PSIHANALIZA - principiul placerii/neplacerii

PSIHANALIZA - Principiul placerii/neplacerii

Acesta este un principiu care guverneaza functionarea mintala in sensul ca ansamblul activitatii psihice are ca scop sa evite neplacerea si sa procure placerea, in masura in care neplacerea este legata de cresterea cantitatii de excitatie, iar placerea de reducerea acesteia, principiul pla­cerii este un principiu economic.

Acest principiu al placerii a fost preluat de catre S. Freud de la Fechner ("principiul de placere a actiunii'), conform caruia nu numai ca finalitatea urmarita de actiunea umana este placerea, dar si ca actele noastre sunt determinate de placerea sau de neplacerea procurate in pre­zent de reprezentarea actiunii de indeplinit sau a consecintelor sale.

Se remarca la S. Freud existenta unei relatii stranse intre cele doua principii ale placerii si constantei.

Principiul placerii este corelat si cu principiul realitatii. Pulsiunile nu cauta, la inceput, decat sa se descarce, sa se satisfaca pe caile cele mai scurte. Ele se acomodeaza progresiv cu realitatea, singura care le per­mite prin deturnari si amanari necesare, sa atinga satisfactia cautata.

Reiese de aici modul in care raportul "placere/realitate'' pune o problema care este ea insasi dependenta de semnificatia data in psihana­liza termenului de "placere'. Prin placere se intelege satisfacerea unei nevoi.

Notiunea de principiu al placerii ramane aproape neschimbata in toata opera freudiana. Dimpotriva, ceea ce devine problematic la Freud si primeste raspunsuri diferite este situatia principiului in raport cu alte referinte teoretice.

O prima dificultate, sesizabila chiar in enuntul principiului, este legata de definirea placerii si a neplacerii. Una din ipotezele constante ale lui Freud in cadrul modelului pe care-l da aparatului psihic afirma ca, in principiul functionarii sale, sistemul perceptie-constiinta este sensibil la o intreaga diversitate de calitati provenind din mediul exterior, in timp ce din interior el nu percepe decat cresterile si diminuarile de tensiune care se traduc intr-o singura gama calitativa: scala placere-neplacere. Putem oare ramane la o definitie pur economica, placerea si neplacerea nefiind decat traducerea cali­tativa a unor modificari cantitative? Pe de alta parte, care este corelatia exacta dintre aceste doua aspecte, calitativ si cantitativ? Freud a subliniat progresiv intreaga dificultate de a da acestei probleme un raspuns simplu. Chiar daca, intr-o prima etapa, el se multumeste sa enunte o echivalenta intre placere si reducerea de tensiune, intre neplacere si cresterea tensiunii, el inceteaza foarte curand sa afirme ca aceasta relatie este evidenta si simpla: ".. .sa nu neglijam caracterul cu lotul nedeterminat al acestei ipoteze atata timp cat nu vom reusi sa decelam natura relatiei dintre placere si neplacere si variatiile in cantitatile de excitatie care actioneaza asupra vietii psihice. Cert este ca. daca asemenea relatii pot fi foarte diverse, ele nu pot in orice caz sa fie foarte simple'

Freud nu ne ofera decat cateva indicatii privind tipul de functionare in cauza, in Dincolo de principiul placerii (1920), el noteaza ca trebuie diferentiala neplacerea de sentimentul de tensiune: exista tensiuni placute. "Senzatia de Tensiune nu trebuie raportata la marimea absoluta a investirii, eventual la nivelul ei, in timp ce gradarea placere-neplacere ar indica modificarea cantitatii de investire in unita­tea de timp'. Intr-un text ulterior, este luat in considerare tot un factor temporal: ritmul; in acelasi timp este repus in valoare aspectul calitativ al placerii.

