Trasaturi de personalitate in determinarea bolilor

TRASATURI DE PERSONALITATE IN DETERMINAREA BOLILOR

Orice incercare de definire a personalitatii se loveste de enorme difi­cultati, generate pe de o parte de gradul deosebit de generalitate al notiunii, iar pe de alta parte de nevoia de sinteza pe care orice definitie o presupune.

Personalitatea umana constituie direct sau indirect terenul de intersec­tie al multor discipline stiintifice, este un univers care incita permanent la cu­noastere, dar care niciodata nu poate fi epuizat. Goethe considera ca suprema performanta a cunoasterii stiintifice este cunoasterea omului. Ideea este jus­tificata atat prin complexitatea maxima a fiintei umane, cat si prin faptul ca omul reprezinta valoarea suprema pentru om.

Intre pesimismul lui Nietzsche, care afirma ca omul este animalul care nu poate fi niciodata definit si viziunea axiologica a lui Protagoras care spu­nea ca omul este masura tuturor lucrurilor, se naste nelinistitoarea intrebare cum sa evaluezi ceva care nu este masurabil?

Daca pentru alte domenii aceasta intrebare poate sa ramana retorica, pentru psihiatrie, psihopatologie si psihologie clinica, care opereaza cu mo­delul medical, ea trebuie cu necesitate sa-si gaseasca un raspuns. Acest ras­puns devine extrem de complex in contextul cresterii vertiginoase a volumu­lui informatiilor stiintifice, care determina o viziune multidimensionala, prin care realitatea nu poate fi cunoscuta decat prin interpretarile interdisciplinare, sistemice, ale contextelor, ansamblurilor.

Cu toate ca se pot inventaria aproape tot atatea definitii asupra perso­nalitatii cate teorii psihologice exista, se poate stabili totusi un oarecare consens asupra unui numar de notiuni, care sunt in genere cuprinse in orice definire si descriere si pe care vom incerca sa le trecem in revista:

personalitatea este un concept global, o structura care nu se poate descrie decat prin elementele sale structurale;

ea are un anumit grad de permanenta, o dinamica si o economie pro­prie;

este rezultanta dezvoltarii potentialitatilor innascute intr-un mediu de dezvoltare precizabil din punct de vedere socio-cultural;

dezvoltarea personalitatii este secventiala.

Subliniem insa inca o data ca abordarea acestor puncte de referinta difera dupa scoala, atat in privinta sensului acordat, cat si a ponderii ce li se aplica in cadrul personalitatii.

Mentinandu-ne punctul de vedere, ca pentru o ordonare axiologica trebuie sa preexiste o cunoastere suficienta a notiunii de valorizare, vom trece in revista principalele grupe de teorii cu privire la personalitate, urma­rind in principal aspectul structural, aspectul dinamic si genetic puse in evi­denta de acestea, situate la interferenta medicinii cu psihologia.

Teorii neobehavioriste obiectiviste, incearca sa explice fenomenele psihologice prin extrapolarea rezultatelor psihologiei experimentale si psiho-fiziologiei. Analizand rolul structurant al mediului in constituirea personali­tatii, integrand reflexologia pavloviana, behaviorismul watsonian si teoria invatarii a lui Thorndicke, neobehaviorismul elaboreaza conform lui Dollard si Miller, teorii ale personalitatii de tip stimul-raspuns. Ei considera ca element structurant major al personalitatii obisnuinta, care ar insemna o legatura intre stimul si raspuns. Rezultatele obisnuintelor invatate in cursul dezvoltarii ar fi personalitatea individuala, a carei dinamica ar fi asigurata de catre pulsiuni; acestea furnizeaza energia necesara activitatii fara sa fie de­terminate de un scop.

Orientarea catre un scop anumit se datoreaza invatarii, care fixeaza obiectele a caror obtinere permite scaderea tensiunii pulsionale.

