COPILUL LA PATRU ANI - PSIHOLOGIA COPILULUI

Aceasta varsta este marcata de dezechilibru, insecuritate si lipsa de coordonare in aproape orice act comportamental. Copilul care parea atat de bine coordonat la trei ani, acum se poate impiedica, poate cadea si poate sa-i fie teama de cazaturi. Semnele fizice ale tensiunii sunt mai frecvente: clipeste des, isi roade unghiile, baga degetele in nas, isi atinge organele sexuale, isi suge degetele. Poate sa capete si ticuri faciale.

Devine in acelasi timp un individ cu un simt social foarte dezvoltat. Prieteniile conteaza mult, in ciuda dificultatilor pe care le are in a se intelege cu prietenii. In prezenta altor copii, problemele sale reamintesc de cele pe care le avea la doi ani. Este autoritar, certaret si agresiv. Parintii sunt tentati sa creada ca a regresat la varsta de doi ani, in timp ce copilul actioneaza dintr-un impuls care il va impinge spre o noua etapa stabila si pozitiva in dezvoltarea sa: varsta de cinci ani. Este adevarat ca un copil la varsta de patru ani ne aduce foarte bine aminte de copilul la doi ani si jumatate. Este subiectul acelorasi reactii extreme: cand timid, cand excitat. In aceasta situatie multi copii se (re)atasaza de diferitele ritualuri (ritualul mersului la culcare, ritualul imbaierii, etc.) Isi fixeaza atitudini rigide ( care cuprind reguli stricte si invariabile) pentru a se imbraca, a manca sau dormi. Poate sa fie foarte dificil sa schimbati si cel mai mic detaliu. Nelinistea lor afectiva este exprimata prin lacrimi, si nenumarate intrebari.

Varsta de patru ani este aceea la care copilul uraste sa se joace singur. Raporturile sociale la aceasta varsta sunt tot timpul furtunoase si violente. Intrusii sunt tinuti la distanta. Limbajul devine mai violent. Aceasta "varsta" nu-si face probleme despre parerea celor din jur. Copilul este de-a dreptul energizat. Loveste cu piciarele, se enerveaza foarte repede. De asemenea nu are nici limite verbale. Este fascinat de cuvinte si de sonoritatea lor. Pentru prima oara intelege ca exista o serie de cuvinte care nu sunt pe gustul parintilor. Marea majoritate a acestora au de la trei la cinci litere. Realizeaza ca isi poate enerva parintii folosindu-le, mai ales in public. Termenii scatologici il bucura foarte tare; va spune: "Mami sti ce vreau sa mananc azi? Carne, morcovi, inghetata si caca!" In acest moment va izbucni in ras. Mama prevenita, se va abtine sa valorizeze aceste cuvinte prin manifestarea nemultumirii sau prin marirea atentiei. Le va ignora. Aceste cuvinte vor dispare din vocabularul copilului cand va atinge varsta de cinci ani.

Copilul de patru ani este neinfranat si in contact cu alte persoane. Ii place sa reziste la ordine sau ridicari de ton, interdictiile il irita, face pe interesantul, se lauda, jura. "Am sa-ti dau un pumn!" este amenintarea sa favorita la adresa altor copii. Si imaginatia ii este debordanta. Acesta este unul din factorii care fac dificila distinctia dintre real si imaginar. Linia de demarcatie nu ii este prea clara. Este plin de povesti incredibile pe care le povesteste fara nici o problema.

Nu are simtul proprietatii, in afara de a crede ca tot ceea ce vrea ii apartine. In orice caz, un copil la patru ani nu este mai hot decat este mincinos. La aceasta varsta confunda " a atinge" cu "a poseda". Jucaria luata de la un vecin ii apartine deoarece se joaca cu ea. Aceasta este teoria proprietatii la patru ani.

Dinamismul sau este extraordinar iar viteza de propulsie este ridicata. Urca si coboara scarile in fuga, alearga prin apartament sau prin casa, tranteste usile. Si viteza de alocutiune este mare. Este vorbaret si ii place sa discute despre tot. Este propriul comentator al lumii inconjuratoare si uneori propriul public.

