizeze urmatoarele condiții: sa fie savarșit de o persoana (subiectul activ) contra altei persoane (subiectul pasiv); sa fie apt de a ucide, de a suprima viața; sa fie ilicit .

Toate aceste trei condiții, impreuna, definesc actul de ucidere in ceea ce privește semnificația lui juridica și il diferențiaza de noțiunea genetica de agresivitate, violența.

Cu privire la prima condiție, aceea a provenienței actului de ucidere, putem afirma ca moartea unei persoane poate fi patologica atunci cand cauzalitatea acesteia este determinata de stari patologice, maladive, sau violenta in acele cazuri și situații in care a fost urmarea unor factori de agresiune.

Moartea violenta poate fi determinata atat de agresiunea exercitata de om prin fapta sau acțiunea sa, mijlocit prin orice mijloace de acțiune, cat și de factori exteriori, fenomene din natura straine de voința omului.

Numai moartea violenta care a fost determinata de agresiunea rezultata din acțiunea sau fapta intenționala a omului, caracterizeaza juridic existența elementului material al infracțiunii de omor, astfel incat sublinierea acestei condiții este absolut necesara.

Actul de voința trebuie sa fie apt sa produca moartea, cu alte cuvinte sa fie specific infracțiunii de omor și nu altor infracțiuni cum sunt cele indreptate impotriva integritații corporale sau sanatații persoanei .

El trebuie sa aiba aptitudinea destructiva, suprimarea vieții, fiind dependent și definit in general de un complex de factori cum sunt: instrumentul, obiectul folosit, apt prin natura lui de a ucide, regiunea anatomica vizata, intensitatea loviturii și staruința in repetarea acesteia, urmarile produse.

Aceasta aptitudine trebuie stabilita și apreciata de la caz la caz , ea fiind dependenta și de starea particulara a victimei. Astfel pentru uciderea unui nou nascut sau a unei persoane de varsta inaintata, actul de violența poate fi de mai mica intensitate decat cel necesar pentru suprimarea vieții unei persoane adulte, tinere, aflate in plenitudinea vigorii și a sanatații.

Pasivitatea faptuitorului nu inlatura și nu poate fi exclusa din noțiunea de violența care definește elementul material al infracțiunii de omor, in acele situații in care ea constituie o modalitate și obligație de intervenție in lumea exterioara, pentru determinarea morții persoanei.

Omisiunile faptuitorului, daca sunt conștiente și voite și au loc in situațiile in care el avea obligația de a acționa și a nu ramane pasiv, se constituie ca modalitate, mijloc de a ucide .

In ceea ce privește caracterul ilicit al actului de violența, la prima vedere s-ar parea ca o asemenea condiționare este inutila, din moment ce prin ea insași violența nu este acceptabila, fiind sancționata de lege.

Exista insa situații in care actele de violența sunt fie permise, fie obligatorii. Aceasta realitate a impus și justifica precizarea și determinarea caracterului ilicit al violenței, care condiționeaza esențial existența omuciderii.

Exista insa situații in care actele de violența sunt fie permise, fie obligatorii. Aceasta realitate a impus și justifica precizarea și determinarea caracterului ilicit al violenței, care condiționeaza esențial existența omuciderii.

Permisivitatea sau obligativitatea violenței care o exclude din caracterizarea și definirea omorului trebuie sa rezulte expres, neindoielnic fie din prevederile legii, fie a regulamentelor care stabilesc condițiile și limitele de exercitare a unei anume acțiuni sau activitați. Se poate vorbi de o legitimare a acțiunii de violența care il scoate din sfera ilicitului penal și implicit din caracterizarea omuciderii.

Acesta este cazul actelor de violența savarșite in stare de aparare legitima, care prin aceasta se legitimeaza, ieșind din campul ilicitului penal, a celor ce au loc in cadrul unor jocuri sportive (boxul, luptele), precum și a acelora impuse militarului aflat in exercitarea unei misiuni ordonate și legitime.

3.1.1 ERROR IN PERSONAM ȘI ABERATIO ICTUS

Conform unui autor , infracțiunea deviata este o forma a unitații naturale de infracțiune și desemneaza infracțiunea savarșita prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana impotriva carora era indreptata, datorita greșelii faptuitorului, la alt obiect sau persoana pe de o parte, sau prin indreptarea acțiunii - din eroare a faptuitorului - asupra altei persoane ori altui obiect decat acela pe care vrea faptuitorul sa-l vatame, pe de alta parte.

Document online: Contractul de intretinere Eseu: Conventie civila de prestari servicii

Dupa cum rezulta din definiția data anterior, infracțiunea deviata se poate savarși prin doua modalitați: prin devierea acțiunii (greșeala faptuitorului in executarea acțiunii) spre un alt obiect sau alta persoana - aberatio ictus - spre exemplu: X vrea sa il ucida pe Y, indreapta arma asupra lui, dar in clipa in care apasa pe tragaci, aparand in bataia armei Z, il ucide pe acesta; și prin savarșirea faptei asupra altei persoane ori asupra altui obiect datorita erorii faptuitorului cu privire la persoana sau la obiectul vizat - error in persona - spre exemplu: X vrea sa il ucida pe rivalul sau Y și noaptea pe intuneric il confunda cu o alta persoana Z, pe care o ucide.

Incriminand omuciderea indiferent de modalitatea de realizare a poziției subiective a faptuitorului - intenția directa sau indirecta - legea a rezolvat și problema uciderii din eroare asupra persoanei (error in persona), ca urmare a manuirii greșite a mijloacelor intrebuințate (aberatio ictus), sau a unui concurs de imprejurari care a facut ca o alta persoana sa se interpuna intre autor și victima, suportand acțiunea de ucidere destinata acesteia[51].

Eroarea asupra persoanei, cat și greșita manuire a instrumentului, obiectul ales, este inoperanta asupra existenței omuciderii nu numai pentru ca legea ocrotește viața omului in general și nu numai a unuia anume, ci și datorita echivalenței dintre modalitațile intenției .

In fața legii penale viețile oamenilor au aceiași importanța, din punct de vedere al obiectului protecției ei, astfel incat din moment ce uciderea s-a comis cu intenție este lipsit de relevanța care anume persoana a fost ucisa, cum și modul de manuire a mijloacelor alese, conținutul infracțiunii fiind realizat atat obiectiv cat și subiectiv .

In aceasta situație nu exista, cum s-ar parea, un concurs de infracțiuni intre omorul fara voie in raport cu persoana ucisa și tentativa la uciderea cu intenție a persoanei vizate, printr-o lipsa de prevedere, ușurința asupra consecințelor, faptelor (uciderea unei persoane), fie asupra identitații subiectului pasiv, fie asupra unor imprejurari secundare (aberatio ictus) care nu puteau influența rezultatul.

In doctrina moderna insa, exista numeroși autori care critica acest punct de vedere, propunand sa se considere ca in situațiile menționate exista un concurs de infracțiuni: o infracțiune din culpa in raport cu victima efectiva și o tentativa de omor in raport cu victima aflata in reprezentarea subiectului.

