Fundamentele psihologiei - obiectul psihologiei, specificul cunoasterii psihologice - strategii in cercetarea psihologica

OBIECTIVE

Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contribuie, in mod esential, la dezvoltarea orizontului de cunostinte al studentilor, la orientarea lor in spatiul teoretic si, deopotriva, in cel al cercetarii stiintifice. Sinteza pe care o prezentam vizeaza urmatoarele obiective principale: sa releve cu pregnanta schema logica interna a psihologiei generale ca nucleu comun si cadru de referinta al tuturor celorlalte ramuri particulare ale cunoasterii psihologice; sa faciliteze insusirea, in spirit modern, a principalelor notiuni referitoare la natura si esenta psihicului, in general, a celui uman, in special, sa ofere elementele de baza ale metodologiei cunoasterii psihologice si sa capaciteze studentii cu schemele logico-operationale necesare efectuarii independente a unei cercetari stiintifice in domeniu.

SEMESTRUL I

I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI

1. Psihologia, ca stiinta independenta, s-a constituit relativ tarziu, "certificatul ei de nastere" fiind semnat in 1879, prin infiintarea, la Leipzig, de catre savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima data, fenomenele vietii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri si speculatii filosofice si incluse in programul cercetarii stiintifice sistematice, aplicandu-li-se operatiile masurarii, cuantificarii si criteriile obiectivitatii si cauzalitatii. Foarte curand, insa, aveau sa apara divergente in legatura cu definirea si circumscrierea obiectului noii stiinte. Desi denumirea parea sa impuna de la sine identitatea acestui obiect - psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = stiinta despre psihic, s-a dovedit ca, in realitate, modul de intelegere a naturii si structurii interne a psihicului uman nu a fost catusi de putin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientari diferite si in mare masura opuse, si anume:

a) orientarea care reducea psihicul uman la constiinta si care sustinea ca obiectul psihologiei il reprezinta studiul constiintei (respectiv, al proceselor psihice constiente);

b) orientarea care sustinea ca elementul esential si determinant al vietii psihice a omului este inconstientul, acesta trebuind, chipurile, sa reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei (psihologia abisala sau psihanaliza elaborata de S. Freud);

c) orientarea care sustinea ca adevarata si autentica realitate psihologica o constituie reactiile externe de raspuns (secretorii si

motorii) la actiunea diversilor stimuli din mediu si, ca atare, obiectul psihologiei trebuie sa fie studiul comportamentului (behaviorismul, creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

2. In prezent, au fost depasite limitarile si absolutizarile pe care se bazau orientarile mentionate . Astfel, se admite ca sfera notiunii de "psihic uman" este mai larga decat sfera notiunii de "constiinta", ea incluzand intr-o relationare de tip sistemic trei componente: inconstientul, subconstientul si constientul, toate impreuna formand domeniul de studiu al psihologiei.

Pe de alta parte, planul subiectiv (psihic) intern si planul obiectiv (comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celalalt si nu se mai opun ca entitati antagonice ireductibile; dimpotriva, se recunoaste si se afirma unitatea indisociabila a lor sub egida principiului unitatii "constiinta-activitate".

Finalmente, psihologia se defineste ca stiinta care studiaza, cu ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocomportamentala sub aspectul determinismului, mecanismelor si legilor devenirii si functionarii ei, in plan animal si uman, in unitatea contradictorie a individualului, particularului si generalului, universalului. Aceasta definitie stabileste, in mod real, sfera de cuprindere a domeniului si justifica diferentierile si delimitarile existente in interiorul lui: a) psihologia animala si b) psihologia umana.

Psihologia umana are, la randul ei, o latura generala, care ne ofera tabloul global al organizarii psihocomportamentale a omului normal (mediu), facand abstractie de varsta, sex, context sociocultural, ocupatie (profesie) etc., si o latura particular-diferentiala, care se centreaza pe studiul si explicarea ipostazelor concrete in care se poate afla organizarea psihocomportamentala functie de: varsta, sex, mediu socio-cultural, activitate profesionala, nivel de dezvoltare, natura deviatiilor si tulburarilor patologice: psihologia genetica si a dezvoltarii, psihologia varstelor, psihologia scolara, psihologia

muncii, psihologia militara, psihologia creatiei, psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comerciala si economica, psihologia sociala, psihologia medicala, psihopatologia etc.

II. SPECIFICUL CUNOASTERII PSIHOLOGICE. METODELE PSIHOLOGIEI

1. Specificul cunoasterii psihologice. Modelul traditional al cunoasterii stiintifice constituit sub autoritatea mecanicii si fizicii

clasice formula cerinta ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, sa posede proprietati nemijlocit observabile si perceptibile, care sa poata fi masurate si cuantificate. Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietati, el nu are nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici gust. Singura dimensiune care se recunostea proceselor si trairilor

psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibila construirea unui sistem complet de coordonate si masuratori, care sa fie tratabil matematic.