Ii place sa rosteasca vorbe fara sens sau sa gaseasca rime. Parintii avizati pot folosi aceasta noua pasiune pentru limbaj pentru a juca tot soiul de jocuri de cuvinte. Ii place in mod special umorul si exagerarile. Daca intrati in joc, copilul va aprecia intrebari de genul: "Nu-i asa ca ai un elefant in buzunar?"

In mod oarecum bizar, cel care va contribui decisiv la individualizarea noii specialitati (una de granita si comparativa) nu a fost medic, ci filosof, anume francezul Théodule Ribot, profesor, din 1885, la Sorbona, apoi Collège de France din Paris. Receptand inrauriri pozitiviste locale (Auguste Comte) sau alogene (Herbert Spencer), pledeaza ferm in favoarea separarii psihologiei in raport cu metafizica, careia ii va abandona studierea "cauzelor prime", spre a se dedica observatiei stiintifice a faptelor, imbratisand inclusiv "fenomenele spiritului la toate animalele" si considerandu-le "nu doar sub forma lor adulta, dar si in fazele succesive ale dezvoltarii" (avem aici, atunci cand vizeaza umanul, o anticipare a teoriei genetice piagetiene). Totodata, contrar traditiei germane si compatriotului Claude Bernard, sustine ca nu se suprapune nici cu fiziologia, deoarece insusirile si procesele psihice - tradandu-si specificul inconfundabil - nu pot fi reduse la substratul lor material morfo-functional (astfel, dualismul psihofizic de mai veche inspiratie carteziana isi gaseste un nou si stralucit adept). In atentia investigatiei trebuie sa stea constiinta, vocabula denotand generic multiple manifestari ale vietii intime, un curent continuu de senzatii, perceptii, reprezentari, fantazari, emotii, volitii, ganduri etc. reglate de legile asocierii si sesizabile pe cale introspectiva (tribut evident platit atomismului en vogue la vremea respectiva).

Maladia "nervoasa" (mintala) - despre care isi extrage informatii cazuistice disparate din lucrari eterogene, incercand sa le coerentizeze si sintetizeze - reprezinta un adevarat substitut al metodei experimentale. Dezorganizarea patologica (a unor functii particulare, chiar a intregii personalitati) se instaleaza urmand o ordine bine stabilita, iar diferitele grade de deteriorare comporta procese desfasurate la niveluri distincte, ireconoscibile in devenirea normala. In Psychologie des sentiments vorbeste, asemeni lui Freud, de primatul vietii afective, tendintele in parte inconstiente (bunaoara, pulsiunile, instinctele) jucand un rol fundamental in economia psihica si exteriorizandu-se in complexitatea unor manifestari precum memoria, vointa, inteligenta. Uneori, ele marturisesc stoparea evolutiei emotionale si incapacitatea de a mai asimila achizitii ulterioare (ceea ce califica drept "infantilism" sau "arierare"). Discipolilor sai numerosi - printre care P. Janet, G. Dumas, H. Wallon, C. Blondel, G. Poyer, D. Lagache - s-a straduit sa le asigure o dubla formatie, filosofica si medicala, repurtata sistematic prin studii adancite in ambele domenii de preocupari intelectuale, oricat ar parea ele de diferite. Primii doi vor fonda, in 1904, revista Journal de Psychologie normale et patologique. Tot pe atunci, chirurg si profesor reputat de anatomie patologica la faimoasa clinica Salpêtrière din Paris, numarandu-se printre primii ce utilizeaza aparatele de proiectie in conferinte, Jean-Martin Charcot sustine ca exista maladii de orgine pur psihica, care se dezvolta fara a altera in vreun fel tesuturile, iar atunci microscopul nu mai e de nici un folos in stabilirea cauzelor (pana atunci, in medicina moderna, asa ceva era de neconceput: chiar isteria trecea drept inselatorie, un fel de simulare, cei suferinzi avand reputatia de a fi de rea credinta). De asemeni, afirma ca boala reprezinta un adevarat "experiment natural" asupra vietii mentale. In focarul atentiei sale se afla cercetarea din unghi neurologic a isteriei la pacientele sale (majoritatea celor internati se recrutau dintre femei), aratand ca, sub hipnoza,li se pot provoca reprezentari ce au drept consecinta, spre exemplu, o anumita contractie, paralizia bratului sau insensibilizarea unei zone cutanate, respectivele fenomene somatice pastrandu-se un timp dupa iesirea din somn.Se demonstra astfel ca starile mentale pot determina modificari fizice. Totodata, evidentiaza ca subiectele traverseaza, in timpul experientei hipnotice, trei stadii: letargia, catalepsia si somnambulismul, fiecare faza caracterizandu-se prin simptome specifice. "Procesul psihoterapeutic dinamic este marcat de momente de catharsis (descarcari psihice de natura emotionala) si insight. Harper definea catharsisul ca o descarcare a tensiunii si anxietatii prin retrairea pe plan psihic a experientelor trecute.