Aceste activitați ar constitui dupa o opinie , un concurs formal, iar dupa o alta opinie, un concurs real de infracțiuni .

Dupa parerea noastra, o astfel de opinie este preferabila deoarece ține seama de realitatea obiectiva și de faptul ca legea penala nu apara viața unei anumite persoane ci apara viața oricarei persoane.

3.2. URMAREA IMEDIATA

Descrierea faptei prevazuta de legea penala mai cuprinde, pe langa descrierea acțiunii sau inacțiunii incriminate și aratarea rezultatului, acolo unde legiuitorul condiționeaza existența faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioara conduitei, diferita cronologic și logic de acțiune, dar cauzata de aceasta.

In acest caz, rezultatul face parte din descrierea acțiunii (din elementul material al laturii obiective) și constituie consecința, urmarea acesteia. Prin urmare, rezultatul face parte, impreuna cu acțiunea sau inacțiunea, din descrierea faptei incriminate și se infațișeaza, in cazul infracțiunii de omor, sub forma unei modificari a substanței obiectului material (de exemplu, "uciderea" unei persoane) .

In cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul condiționeaza existența incriminarii, este aratat de regula, in mod explicit, prin anumite expresii.

In mod excepțional insa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit, ci sa apara ca o consecința a modului cum este descrisa acțiunea. Aceasta sugereaza prin ea insași necesitatea unui rezultat diferit de acțiune in timp și spațiu. In acest fel se infațișeaza rezultatul material la infracțiunea de omor.

In acest caz, substantivul folosit in sintagma "omorul savarșit in vreuna din urmatoarele imprejurari", nu reda numai acțiunea, ci și rezultatul - uciderea persoanei, consecința a acțiunii. Este vorba aici de incriminarea cu rezultat comprimat.

Incriminarile in care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat, in norma de incriminare, se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipsește o atare cerința și care se numesc incriminari de simpla acțiune (formale).

Delimitarea celor doua categorii de incriminari nu este intotdeauna ușor de facut, mai ales in ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat, cum este cazul celei analizate in lucrarea de fața.

Unul din criteriile de delimitare ar putea fi cel al tentativei terminate; incriminarile la care se poate concepe o asemenea modalitate a tentativei, vor constitui, incontestabil, incriminari de rezultat și nu de simpla acțiune, la care nu este posibila decat tentativa neterminata.

Delimitarea este importanta deoarece numai in cazul infracțiunilor de rezultat este necesara probarea existenței rezultatului, la cele de simpla acțiune, urmarea imediata fiind implicita acțiunii. Tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita decat daca norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui rezultat.

In doctrina penala se discuta despre un sens restrans al noțiunii de rezultat, care coincide cu rezultatul descris in norma de incriminare, dar și de un sens larg al acestei noțiuni, acela care ar putea fi conceput și la incriminarile de simpla acțiune, care ar consta in simpla savarșire a acțiunii.

Acest sens larg al noțiunii este folosit in legea penala romana atunci cand se definește intenția prin expresia "prevede rezultatul" .

Daca in aceste cazuri s-ar avea in vedere noțiunea de rezultat in sens restrans, ar fi exclusa posibilitatea ca in norma de incriminare sa se prevada cerința vinovației in raport cu incriminarile formale, de simpla acțiune.

In ipoteza omorului calificat este avuta in vedere noțiunea de rezultat in sens larg și anume, rezultatul ca finalitate a acțiunii, rezultat care cuprinde atat ipoteza in care rezultatul este urmarea acțiunii, cat și ipoteza in care acesta coincide cu acțiunea.

Aceste semnificații ale noțiunii de rezultat trebuie diferențiate de noțiunea de rezultat conceput ca o relație logico-juridica intre acțiune și valoarea sociala protejata de legea penala: obiectul juridic.

Legiuitorul nu incrimineaza decat acele acțiuni sau inacțiuni care aduc atingere valorilor sociale ocrotite.

In acest sens, toate incriminarile presupun ab initio, un rezultat logico-juridic, acela care se rasfrange asupra valorilor sociale ocrotite. Acest rezultat, fiind implicat in orice incriminare nu apare necesitatea de a fi probata, nici existența sa, nici a legaturii de cauzalitate intre acțiune și rezultat.

Nu s-ar putea opera cu sensul menționat al noțiunii de rezultat nici pentru a defini intenția, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice, trebuie raportata la consecințele firești, nemijlocite ale acțiunii sau inacțiunii faptuitorului și nu la valorile sociale ocrotite de lege.

Actul de violența devine relevant, sub aspectul infracțiunii de omor in general - și, in special al celei de omor calificat, in momentul in care se produce rezultatul, constand in moartea victimei in imprejurarile speciale prevazute de art. 175, alin. 1 C. pen.

In lipsa acestui rezultat, actul de violența poate fi luat in considerare ca element al tentativei la infracțiunea de omor calificat (art. 175, alin. 2) sau al altei infracțiuni de violența, dar nu ca element constitutiv al infracțiunii de omor.

In realitatea faptica, pot exista situații in care, in realizarea laturii obiective a infracțiunii de omor, apar elemente de durata. Acesta poate fi cazul uciderii victimei prin otravire lenta, realizata prin administrarea repetata a unor doze mici de otrava, urmand ca efectul, moartea victimei, sa survina in timp, caz in care, indiscutabil, executarea elementului material al laturii obiective se prelungește in timp, uneori o durata apreciabila pana la producerea rezultatului letal; bineințeles ca, in asemenea situații, acțiunea de ucidere prin otravire este una de durata .

Cu toate acestea, omorul astfel savarșit este și va ramane o infracțiune instantanee[61], pentru ca ceea ce este esențial in aceasta privința este ca infracțiunea se savarșește, ia sfarșit, se consuma, odata cu producerea rezultatului .

Exista insa, și cazuri in care rezultatul (moartea persoanei) survine la un interval de timp mai mare dupa executarea acțiunii sau inacțiunii care definește elementul material al laturii obiective.

Imprejurarea ca moartea a survenit la un anumit interval de timp, mai mare sau mai mic dupa executarea acțiunii sau inacțiunii care definesc elementul material al laturii obiective, este lipsita de relevanța juridica in ceea ce privește caracterul și esența de infracțiune instantanee a omorului.

Infracțiunea de omor este savarșita, consumata, la survenirea morții victimei, deoarece atunci se produce rezultatul cerut de lege pentru existența ei, indiferent de timpul in care a avut loc și inceteaza executarea acțiunii sau inacțiunii.

Atunci cand in caracterizarea infracțiunilor instantanee, cum este aceea de omor, activitatea infracționala ia sfarșit odata cu survenirea rezultatului, se impune concluzia ca, dupa instalarea acestuia, ea nu se mai prelungește in timp .

Confruntata cu practica neunitara a instanțelor de judecata și avand de rezolvat problema de a statornici ințelesul noțiunii "data savarșirii infracțiunii" de care legea penala leaga anumite efecte juridice - cum poate fi vorba de aplicarea prevederilor art. 13 din Codul penal, a celor referitoare la regimul penal al minorului, prescripția raspunderii penale, amnistie și grațiere, stare de recidiva și formele acesteia - Plenul Tribunalului Suprem a statuat ca prin aceasta se ințelege data actului de executare care caracterizeaza latura obiectiva a infracțiunii, și nu data consumarii acesteia prin producerea rezultatului .