Dezvoltarea personalitatii este vazuta, de aceste teorii, ca o modificare a reflexelor specifice prin invatare; elementele caracteristice ale invatarii ar fi: pulsiunea, semnul, raspunsul si intarirea sau recompensa.

Dezvoltarea psihologica se supune, printre altele, legilor extinctiei (absenta intaririi duce la disparitia obisnuintei) si generalizarii (transferarea unor raspunsuri la semne asemanatoare cu semnul initial).

Folosirea limbajului, ca vector al invatarii, leaga personalitatea indivi­duala de factorii sociali si culturali, al caror produs este.

Teoriile neobehavioriste accentueaza rolul determinant al invatarii pre­coce si al frustrarilor secundare, vazute ca obstacole in calea obtinerii satis­factiei si a notiunii de conflict, vazut ca un obstacol activ, intern sau extern, intr-o situatie frustranta secundara.

Teorii psihodinamice psihanalitice, care analizeaza personalitatea ca o istorie a devenirii pulsiunilor primare, obtinand o viziune longitudinala a individului, coerenta in dinamica ei.

in sistemul topic elaborat de Freud in 1920, personalitatea este impar­tita in trei instante:

ld-ul polul pulsional al personalitatii, rezervorul dispozitiilor eredi­tare si al energiei pulsionale.

Ego-ul instanta centrala a personalitatii, domeniul perceptiilor si pro­ceselor intelectuale, avand rol de autoconservare; el functioneaza dupa prin­cipiul realitatii si corespunde gandirii colective, rationale si socializante. Este o instanta mediatoare care armonizeaza influentele contradictorii ale Id-ului si Superego-ului si elimina dintre stimulii lumii exterioare pe cei care-i con­sidera periculosi pentru unitatea persoanei.

Superego-ul este constituit din tot ceea ce educatia aduce individului: interdictii, ierarhii de valori, exigente, care-1 fac elementul centralizator al personalitatii. El isi manifesta existenta prin constiinta morala, autocritica, sisteme de valori, interdictii, ramanand totusi in parte inconstient.

Dinamica personalitatii este asigurata de modalitatile de distributie, a energiei intre cele trei instante psihice enuntate, o distributie corecta- asigu­rand echilibrul personalitatii. Functionarea corecta a Ego-ului, care-si utili­zeaza energia pentru controlul Id-ului si Superego-ului, adica pentru indepli­nirea functiei sale de stingere a conflictelor, este asigurata si de o serie de mecanisme de aparare care il ajuta sa evite angoasa generata de diferitele conflicte cu care este confruntat. Aceste mecanisme ar fi: introiectia, proiec­tia, refularea, sublimarea, condensarea, fantezia. in aceasta teorie, evolutia personalitatii este vazuta ca stadiala, intr-o evolutie numita libidinala, cons­tand in urmatoarele etape: stadiul oral, stadiul sadic-anal, stadiul falie, pe­rioada de latenta, faza genitala. Fiecare etapa are o anumita dominanta (ale carei caracteristici se gasesc si in etapele ulterioare, dar cu o importanta dimi­nuata) evolutia facandu-se progresiv printr-o diversificare a modalitatilor de functionare.

Teoriile sociale considera ca mediul social si cultural sunt factorii predominanti ai organizarii personalitatii. Pornind de la datele aduse de observatiile comparative ale interactiunii dintre om si societate (studii pe ge­meni, studiile performantelor de grup, studiul unor grupuri etnice, sociale), autorii acestor teorii incearca sa evidentieze si sa cuantifice intr-o oarecare masura influentele socio-culturale din structura personalitatii.

Interventia unor serii de factori sociali, economici, axiologici, etico-morali, microsociologici si-ar pune amprenta comuna pe toti membrii unei culturi, sub forma unei personalitati de baza (Kardiner A).

Acest fond psihologic comun ar cuprinde:

tehnici de a gandi, explica si intelege realitatea;

sisteme de securitate (apararea contra angoasei nascute din frustrare);

un sistem comun de credinte, ritualuri, mituri.