Este cunoscut faptul ca inca din cele mai vechi timpuri oamenii au cunoscut efectul binefacator al exprimarii sentimentelor (vezi efectul "purificator' al spovedaniei), in locul termenului de purificare utilizat de religie, Freud a preferat termenul de catharsis. Daca la inceputul psihanalizei catharsisul a fost con­siderat un element de baza al psihoterapiei, ulterior chiar Freud, odata ce sistemul sau s-a structurat si s-a maturizat, a ajuns la concluzia ca pentru succesul terapiei este nevoie de mult mai mult, el deplasand accentul de pe cathar­sis pe alte elemente ale analizei. Totusi, catharsisul ramane in continuare un element important in terapia analitica pentru ca:

a. terapia nu poate progresa daca pacientul nu-si exprima intr-o anumita masura trairile afective;

b. exprimarea acestor sentimente ii produce pacientului o usurare, fapt ce incurajeaza pe acesta sa continue terapia.

Deci ambele procese - catharsisul (descarcarea) si insightul (iluminarea) - sunt considerate ca apartinand psihanalizei traditionale.

Demersul terapeutic isi schimba, pe parcursul evolutiei sale, centrul de greutate de la momen­tele de catharsis (descarcare) la recuperarea amintirilor uitate (insight)."[8]

Contributiile lui Charcot sunt incadrate adesea in domeniul a ceea ce se numeste psihologie dinamica, ramura ce studiaza fortele (motivatii, tendinte, pulsiuni etc.) care orienteaza intr-un sens sau in altul activitatea individului, de la simpla reactie motrica si pana la intrebuintarea inteligentei. Existenta unor atari forte apare intr-un fel particular la bolnavii ce nu prezinta nici o afectiune organica decelabila, aratand - macar pe moment si intr-un cadru limitat - ca mecanismele lor mentale sunt inca in masura sa functioneze, desi comportamentul manifest invedereaza diferite grade de inadaptare. Tulburari de genul nevrozei sau psihozei sugereaza ca medicatia adresata trupului (intact) nu se recomanda in asemenea cazuri, preferandu-se tratarea directa a proceselor subiacente responsabile de maladia constatata. Iar medicul francez considera oportun ca vointa terapeutului sa se substituie celei "infrante" a pacientului, deoarece, in conditii determinate, i se poate suscita o stare vecina somnului, in cursul careia subiectii (receptivi la sugestii si docili) raspund la toate intrebarile si executa comenzile primite fie imediat, fie dupa trezire. Sunt principiile care stau la baza hipnoterapiei, aceea care va dobandi un prestigiu deosebit inclusiv posterior nasterii freudismului. In paralel, la spitalul din Nancy, Ambroise Liébault (atras de tezele magnetismului animal profesat de austriacul Franz Messmer si scrutat frecvent ca vindecator sarlatan in comunitatea stiintifica) si discipolul sau Hyppolite Bernheim (profesor admirat la universitatea din localitate si straduind a-si reabilita magistrul dezavuat) vadeau preocupari intrutotul similare, insa diferendele grave de opinie vor genera o intensa polemica purtata cu Charcot, in controversa intervenind - de o parte sau de cealalta - destui psihologi europeni, astfel ca disputa ajunge sa se "internationalizeze". Printre altele, Bernheim nu-si cruta criticile sarcastice la adresa celor "trei stadii" degajate de savantul rival, postuland ca hipnoza, departe de a constitui o manifestare patologica, nu e decat intruchiparea unei reactii normale (bazate pe "sugestibilitate"), iar respectivele simptome pot fi obtinute, prin induceri adecvate, chiar in starea de veghe, tehnica din urma - veritabila "transformare morala" - fiind preferabila din unghi "psihoterapeutic" (termen pe care il utilizeaza in mod recurent si il impune in lexicul stiintific). O vie opozitie intampina conceptia lui Charcot si in mediile austriece, acolo unde Sigmund Exner publica in 1894 o carte intitulata Proiect de explicare fiziologica a fenomenelor psihice, in care sustine raspicat punctul de vedere ca orice proces mental se reduce la un eveniment material-somatic (cerebral), refuzand sa vada in suflet/constiinta ceva misterios ori problematic. Nu admite nici ca anumite mecanisme psihice (precum cele puse in miscare pe durata somnului hipnotic) ar putea antrena modificari in plan fizic, socotind ca lucrurile decurg exact invers. In acelasi spirit "organicist", neurologul si psihiatrul vienez Theodo