Sesizand șubrezenia soluției și argumentarii, inconsecvențele pe care acestea le conțin, instanța a conchis totuși ca incadrarea juridica in cazul infracțiunilor de rezultat, nu poate fi facuta decat ținand seama și dependent de acestea.

3.3. LEGATURA DE CAUZALITATE

Un alt element important al laturii obiective il constituie legatura de cauzalitate intre acțiunea sau inacțiunea faptuitorului și urmarea imediata.

Legatura de cauzalitate este liantul intre elementul material (cauza) și urmarea imediata (efectul) cerut de lege pentru existența infracțiunii.

Cu alte cuvinte, existența infracțiunii este condiționata de legatura de cauzalitate dintre actul de conduita interzis și urmarea imediata socialmente periculoasa prevazuta de lege.

Legatura de cauzalitate intre elementul material și urmarea imediata deși nu este prevazuta in conțiunutul juridic al infracțiunii caracterizeaza orice infracțiune. Cercetarea legaturii de cauzalitate este necesara in cazul infracțiunilor așa zise "materiale", adica la infracțiunile in care urmarea imediata se materializeaza printr-un rezultat, printr-o schimbare in realitatea obiectiva.

In cazul infracțiunilor așa zise "formale" stabilirea legaturii de cauzalitate nu este necesara ea rezultand din savarșirea faptei - "ex re" .

In cazul infracțiunii de omor, și cu atat mai mult, in cazul omorului calificat, deși textul de lege nu prevede expres necesitatea existenței legaturii cauzale, ea rezulta neindoios și implicit din redactarea acestuia.

Termenul folosit in descrierea faptei de omor - uciderea - definește nu numai acțiunea sau inacțiunea care constituie elementul material al laturii obiective și urmarea, rezultatul cerut de lege, ci și legatura cauzala care trebuie sa existe intre acestea.

Legatura cauzala este specifica și necesara infracțiunilor așa-zise de rezultat, a caror existența este condiționata de producerea unei anume urmari distincte de acțiunea sau inacțiunea insași, fie ca el apare explicit, cerut de lege (regula generala), fie ca el este implicit desprins din verbum regens (excepția) , așa cum este cazul omuciderii.

Aceasta inseamna ca in planul analizei juridice a laturii obiective a infracțiunii de omor, constatand survenirea rezultatului socialmente periculos cerut de lege, moartea unei persoane, trebuie cercetat și stabilit daca acesta este urmarea acțiunii sau inacțiunii incriminata de legea penala. Numai in masura in care acțiunea sau inacțiunea, care constituie elementul material al omuciderii, au determinat rezultatul cerut - moartea persoanei - constituindu-se ca o cauza a acestui efect - suntem in prezența acestei infracțiuni.

Altfel spus, acțiunea sau inacțiunea incriminata in cadrul infracțiunii de omor trebuie sa se constituie drept cauza a efectului reprezentat de moartea persoanei .

Filozofia, știința careia ii este propriu conceptul general de cauzalitate, de raport de cauzalitate, pe care dreptul penal l-a preluat in general in cazul infracțiunilor de rezultat și in partciular a celei de omor, care ne intereseaza, distinge intre cauze necesare și cauze intamplatoare.

Sunt considerate cauze necesare acelea care determina prin ele insele nemijlocit, in mod necesar și riguros, un anumit efect necesar.

Cauzele intamplatoare sunt dimpotriva acelea care intervin sau se adauga unei legaturi cauzale, unui proces cauzal dat; ele definesc o inter-relație necesara și au caracter intamplator numai in raport cu o relație cauzala data.

In doctrina penala s-au exprimat multiple pareri, considerandu-se ca poate avea caracter cauzal: condiția eficienta, condiția preponderenta, condiția ilicita, condiția tipica, condiția indispensabila .

In dreptul anglo-american s-a exprimat ideea ca are caracter cauzal, condiția cea mai apropiata și in relație directa și imediata cu rezultatul (proximate causae) .

Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului, orice acțiune care a constituit condiția necesara producerii rezultatului (conditio sine qua non).

In aceasta diversitate de concepții, nici practica judiciara nu ofera soluții unitare și de siguranța in domeniul cauzal.

Astfel, s-a decis ca exista legatura de cauzalitate in cazul concursului de cauze, printre care este prezenta și activitatea faptuitorului .

In acest sens, și instanța suprema a statuat, ca daca leziunile au cauzat victimei o epilepsie postraumatica cu repetate internari in spital, iar dupa doi ani și trei luni aceasta a decedat ca urmare a insuficienței cardiorespiratorii datorate unei bronhopneumonii survenite in condițiile acelei epilepsii postraumatice, deși intre agresiune și deces exista o legatura cauzala secundara, moartea datorandu-se unor complicații tardive, fapta constituie infracțiunea de omor, iar nu tentativa la aceasta infracțiune.

Nu este necesar, ca activitatea faptuitorului sa constituie cauza exclusiva a morții victimei.

Legatura cauzala exista și atunci cand la activitatea faptuitorului s-au adaugat și alți factori preexistenți, concomitenți sau posteriori, care au concurat la producerea rezultatului .

Neaplicarea de catre organele medicale a unei terapeutici complexe, ori examinarea superficiala a ranii din culpa medicala, deși face ca tratamentul aplicat sa fie neadecvat, nu intrerupe legatura de cauzalitate dintre fapta și rezultat, deoarece moartea victimei nu ar fi intervenit fara lovitura mortala aplicata de inculpat .

Chiar daca victima nu s-a internat imediat in spital, ori nu a efectuat in timp tratamentul care se impunea, exista legatura de cauzalitate[74].

Tot astfel nu are relevanța și nu intrerupe legatura de cauzalitate imprejurarea ca victima s-a internat tarziu in spital și ca oasele craniului erau foarte subțiri, daca moartea s-a datorat loviturii aplicate de catre faptuitor cu o caramida, ceea ce a provocat un traumatism cranio-cerebral care a dus la deces .

Avand de soluționat o cauza in care, dupa ce a aplicat victimei repetate lovituri cu cuțitul, in regiunea capului, doborand-o la pamant, faptuitorul a parasit-o, lasand-o fara ajutor, afara pe timp de iarna, in frig, fara sa fie nimeni in apropiere, aceasta decedand a doua zi ca urmare a organismului slabit și a varstei inaintate, instanța suprema a decis ca a fost savarșita infracțiunea de omor .

De asemenea, in stabilirea legaturii de cauzalitate, este indiferent daca activitatea faptuitorului s-a exercitat direct, nemijlocit asupra victimei, sau asupra altor obiecte sau fenomene, care, ca urmare a desfașurarii raportului cauzal, au produs moartea victimei.

De exemplu, A incendiaza casa in care se afla victima B, care, fiind paralizata, nu se poate salva și moare carbonizata; X trage cu arma asupra barcii in care se gasește Y și, barca scufundandu-se datorita orificiului produs, Y se ineaca.