In pofida dificultatilor de a gasi echivalente cantitative exacte pentru stari calitative ca placerea si neplacerea, interesul pentru teoria psihanalitica a unei interpretari econo­mice a acestor stari este evident; ea permite enuntarea unui principiu valabil atat pentru instantele inconstiente ale personalitatii, cat si pentru aspectele sale constiente. A vorbi, de exemplu, de o placere inconstienta legata de un simptom evident neplacut, poate ridica obiectii la nivelul descrierii psihologice. Plasandu-se in perspectiva unui aparat psihic si a modificarilor energetice care se produc in el, Freud dispune de un model care-i permite sa considere fiecare substructura ca fiind reglata de acelasi principiu ca ansamblul aparatului psihic, lasand nerezolvata dificila problema de a determina, pentru fiecare dintre aceste substructuri, modalitatea si momentul in care o crestere de tensiune devine efectiv motivanta ca neplacere resimtita. Aceasta problema nu este totusi neglijata in opera freudiana. Ea este direct vizata in legatura cu Eul, in Inhibitie, simptom si angoasa (1926) (conceptia angoasei-semnal ca motiv de aparare).

O alta problema, nu fara legatura cu cea precedenta, priveste relatia dintre placere si constanta, intr-adevar, chiar o data admisa existenta unei semnificatii economice, canti­tative a placerii, ramane problema de a sti daca ceea ce Freud numeste principiul placerii corespunde unei mentineri a constantei nivelului energetic sau unei reduceri radicale a tensiunilor pana la nivelul cel mai scazut. Numeroase formulari apartinand lui Freud, care asimileaza principiul placerii si principiul constantei, merg in sensul primei solutii. Dar, daca luam in considerare ansamblul referintelor teoretice fundamentale freudiene (asa cum reies ele mai ales din texte ca Proiect de psihologie (1895) si Dincolo de principiul placerii, se observa ca principiul placerii se gaseste mai degraba in opozitie cu mentinerea constantei, fie ca el corespunde scurgerii libere a ener­giei in timp ce constanta corespunde unei legari a acesteia, fie ca, la limita, Freud se poate intreba daca principiul placerii nu este "in serviciul pulsiunii de moarte'.

Problema, adesea dezbatuta in psihanaliza, a existentei unui "dincolo de principiul placerii' nu poate fi pusa in mod corect decat dupa ce a fost pe deplin precizat ansamblul de probleme care aduce in prim-plan conceptele de placere, constanta, legare, reducerea tensiunilor la zero. Intr-adevar, existenta unor principii sau forte pulsionale care transcend principiul placerii nu este sustinuta de Freud decat din momentul in care opteaza pentru o interpretare a acestuia care tinde sa-1 confunde cu principiul constantei. Daca, dimpotriva, principiul placerii tinde sa fie asimilat unui principiu de reducere la zero (principiul Nirvana), caracterul sau ultim si fundamental nu mai este contestat (vezi mai ales: Pulsiunea de moarte).

Notiunea de principiu al placerii apare, in teoria psihanalitica, mai ales corelata notiunii de principiu al realitatii. De asemenea, cand Freud enunta explicit cele doua prin­cipii de functionare psihica, el scoate in evidenta tocmai acest ax de referinta. Pulsiunile nu cauta la inceput decat sa se descarce, sa se satisfaca pe caile cele mai scurte. Ele se acomodeaza progresiv cu realitatea, singura care le permite, prin deturnari si amanari necesare, sa atinga satisfactia cautata. Din aceasta teza simplificata, reiese modul in care raportul placere-realitate pune o problema care este ea insasi dependenta de semnificatia data in psihanaliza termenului placere. Daca intelegem prin placere mai ales satisfacerea unei nevoi, dupa modelul satisfacerii pulsiunilor de autoconservare, atunci opozitia prin­cipiul placerii-principiul realitatii nu ofera nimic radical; aceasta cu atat mai mult cu cat s-ar putea usor admite existenta in organismul viu a unei dotari naturale, a unor predis­pozitii care fac din placere un ghid de viata, subordonandu-i comportamente si functii adaptative. Dar psihanaliza a pus in prim-plan notiunea de placere intr-un cu totul alt context, in care apare, dimpotriva, legat de procese (traire de satisfacere) si fenomene (visul) al caror caracter dereal este evident. Din aceasta perspectiva, cele doua principii apar ca fundamental antagonice, implinirea unei dorinte inconstiente raspunzand la cu totul alte exigente si functionand dupa cu totul alte legi decat satisfacerea nevoilor vitale ( vezi: Pulsiuni de autoconservare).