Dinamica personalitatii ar fi creata de presiunea culturala si de dorinta de securizare a individului in interiorul unei culturi anumite.

Dezvoltarea personalitatii catre „personalitatea de baza' se face prin identificarea treptata cu modelele grupului.

Teoriile moderne asupra personalitatii parasesc, in primul rand, viziu­nea statica asupra personalitatii incercand sa o explice prin structurile ei active. Ele abandoneaza determinismul rigid, biologizant sau socializant acordand personalitatii un caracter de sistem biopsihosocial.

Personalitatea umana nu se poate forma si dezvolta armonios fara ere­ditate naturala, fara influente educationale si culturale corespunzatoare.

in ceea ce priveste primul factor cel ereditar nu se poate vorbi de o mostenire a unui continut psihic (asemanarile caracteriale dintre parinti si copii sunt rezultatul influentei durabile constiente sau inconstiente). Exista insa si predispozitii native sau naturale, polivalente care se pot dezvolta in diferite directii.

Mediul social influenteaza dezvoltarea psihica in mod direct, prin con­tactele personale: in familie, scoala, colectivitati diverse sau indirect; prin massmedia. Linton A sustine, pe buna dreptate, ca din punct de vedere al indi­vidului, cultura societatii in care se integreaza constituie ereditatea lui socia­la. Parghia de actiune a mediului asupra formarii personalitatii este educatia.

in aceste conditii, dezvoltarea psihica este neliniara, orice experienta umana pe care copilul o asimileaza, nu vine sa se adauge celor anterioare ci le modifica pe acestea si este modificata la randul sau; rezultatul nu este numai o acumulare, ci mai ales o reorganizare, o modificare a raporturilor si perspectivelor. Dezvoltarea psihica poate fi privita ca pe o alternanta tempo­rara de faze de echilibru, de stabilitate, cu perioade de criza caracterizate de modificari profunde.

Ca nivel suprem de exprimare sintetica a existentei psihice, marcata de unicitatea ireductibila si irepetabila a fiintei umane, personalitatea desem­neaza o „organizare unitar-dinamica a celor mai reprezentative trasaturi ale individului plenar dezvoltat si integrat' (Pamfil E, Ogodescu D).

Diferentierea continutului de potentialitatea acestuia, a fundalului de imagine, ni se pare logica si intemeiata deoarece personalitatea este structura de rezistenta longitudinala a vietii psihice, actualizata in sectiune transversa­la de constiinta.

Dupa Compton BR, Galaway B (Social Work Processes)

Figura 6

Lazarescu M considera persoana umana ca infinita si insondabila pana la capat, atat in esenta cat si in concretetea ei. Cu toate acestea aceasta, ea poate fi circumscrisa folosind diverse perspective in sesizarea unei structuri functionale organizate. Din aceasta perspectiva, psihologia si psihopatologia analizeaza si comenteaza arhitectonica acestui sistem.

Scoala romaneasca de psihologie considera personalitatea ca pe un macrosistem al invariantilor informationali si operationali, exprimat constant prin conduita si caracteristicile subiectului (Popescu-Neveanu P). Notiunea de personalitate capata referiri la organizarea interioara, unitara si individua­lizata a insusirilor psihologice, cognitive si atitudinale ale individului, repre­zentand sinteza particularitatilor psiho-individuale in baza careia ne manifes­tam specific, deosebindu-ne unul de altul. Tucicov-Bogdan A descrie, sub aspect structural-dinamic si actionai, urmatoarele componente psihice interne ale personalitatii: latura intelectuala (sistem de informatie si prelucrare cog­nitiva, structuri cognitive si operatii intelectuale ale insului, etc.); latura dina-mic-energetica (temperament, afectivitate, motivatie); latura proiectiva (trebuinte, tendinte, dorinte, aspiratii, scopuri, idealuri); latura efectorie sau instrumentala (deprinderi, priceperi, capacitate, aptitudini); latura relationala (trasaturi de caracter si interpersonale) si constitutia fizica biotipologica a individului.