In același sens și cu aceeași argumentare axata pe poziția subiectiva a faptuitorului, pentru existența raportului de cauzalitate nu este necesar ca acțiunea sau inacțiunea faptuitorului sa fie apte prin ele insele sa determine moartea, fiind suficient dar și necesar ca acesta sa știe ca rezultatul se va produce prin interferența și acțiunea factorilor contributivi cunoscuți și acceptați de el.

Astfel a decis și motivat instanța de judecata in urmatoarea situație: "Victima, femeie, calatorea cu faptuitorul in cabina autovehicului condus de acesta. Pe drum, faptuitorul a incercat și staruit sa intrețina relații sexuale cu victima, neacceptate și respinse de aceasta. Intrucat faptuitorul a staruit in intervenția sa, refuzand sa opreasca autovehiculul la cererile repetate ale victimei pentru a cobori, aceasta a deschis portiera și a incercat sa sara din mers fiind tarata o distanța, a fost prinsa și strivita sub roțile autovehicului, decedand" .

In final, trecand in revista toate aceste teorii și decizii din practica judiciara, tragem concluzia ca, pentru a exista infracțiunea consumata de omor calificat, acțiunea sau inacțiunea faptuitorului trebuie sa fi cauzat moartea victimei.

4. LATURA SUBIECTIVA A INFRACȚIUNII

Latura subiectiva a infracțiunii reprezinta poziția intelectiv-volitiva a faptuitorului, iar analiza acesteia presupune analiza urmatoarelor elemente: vinovația infractorului, mobilul infracțiunii și scopul in care a fost savarșita infracțiunea.

4.1. FORMA DE VINOVAȚIE

Din punctul de vedere al poziției subiective a autorului, a formei de vinovație a acestuia, omuciderea se savarșește numai cu intenție, in ambele forme de manifestare ale acesteia .

Intenția ca forma a vinovației in cazul omuciderii - in ambele forme ale acesteia directa sau indirecta - trebuie sa existe factorul volitiv, voința faptuitorului de a acționa, cat și factorul intelectiv adica prevederea ca prin acțiunea sau inacțiunea sa se va produce moartea persoanei, rezultat pe care fie il urmarește, fie il accepta .

Omorul calificat se savarșește cu intenția de a suprima viața unei persoane, adica, fie cu intenție directa, atunci cand a prevazut și a urmarit rezultatul acțiunii sale (moartea victimei), fie cu intenție indirecta, cand faptuitorul a prevazut rezultatul acțiunii sale și fara a-l urmari, a acceptat totuși posibilitatea survenirii acestuia.

In practica judiciara, intenția de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, in cele mai multe cazuri releva poziția faptuitorului fața de rezultat.

Demonstreaza astfel, intenția de a ucide, urmatoarele: perseverența cu care inculpatul a aplicat numeroase lovituri cu piciorul și cu un lemn, care au cauzat leziuni osoase grave și ruperi pulmonare; multitudinea loviturilor și locul aplicarii lor, unele interesand regiuni vitale ale corpului (cap, torace, abdomen); aplicarea unei singure lovituri in regiunea gatului, in profunzime; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate și repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur .

De asemena, s-a considerat ca aplicarea repetata de lovituri peste tot corpul, fara alegere, cu un ciomag și intensitate deosebita, constituie elemente de fapt care stabilesc intenția de a ucide cu care a acționat faptuitorul .

Exista intenția de a ucide și atunci cand, deși activitatea faptuitorului nu ar fi apta, in general, sa produca rezultatul, acesta acționeaza cunoscand starea victimei asupra careia iși dirijeaza forța distructiva.

Astfel, inculpatul lovește pe socrul sau in varsta de 75 de ani, cauzandu-i o hemoragie meningo-cerebrala, exteriorizeaza intenția de a ucide, nu de a vatama corporal ; la fel, faptul de a lovi doar cu palma, pe o fetița de doua luni, dar in mod repetat, ceea ce a provocat fractura bolții craniene și moartea ei, constituie infracțiunea de omor calificat, iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte .

Atat in literatura de specialitate, cat și in practica judiciara, s-a aratat ca poziția psihica a faptuitorului trebuie stabilita de la caz la caz, in raport cu imprejurimile concrete și indeosebi, in raport cu instrumentul folosit de faptuitor (apt sau nu de a produce moartea) , cu regiunea corpului vizata (zona vitala sau nu) , cu numarul și intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai multe lovituri aplicate cu mare intensitate) , cu raporturile dintre infractor și victima, anterioare comiterii faptei (dușmanie sau prietenie) și cu atitudinea infractorului dupa savarșirea faptei (a incercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat-o in starea in care a adus-o).

Precizam ca aceste considerente, pe langa forma de vinovație cu care se comite fapta, și anume praeterintentia, stau și la baza delimitarii infracțiunii de omor de infracțiunea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte (art. 183 C. pen).

Daca victima nu a decedat și se demonstreaza ca a fost lovita cu intenția de a fi ucisa, fapta intrunește elementele constitutive ale tentativei la infracțiunea de omor, iar nu ale infracțiunii de vatamare corporala grava .

De asemenea, s-a subliniat ca este necesara luarea in considerare a tuturor acestor imprejurari și nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele imprejurari par concludente, privite izolat, pot duce la o incadrare juridica greșita a faptei.

Astfel, de exemplu, imprejurarea ca faptuitorul a folosit un cuțit, deci o arma alba apta de a produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intenției de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza și numai o vatamare corporala. Daca insa, acestei imprejurari i se adauga și altele, cum ar fi lovirea victimei in zona inimii, in mod repetat și cu mare intensitate, se va reține fara nicio dificultate ca faptuitorul a acționat cu intenția de a ucide .

Este greșit sa se considere, ca orice vatamare produsa intr-o zona vitala a corpului, chiar daca a necesitat un numar mare de ingrijiri medicale, trebuie neaparat sa fie incadrata ca tentativa de omor, fara a se ține seama de imprejurarile in care s-a consumat fapta, de modul derularii acțiunii și, de asemenea, de datele care caracterizeaza persoana inculpatului .

La determinarea poziției subiective a faptuitorului trebuie avute in vedere și luate in considerare nu numai datele rezultate din materialitatea acțiunii sau inacțiunii faptuitorului, ci și din relațiile anterioare dintre acesta și victima, atitudinea ulterioara a acestuia fața de victima, gradul de pregatire, instrucție și informare a faptuitorului.

Astfel, aplicarea de catre faptuitor - medic sau posesor al unor cunoștințe medicale medii - a unei lovituri de cuțit in coapsa, care a provocat secționarea arterei femurale și prin aceasta decesul victimei, este o dovada a faptului ca a acționat cu intenția de a ucide.

Aceiași fapta, savarșita insa de un analfabet, fara cele mai elementare cunoștințe anatomice, nu poate argumenta și impune concluzia ca a fost savarșita cu intenția de a ucide, coapsa nefiind o regiune anatomica vitala, astfel incat, aplicarea acelei lovituri sa fi evidențiat intenția sub forma indirecta a acesteia.