Ii place sa dramatizeze, jocul scenic si stie sa se foloseasca de marionete. Va organiza in jurul sau o punere in scena interminabila, atat in casa cat si afara, cu ajutorul cuburilor, masinilor, trenurilor, vapoarelor, papusilor.

Un copil la patru ani ne duce cu gandul la omul descris de Stephen Lea Cock, care se arunca in toaleta si apoi pleca fugind "in toate directiile". Cel de patru ani nu stie niciodata precis unde merge. Marea viteza de deplasare si structura mentala flotanta il vor conduce pe cai diverse si imprevizibile. Daca il intrebati ce picteaza, va raspunde: "De unde sa stiu, n-am terminat inca!" Poate incepe sa deseneze o broasca testoasa care se va transforma pe parcursul executiei in dinozaur sau in camion. Este subiectul acelorasi rataciri imprevizibile si atunci cand povesteste ce a vazut.

Dupa cum spunea Dr. Gesell, copilul poate fi: "linistit, zgomotos, calm, imperativ, aluziv, independent, sociabil, atlet, artist, prozaic, imaginativ, cooperant, indiferent, curios, direct, plin de umor, dogmatic, stupid si bataus."

Din cauza caracterului deosebit la aceasta varsta, copiii de patru ani trebuie tratati cu fermitate. Parintii slabi sau ezitanti au mult de furca cu ei. Copilul de patru ani se complace in variatie. Ii trebuie schimbat adesea ritmul. O mama avizata, va sti intotdeauna sa prevada o oarecare activitate noua care sa-l intereseze pe copil si sa-l indeparteze de o situatie care incepe sa ia o turnura urata. Jocurile si comportamentul sau, pot degenera cu usurinta in necazuri, daca nu sunt controlate. Trebuie ca mama sau tatal sa previna momentul in care acestea se vor produce si sa propuna o noua activitate interesanta.

Din cauza simtului social mai dezvoltat si a faptului ca prieteniile ocupa un loc mai important la patru ani decat la trei ani, putem aplica sanctiunea de a-l izola de grup. Mama trebuie sa spuna cam asa: "Daca nu te poti juca frumos cu prietenii tai, joaca-te singur acum. Poate ca am sa te las sa te joci cu ei mai tarziu. Mai vedem noi." In acest mod, mama ii da ocazia sa salveze aparentele. In acest fel isi motiveaza dorinta de a-i schimba comportamentul in asa fel incat sa se poata reintegra in grup. Daca este posibil, ar trebui sa anunte aceasta decizie pe un ton calm, fara intonatii autoritare.

Acesta este copilul la patru ani. Exact in momentul in care parintii se gandesc ca viata nu mai merita traita alaturi de acest mic monstru, atinge cei cinci ani. Totul se schimba brusc. Dezechilibrului de la patru ani ii succede echilibrul de la cinci.