Cuprinzand cele trei insusiri ale oricarei structuri de totalitate, de transformare si de reglaj (Piaget J, 1973), structura personalitatii si le defi­neste specific in insasi determinarea individuala.

Totalitatea nici un fapt psihic nu poate fi descris ca strain sau petre-candu-se in afara personalitatii. Istoria si geneza personalitatii este insasi unica istorie a devenirii individului, sub toate aspectele sale-biosomatic, psihic, sociocultural.

Prin insusirea sa de totalitate, personalitatea este un holon (Koestler A), adica este mai mult decat suma partilor sale si in raport cu fiecare parte care o constituie.

Transformarea personalitatea este intr-o continua si necesara trans­formare, lucru pe care inca Jaspers 1-a definit ca dezvoltare a personalitatii

„Formele progresive ale constructiei persoanei nu pot fi concepute decat ca nivele dinamice de integrare, in care inferiorul nu este numai inte­grat, ci si facand intotdeauna parte integranta din ansamblul noii structuri' (Ey H).

Personalitatea isi pastreaza in acest fel, in transformarea ei, caracteris­ticile fundamentale, iar istoria organismului psihic contine si „infasoara' istoriile anterioare, desfasurandu-se ea insasi ca o istorie continua.

Reglajul in dezvoltarea sa, personalitatea este supusa in permanenta unei continue determinari exterioare. Ea nu se dezvolta numai in virtutea „entelechiei' (Aristotel) ci si sub influenta mediului cu care este in perma­nenta confruntare.

Personalitatea se autoconstruieste, se auto formeaza, dar are si capaci­tatea de a se autodelimita si autoperfectiona, atat in sensul autoindividuali-zarii sale, cat si in cel al unei tot mai bune adaptari Ia lume, realizand o veritabila unicitate in libertatea de fiintare.

Dar personalitatea poate fi vazuta si ca posedand o arhitectura mai complexa decat aceea a unui sistem. Personalitatea este si un arhem .adica o realitate cu o arhitectura mai completa decat aceea a unui sistem, prin functionari fenomenologice' (Draganescu M, 1984). in acest sens, persona­litatea individuala se va dimensiona din conceptia despre om a vremii sale, raportandu-se in sens valoric la ceilalti oameni si existenta umana, capatand constiinta morala.

Personalitatea nu poate fi reprezentata decat ca un sistem hipercomplex, subsumat sistemului socio-cultural cu care este in permanenta inlerrelatie si intrepatrundere.

Analiza personalitatii a intampinat dificultati infinite, din cauza complexitatii pe care am enuntat-o anterior, ceea ce a dus in practica la cau­tarea unor posibilitati simplificatoare si reductioniste de descriere.

Este de notat ca autori ca: Eysenck, Cattel si Guilford, au ajuns sa diferentieze in structura personalitatii 300 de factori si peste 10 000 de varia­bile.

Se pune intrebarea care dintre acesti factori sau care dintre aceste tra­saturi ar fi esentiale pentru o descriere a personalitatii.

Notiunea de temperament va reuni particularitatile innascute de reacti­vitate, la care se vor adauga dispozitia si variabilitatea acesteia. Reactivitatii psihomotorii ii va imprima particularitati de grad, ritm, rapiditate, amploare care in general sunt considerate a fi innascute, apropiindu-se de componenta constitutiv-organica a personalitatii.

Toate acestea sunt considerate constitutive si, deci, in mare masura, ereditare (Allport G). O serie de autori considera temperamentul ca o latura dinamico-energetica a personalitatii care ar constitui baza psihofiziologica a caracterului (Ananiev) sau premiza morfofunctionala a aptitudinilor (Tepov).

Subliniem insa ca oricum ar fi, ereditari sau dobanditi, factorii biolo­gici (in care cei mai multi autori includ si temperamentul) constituie numai un aspect al personalitatii si doar una dintre determinarile sale (Delay).