4.2. MOBILUL

Mobilul este cel de-al doilea element al laturii volitiv-intenționale a infracțiunii și formeaza, alaturi de scop, conținutul legal al infracțiunii de omor calificat, exprimand unul dintre elementele de circumstanțiere și in același timp de agravare, care determina incadrarea juridica a faptei.

Mobilul sau cauza interna a actului de conduita desemneaza acel sentiment (dorința, tendința, pasiune) ce a condus la nașterea in mintea faptuitorului a ideei savarșirii unei anumite fapte.

Existența mobilului in savarșirea faptelor infracționale este apreciata ca un indiciu de normalitate psihica a faptuitorului .

Lipsa unui mobil, a unei motivații a faptei, este un indiciu de anormalitate psihica a faptuitorului ce impune cercetarea responsabilitații acestuia.

Mobilul, scopul care au determinat uciderea unei persoane nu condiționeaza existența omuciderii in forma simpla, tip.

Astfel, mobilul superstițios (teama de divinitate, ori exercitarea unor ritualuri religioase) nu inlatura existența omuciderii și raspunderea penala pentru aceasta.

Deși la omorul simplu, latura subiectiva nu include cerința savarșirii faptei dintr-un anumit mobil, in cazul infracțiunii de omor calificat, mobilul infracțiunii este esențial legat de existența unor modalitați normative ale acesteia.

Astfel, savarșirea faptei din interes material (art. 175, alin. 1, lit. b), in legatura cu indeplinirea indatoririlor de serviciu sau publice ale victimei (art. 175, alin. 1, lit. f), pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse (art. 175, alin. 1, lit. g) sau pentru a inlesni sau ascunde savarșirea unei infracțiuni (art. 175, alin. 1, lit. h), confera omorului un caracter calificat.

Determinarea mobilului și a scopului pentru care s-a comis omorul este necesara nu pentru existența acesteia, ci pentru incadrarea ei juridica exacta (omorul simplu, calificat sau deosebit de grav) și pentru individualizarea judiciara a pedepsei.

4.3. SCOPUL

Scopul sau țelul urmarit prin savarșirea faptei intregește elementul subiectiv al infracțiunii și presupune reprezentarea clara a rezultatului faptei, de catre faptuitor.

Ca și in cazul mobilului, omorul, in forma sa simpla, nu este condiționat nici de savarșirea faptei intr-un anumit scop. Nu este cazul insa, al omorului calificat, care exista prin insași existența unor circumstanțe de agravare a faptei.

Intrucat scopul, ca și mobilul, influențeaza periculozitatea sociala a faptei și a faptuitorului, organele de urmarire penala și instanțele de judecata, vor fi preocupate sa-l stabileasca in fiecare caz, atat in vederea incadrarii faptei in art. 175 C. pen., cat și in vederea unei juste individualizari a pedepsei.

Astfel, un anumit scop care, potrivit legiuitorului confera un grad de pericol social mai ridicat omorului, este prevazut ca circumstanța agravanta (alin. 1, lit. g - pentru a se sustrage sau a sustrage pe altul de la urmarire sau arestare, sau de la executarea unei pedepse și alin. 1, lit. h - pentru a inlesni sau a ascunde savarșirea unei alte infracțiuni).

SECȚIUNEA a III a

ALTE ASPECTE

1. FORMELE INFRACȚIUNII

Omorul calificat, ca și omorul simplu, este o acțiune materiala, de rezultat, susceptibila de desfașurarea in timp și deci de forme imperfecte.

Consumarea infracțiunii de omor calificat se produce in momentul in care datorita acțiunii sau inacțiunii de ucidere savarșita in imprejurarile prevazute de art. 175 C. pen., victima a decedat, fie imediat dupa comiterea acțiunii sau inacțiunii, fie ulterior.

Ori de cate ori o persoana incearca cu intenție sa suprime viața unei alte persoane și aceasta incercare se va produce in vreuna din imprejurarile prevazute de art. 175 lit. a-i, dar din anumite cauze executarea inceputa a fost intrerupta sau a ramas fara efect va exista tentativa de omor calificat.

In legislația penala romana nu sunt definite nici luarea hotararii și nici actele de pregatire (denumite acte preparatorii) , deoarece, ele nu intra sub incidența legii penale. Tentativa este insa definita, fiindca din momentul inceperii cu intenție a acțiunii infracționale care prezinta pericol social in sensul dispozițiilor art. 18, poate fi antrenata raspunderea penala.

Tentativa consta in punerea in executare a hotararii de a savarși infracțiunea, adica inceperea acțiunii (subelement al laturii obiective), care este intrerupta ori nu și-a produs efectul (urmarea) prevazut de lege, pe care faptuitorul l-a urmarit sau acceptat .

Tentativa exista și cand consumarea infracțiunii nu a fost posibila, deoarece mijlocul folosit a fost insuficient sau defectuos ori fiindca in timpul cand actele de executare s-au comis a lipsit obiectul de la locul unde faptuitorul a crezut ca se afla (art. 20 alin. 2).

Potrivit art. 21 din Codul penal, "tentativa se pedepsește numai cand legea prevede expres aceasta. Tentativa se sancționeaza cu o pedeapsa cuprinsa intre jumatatea minimului și jumatatea maximului prevazute de lege pentru infracțiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decat minimul general al pedepsei. In cazul cand pedeapsa prevazuta de lege este detențiunea pe viața, se aplica pedeapsa inchisorii de la 10 la 25 de ani".

Definiția legala este criticabila, fiindca s-ar parea ca "hotararea de a savarși infracțiunea" nu face parte din infracțiune. De lege ferenda, credem ca ar trebui sa se foloseasca sintagma "punere in executare a intenției de a savarși infracțiunea".

In raport cu infracțiunea consumata, și numai cu aceasta, tentativa apare ca o infracțiune imperfecta, nedesavarșita, deoarece nu s-a produs urmarea prevazuta și dorita sau acceptata de infractor.

Cand o fapta este incriminata in forma de tentativa, ea constituie infracțiune (art. 144), fiindca prezinta pericol social, deși nu s-a produs urmarea prevazuta de lege pentru ca infracțiunea sa se consume, deoarece și tentativa produce o urmare periculoasa. Aceasta urmare se poate prezenta sub forma unei stari de pericol ori sub forma de rezultat, insa altul decat cel necesar consumarii infracțiunii a carei executare a inceput. De aceea normele care reglementeaza infracțiunea consumata se aplica și tentativei (dispozițiile art. 17-19 referitoare la trasaturile esențiale ale infracțiunii, cele din art. 144 care arata ce se ințelege prin "savarșirea infracțiunii", dispozițiile privind participația, cauzele care fac ca fapta sa nu aiba caracter penal, precum și cele ce se refera la pedeapsa, individualizarea acesteia, inlocuirea raspunderii penale, etc) .

In timp, acțiunea are loc dupa luarea hotararii infracționale sau dupa actele de pregatire, cand acestea exista, și se termina inainte de producerea urmarii cerute de lege, deci inainte de consumarea infracțiunii in forma tip, forma agravata sau atenuata.

Așadar, actul de executare este același pentru formele de baza, agravate sau atenuate ale infracțiunii.

Infracțiunea de omor calificat ramasa in stare de tentativa, se pedepsește conform art. 175 alin. ultim și poate imbraca toate formele (tentativa perfecta, intrerupta, neurmata de executare, tentativa relativ improprie și tentativa absolut improprie).

Tentativa la infracțiunea de omor calificat este intrerupta (neterminata) atunci cand activitatea autorului a fost oprita și impiedicata sa se desfașoare din cauze exterioare voinței faptuitorului sau chiar din propria inițiativa a acestuia (situație denumita desistare ).

Spre exemplu, in practica judiciara s-a reținut tentativa intrerupta la infracțiunea de omor calificat in varianta normativa prevazuta la lit. a, in sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cuțit in zona toracelui, dupa care a fost imobilizata de catre cei prezenți .

Infracțiunea de omor in forma tentativei perfecte, se realizeaza atunci cand acțiunea tipica a fost executata in intregime, dar rezultatul - moartea victimei - nu s-a produs. Exista o asemenea modalitate cand faptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, noaptea, acțiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut intamplator pe un sol afanat și acoperit cu vegetație . De asemenea, s-a reținut frecvent tentativa perfecta la infracțiunea de omor calificat, in cazurile in care, prin modul in care s-a acționat asupra victimei, infractorul a pus intenționat in pericol viața acesteia, dar rezultatul socialmente periculos, respectiv moartea victimei, nu s-a produs datorita intervențiilor medicale prompte și calificate .

Practica judiciara a statuat ca exista tentativa neurmata de executare in cazul in care inculpatul a cerut lui N.T. sa il omoare pe B.F, dandu-i acestuia o sabie confecționata artizanal, aratand-i casa in care domiciliaza și promițandu-i ca il va recompensa. In aceeași zi, N.T. a adus la cunoștiința celui vizat ca inculpatul ii ceruse sa il omoare și i-a aratat sabia primita in acest scop. N.T. a sesizat și organele de poliție in legatura cu ceea ce i se ceruse sa faca; in aceste circumstanțe, fapta va fi incadrata in prevederile art. 20 raportat la art. 174 C. pen .

Cand faptuitorul savarșește fapta asupra a doua persoane, dar aceasta ramane in forma de tentativa, vor fi reținute in sarcina sa doua tentative de omor. Astfel, fapta inculpatului de a scoate cu forța victima din autoturism și de a-i aplica o lovitura cu cuțitul (avand lungimea de 22 cm) spre abdomen, dar lovind victima in coapse, intrucat aceasta s-a ferit și de a lovi de mai multe ori cu cuțitul in abdomen pe fratele victimei, strigand "va omor pe toți.care mai sunteți la rand?". Cea de-a doua victima a fost salvata prin ingrijirile medicale acordate, care au necesitat 25-30 de zile de ingrijiri medicale, constituie doua tentative la infracțiunea de omor deosebit de grav, fapta prevazuta și pedepsita de art. 20 raportat la art. 174 combinat cu art. 175 alin. 1 lit. i și art. 176 lit. b.

Tentativa la infracțiunea de omor calificat poate imbraca și forma tentativei relativ improprii, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum și lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla.

In practica judiciara s-a reținut aceasta modalitate a tentativei in situația cand faptuitorul, pentru a suprima viața victimei, i-a administrat o doza de otrava insuficienta sau atunci cand, in vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficienta de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub cladirea in care se afla victima (facandu-se incadrarea juridica a faptei in dispozițiile art. 20 alin. 2 cu aplicare art. 175 alin. 1 lit. e) .

Atunci cand infracțiunea de omor calificat a fost conceputa intr-un mod absurd, tentativa este denumita absolut improprie.

Astfel, exista tentativa absolut improprie, cand mijloacele folosite, prin natura și insușirile lor, nu pot produce rezultatul necesar consumarii infracțiunii in nicio imprejurare, indiferent cine le-ar folosi (de exemplu, incercarea cuiva de a ucide prin farmece sau folosind o substanța inofensiva, cum ar fi laptele - considerate mijloace neidonee) . In asemenea cazuri, este vorba fie de o gluma, fie faptuitorul da dovada de o mare naivitate sau este lipsit de responsabilitate.

2. PARTICIPAȚIA PENALA

Cand uciderea persoanei se realizeaza prin contribuția mai multor faptuitori, care colaboreaza, raspunderea acestora se formuleaza in temeiul dispozițiilor privind participația penala. Deși exista mai mulți faptuitori, fapta de ucidere este unica, așa ca fiecare dintre participanți raspunde pentru totalitatea ei și, in concret, in raport de contribuția adusa in obținerea rezultatului.

Potrivit art. 23 C. pen., "participanți sunt persoanele care contribuie la savarșirea unei fapte prevazute de legea penala in calitate de autori, instigatori sau complici

Formele de participație sunt deci: coautoratul, instigarea și complicitatea.

Exista coautorat la omor ori de cate ori mai mulți faptuitori savarșesc in mod intenționat impotriva unei persoane acte specifice de violența de natura sa-i cauzeze moartea (descarca arma in corpul victimei, aplica lovituri grave victimei, etc).

Se produce, intr-un anume fel, o distribuție a acțiunilor, unele de intensitate mai mare, altele mai mica, dar toate orientate spre aceiași finalitate: suprimarea vieții persoanei.

Cand, spre exemplu, moartea victimei este rezultatul exclusiv al activitații unuia dintre inculpați, fapta altor doi inculpați care, spre a stimula un accident de circulație, au ajutat pe primul sa transporte victima pe șosea, dupa ce aceasta cazuse in nesimțire, nu constituie coautorat la infracțiunea de omor .

Condițiile coautoratului sunt: a) unitatea indivizibila a acțiunilor mai multor faptuitori; b) cooperarea subiectiva a faptuitorilor.

Au caracter de acte de coautorat la omor: lovirea victimei cu cuțitul, chiar daca nu a provocat decesul acesteia, dar a fost de natura sa slabeasca puterea de rezistența și de aparare, permițand celuilalt inculpat sa aplice lovitura mortala ; aplicarea de lovituri peste spate in timp ce alt inculpat lovește victima in cap ; lovirea victimei cu obiecte și cu picioarele, ceea ce a contribuit la infrangerea rezistenței acesteia ; in general, acțiunile care sunt conjugate și indispensabile comiterii infracțiunii de omor .

In practica judiciara se arata ca uciderea victimei intr-un autoturism in viteza, prin aplicarea de catre un inculpat de lovituri repetate cu cuțitul, constituie pentru inculpatul de la volan, care n-a oprit și nici n-a incetinit viteza, caci era in cunoștința de acțiunea celuilalt inculpat, coautorat la omor .

Instigator este persoana care cu intenție determina pe alta persoana sa savarșeasca o fapta prevazuta de legea penala (art. 25 C. pen). In materie de omor, instigator este acela care determina pe altul sa ucida o persoana.

Fapta instigatorului este deosebit de periculoasa, pentru ca utilizeaza slabiciunea altuia și acționeaza din umbra, perfid, uneori prin metode dificil de sesizat, provocand o mutație esențiala in conștiința instigatului, de ordin negativ.

Raspunderea pentru instigare la omor implica urmatoarele condiții: a) sa se savarșeasca un act intenționat și specific de determinare a altei persoane la uciderea celei de-a treia; b) sa se produca transformarea psihica a instigatului, astfel incat acesta sa treaca la executarea actului de ucidere.

Pentru a produce transformarea psihica a instigatului sunt, uneori, suficiente mijloace cum ar fi: argumentarea orala, rugamintea, prezentarea intr-o forma dibace a avantajelor faptei și a lipsei de pericol, insinuarea, etc. Alteori insa instigatorii folosesc mijloace oarecum calificate, constand in presiuni directe sau indirecte, de natura sa-l puna pe cel instigat in situația de a se conforma.

Actul de instigare trebuie sa fie intenționat, condiție expres prevazuta de lege.

In practica judiciara se arata ca raspunderea unei persoane pentru instigare la omor implica existența unui indemn la savarșirea omorului și imprejurarea ca executantul a fost determinat la luarea rezoluției infracționale prin acest indemn . In cazul in care instigatorul indeamna pe autor sa loveasca victima și ii pune la indemana in acest scop un baț, prevazand uciderea ei dar neacceptand-o, el nu este instigator la infracțiunea de omor savarșita de autor, ci la aceea de loviri cauzatoare de moarte . Daca insa executantul luase deja hotararea de a ucide, indemnul instigatorului echivaleaza cu intarirea rezoluției infracționale, deci are caracter de complicitate morala.

Fapta unuia dintre inculpați de a striga catre ceilalți inculpați - care in acel moment loveau victima - ca aceasta "trebuie omorata" nu constituie instigare la omor, deoarece nu a avut efect determinant pentru declanșarea agresiunii, ci complicitate[111].

Complice este persoana care, cu intenție, inlesnește sau ajuta in orice mod pe altul la savarșirea une fapte prevazute de legea penala.

Este de asemenea complice persoana care promite, inainte sau in timpul savarșirii faptei, ca va tainui bunurile provenite din aceasta sau ca va favoriza pe faptuitor, chiar daca dupa savarșirea faptei promisiunea nu este indeplinita (art. 26 C. pen.). In materie de omor, complicele savarșește acte specifice de pregatire, care constau in crearea condițiilor necesare pentru ca o alta persoana (autorul) șa-și desfașoare activitatea lui de ucidere.

Daca fapta autorului nu este pedepsibila, pentru ca a ramas in faza actelor preparatorii, nepașindu-se la executarea uciderii, complicele nu se pedepsește; de asemenea, daca autorul este achitat pentru legitima aparare sau oricare din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei.

Condițiile complicitații la omor sunt: a) savarșirea unui act de inlesnire sau ajutor la uciderea unei persoane; b) intenția de complicitate.

Actele de inlesnire sau ajutor al uciderii unei persoane constau in pregatirea de mijloace, materiale sau morale, necesare autorului pentru uciderea acelei persoane, cum ar fi: punerea la dispoziție a armelor, dispozitivelor sau altor mijloace necesare uciderii, sau a banilor necesari procurarii lor, crearea de condiții favorabile, inlaturarea obstacolelor, procurarea de informații, intreținerea hotararii criminale, promisiuni pentru ascunderea urmelor omorului, etc .

Daca actele respective nu sunt apte in situația data sa serveasca autorului la savarșirea actului de ucidere ori daca autorul, din orice motive, nu le folosește, complicitatea nu poate fi reținuta; numai prin excepție este posibil sa fie reținuta o complicitate morala, daca se dovedește ca, datorita actelor respective, s-a dat autorului un sprijin moral .

Art. 31 C. pen. reglementeaza participația improprie, in doua modalitați: participația improprie la o fapta din culpa (alin. 1) și participația improprie la o fapta savarșita fara vinovație (alin. 2).

In ambele situații, determinarea, inlesnirea sau ajutorul dat autorului pentru a savarși infracțiunea are caracter intenționat și atrage pedeapsa prevazuta de lege pentru fapta comisa cu intenție. Insași imprejurarea ca participantul acționeaza intotdeauna cu intenție, in timp ce executantul savarșește fapta din culpa sau fara vinovație, denota modul insiduos de intervenție al participantului și pericolul social agravat al faptei sale.

3. SANCȚIUNI

Sancțiunile de drept penal sunt consecințele pe care legea penala le impune in cazul incalcarii preceptelor, masuri de constrangere pe care le atrage comiterea faptelor prevazute de legea penala și totodata, instrumente de realizare și de restabilire a ordinii de drept.

Norma penala nu cuprinde numai descrierea conduitei interzise, incriminarea, ci și indicarea expresa și precisa a consecințelor coercitive pe care trebuie sa le suporte cel care nesocotește norma penala.

Aceste consecințe constau, in esența, in anumite privațiuni și suferințe la care este supus faptuitorul și care trebuie, in același timp, sa aiba aptitudinea de a exercita o funcție inhibatorie, in masura sa-i determine pe aceia care ar fi inclinați sa incalce legea penala, sa se abțina de la o astfel de conduita. Sancțiunile au menirea de a determina, prin aplicarea lor fața de cei care au comis fapte interzise o schimbare a mentalitații și atitudinii fața de valorile sociale fundamentale ocrotite de legea penala și fața de relațiile sociale care apar și se dezvolta in jurul acestor valori .

Noțiunea de "sancțiuni de drept penal" desemneaza sancțiunile pe care dreptul penal le reglementeaza in mod special și anume: pedepsele, masurile educative și masurile de siguranța. Acestea formeaza cadrul special al sancțiunilor dreptului penal.

Pedepsele reprezinta cele mai importante sancțiuni de drept penal, fiind totodata, sancțiunile specifice dreptului penal și obiectul prezentului capitol.

Prin dispoziția inscrisa in art. 52 C. pen., legiuitorul a definit pedeapsa ca o masura de constrangere și, in același timp, ca un mijloc de reeducare a celui condamnat . Din aceasta definiție rezulta ca in dreptul nostru penal, pedeapsa are un dublu caracter: unul coercitiv și altul corectiv, fiecare dintre aceste doua caractere implicand o finalitate distincta.

Cadrul de pedepse statornicit in cod, cuprinde trei categorii de pedepse diferențiate dupa modul de aplicare:

a)     pedepse principale: detențiunea pe viața, pedeapsa cu inchisoarea și amenda penala;

b)     pedepse complementare: interzicerea unor drepturi și degradarea militara;

c)      pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume prevazute de lege[116].

Infracțiunea de omor calificat este sancționata (mai sever decat omorul simplu) cu pedeapsa inchisorii de la 15 la 25 de ani (pedeapsa principala) și cu interzicerea unor drepturi (pedeapsa complementara ce poate fi dispusa pentru un termen de la 1 an la 10 ani).

Dispoziția sancționatorie este prevazuta in teza finala a alin. 1, indiferent daca exista una singura sau mai multe imprejurari dintre cele aratate la lit. a-i.

In ceea ce privește sancționarea faptei ramase in forma de tentativa, se poate vorbi despre sancționarea tentativei la infracțiunea de omor calificat, in doua accepțiuni: prima se refera la insași prevederea sancționarii acesteia in alin. 2 al art. 175 din Codul penal (deoarece tentativa se pedepsește numai cand legea prevede expres aceasta - art. 21 alin. 1), iar cea de-a doua are in vedere sancționarea concreta a acestei infracțiuni.

Astfel fiind, potrivit art. 21 alin. 2 din cod, tentativa se sancționeaza cu o pedeapsa cuprinsa intre jumatatea minimului și jumatatea maximului prevazute de lege pentru infracțiunea consumata, fara ca minimul sa fie mai mic decat minimul general al pedepsei. Prin urmare, pedepasa pentru tentativa este cuprinsa intre 7 ani și 6 luni și 12 ani și 6 luni.

Pedeapsa inchisorii, ca masura de constrangere, consta in izolarea de societate a celui condamnat, prin incarcerarea acestuia sub regimul legal. Inchisoarea se executa in locuri anume destinate detenției, barbații, femeile și minorii fiind deținuți separat.

Potrivit art. 58 din Codul penal, munca prestata de condamnați este remunerata[117].

Limitele de pedeapsa prevazute in art. 175 pentru savarșirea infracțiunii de omor calificat, constituie limite speciale de pedeapsa, incadrandu-se sub aspectul cuantumului, in categoria pedepselor grave, diferența fața de pedeapsa legala pentru omor deosebit de grav facand-o prevederea in conținutul art. 176 a detențiunii pe viața, alternativ cu pedeapsa inchisorii[118].

Pedeapsa complementara a interzicerii unor drepturi, este intotdeauna alaturata pedepsei principale, pe care o completeaza. Ele nu pot fi pronunțate singure, de sine statatoare. In raport cu modul lor de aplicare, ele se aplica de instanța, funcționand ope judiciis.

Aplicarea lor poate fi obligatorie (cand legea prevede aceasta - cum este și cazul art. 175 C. pen.) sau facultativa (aplicarea ei este lasata la aprecierea instanței), dar atunci cand sunt aplicate, funcționeaza intotdeauna cumulativ cu pedeapsa principala.

In ceea ce privește aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, aceasta se va face conform prevederilor art. 64 din partea generala a Codului penal, constand in interzicerea unuia sau unora dintre urmatoarele drepturi:

a)               dreptul de a alege și de a fi ales in autoritațile publice sau in funcții elective publice;

b)               dreptul de a ocupa o funcție implicand exercițiul autoritații de stat;

c)                dreptul de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit condamnatul pentru savarșirea infracțiunii[119];

d)               drepturile parintești (pedeapsa aplicata mai ales in cazul savarșirii faptei prevazute la litera c);

e)               dreptul de a fi tutore sau curator.

Instanța judecatoreasca are obligația de a indica in hotararea de condamnare ce anume drepturi din cele prevazute in art. 64 interzice și pe ce durata. Se știe ca instanța poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci cand a aplicat condamnatului pedeapsa inchisorii de cel puțin 2 ani, iar aceasta pedeapsa este necesara ținand cont de natura și gravitatea infracțiunii, de imprejurarile in care s-a comis și de persoana infractorului - situație care nu ridica probleme in cazul omorului calificat.

In cazul in care se rețin circumstanțe atenuante, pedeapsa poate fi coborata, daca ținem seama de prevederile art. 76 lit. a Cod penal ("cand minimul special al pedepsei inchisorii este de 10 ani sau mai mare, pedeapsa se coboara sub minimul special, dar nu mai jos de 3 ani").

Consideram insa, ca aplicabil in aceasta situație este, nu alin. 1 lit. a al art. 76, ci alin. 2 al aceluiași articol, potrivit caruia "in cazul infracțiunilor contra siguranței statului, infracțiunilor contra pacii și omenirii, al infracțiunii de omor, al infracțiunilor savarșite cu intenție care au avut ca urmare moartea unei persoane sau al infracțiunilor prin care s-au produs consecințe deosebit de grave, daca se constata ca exista circumstanțe atenuante, pedeapsa inchisorii poate fi redusa cel mult pana la o treime din minimul special", din cuprinsul caruia ne intereseaza mențiunile referitoare la omor și la infracțiunile savarșite cu intenție care au avut ca urmare moartea unei persoane.

Se observa deci, ca aceasta prevedere legala include fara niciun fel de dubiu infracțiunea de omor calificat in forma consumata. In textul legal de mai sus nu este avuta in vedere tentativa, aceasta rezultand atat din folosirea noțiunii singulare de "omor" și din expresia "au avut ca urmare moartea unei persoane", cat și indirect - din contextul intregului text legal, care se refera la fapte de o gravitate deosebita și la un element al laturii subiective, care confera o periculozitate sporita celui ce savarșește acele fapte.

De asemenea, potrivit alin. 3 al aceluiași articol, cand exista circumstanțe atenuante, "pedeapsa complementara de interzicere a unor drepturi, prevazuta de lege pentru infracțiunea savarșita, poate fi inlaturata".  

Pe de alta parte, atunci cand se constata existența unor circumstanțe agravante, se poate aplica "o pedeapsa pana la maximul special (25 de ani)[120].

In reglementarea legii penale, nu constituie infracțiune fapta prevazuta de legea penala savarșita de catre un minor care la data comiterii acesteia nu indeplinea condițiile legale pentru a raspunde penal.

Potrivit prevederilor art. 99 din Codul penal, minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal, cel care are varsta intre 14-16 ani raspunde penal numai daca se dovedește ca a savarșit fapta cu discernamant, iar minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal[121].

4. ASPECTE PROCESUALE

Acțiunea penala pentru infracțiunea de omor calificat, se pune in mișcare din oficiu. Urmarirea penala se efectueaza in mod obligatoriu de catre procuror potrivit art. 209 alin. 3 din Codul de procedura penala, iar potrivit alin. 4 al aceluiași articol, "este competent sa efectueze urmarirea penala și sa exercite supravegherea asupra activitații de cercetare penala, procurorul de la parchetul corespunzator instanței care, potrivit legii, judeca in prima instanța cauza".

Fapta de omor calificat este de competența in prima instanța a Tribunalului Județean[122].

In cauzele penale privitoare la omorul calificat, pentru a se stabili cauzele morții, este necesara efectuarea unei constatari medico-legale sau chiar a unei expertize, pentru a se stabili cu exactitate cauza morții, fapt prevazut de art. 114 din Codul de procedura penala: "in caz de moarte violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaște ori este suspecta, pentru a se constata pe corpul victimei urmele infracțiunii, organul de urmarire penala dispune efectuarea unei constatari medico-legale și cere organului medico-legal sa efectueze aceasta constatare".

Daca nu s-a intocmit un raport medico-legal, este obligatoriu sa se efectueze o expertiza.