Acesta era principalul argument invocat de marele filosof german, Immanuel Kant, pentru a respinge, in mod categoric, posibilitatea desprinderii psihologiei de filosofie si constituirea ei intr-o stiinta independenta. In aceste conditii, ca unica modalitate de obtinere a datelor necesare descrierii continuturilor si starilor psihice interne (ale constiintei) era considerata metoda introspectiei (privirea cu propriul ochi interior spre ceea ce se petrece in momentul dat pe scena constiintei si relatarea verbala a celor constatate). Psihologia bazata pe utilizarea exclusiva a acestei metode a primit denumirea de introspectionista si ea s-a afirmat puternic in ultimele doua decenii ale secolului XIX si in primele trei decenii ale secolului XX (Th. Lipps, N. Ach, O. Kűlpe, E. Titchener).

Pentru a satisface cerinta observabilitatii nemijlocite, behaviorismul a aruncat peste bord lumea subiectiva interna a constiintei, retinand ca obiect al cunoasterii psihologice reactiile de raspuns ale subiectului la stimulii obiectivi din afara. Dar, asa cum se va remarca ulterior, procedand astfel, behaviorismul a constituit o "psihologie fara suflet", o psihologie nu a "omului subiect", ci a "omului robot". Iesirea din acest impas metodologic este posibila numai in masura in care se admite ca o cunoastere stiintifica poate sa aiba nu numai un caracter nemijlocit, ci si unul mijlocit, observarea obiectului realizandu-se indirect prin intermediul unor efecte si fenomene prin care el se manifesta si se exprima.

Cunoasterea psihologica devine, prin excelenta, o cunoastere mijlocita: datele si informatia obiectiva despre natura, continutul si dinamica proceselor psihice particulare se obtin pe baza observarii, inregistrarii si analizei raspunsurilor si conduitelor subiectului in situatii obiective concrete.

2. Metodele psihologiei. Cunoasterea psihologica se realizeaza prin utilizarea unui larg repertoriu de metode si procedee. Dupa pozitia pe care o au fata de fenomenul studiat, metodele psihologiei se impart in doua grupe: pasive si active.

Pasive sunt considerate acele metode care se adreseaza fenomenelor a caror declansare se produce spontan, in situatia concreta in care se afla subiectul in momentul dat. In randul lor includem: metoda observatiei si metoda biografica.

Active sunt metodele prin care cercetatorul actioneaza direct asupra subiectului si provoaca manifestarea procesului psihic, a

trasaturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi studiat. Din aceasta categorie fac parte: experimentul de laborator, experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor activitatii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrala in cercetarea psihologica trebuie considerata experimentul de laborator. El depaseste toate celelalte metode in precizie, obiectivitate si grad de controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentala permite cercetatorului: sa intervina activ si sa provoace fenomenul studiat; sa izoleze, sa dozeze si sa controleze variabilele - independente, dependente si intermediare; sa modifice si sa varieze conditiile de manifestare a fenomenului; sa compare rezultatele grupului experimental cu cele ale grupului de control care nu a fost supus regimului experimental; sa repete acelasi model experimental de mai multe ori, pe acelasi subiect sau grup de subiecti; sa releve conditionarea reciproca dintre variabile.

Ca limite ale experimentului de laborator se mentioneaza: caracterul relativ artificial al situatiei in care este plasat subiectul,

izolarea acestuia de contextul natural al existentei si activitatii sale; nu poate fi folosit in mod universal, existand anumite fenomene psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din punct de vedere etic, sa se provoace experimental.

3. Strategii in cercetarea psihologica. Fiind subordonata unor obiective si finalitati cu semnificatie generala, cercetarea psihologica dobandeste un caracter continuu si sistematic. Ea nu se reduce la simple explorari secventiale, independente unele de altele, ci se realizeaza ca un demers integrat, intemeiat pe anumite principii si consideratii metodologice generale. Un asemenea demers il numim strategie de cercetare. Complexitatea si diversitatea fenomenelor psihocomportamentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, si anume:

Referat: Motive care duc la consumul de droguri: Curiozitatea, teribilismul , presiunea grupului, probleme (in familie, scoala, prieteni) Referat: Cercetare privind imaginea romanilor din Spania

a) strategii transversale, care constau in studiul nivelului de dezvoltare si functionare a organizarii psihocomportamentale la

indivizi de aceeasi varsta;

b) strategii longitudinale, care rezida in studiul organizarii psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul mai multor etape de varsta, de exemplu: la varsta de 3 ani, la varsta de 5 ani, la varsta de 7 ani, la varsta de 11 ani etc; folosind asemenea strategii, se pot identifica si stabili particularitatile curbei evolutiei psihice, amplitudinea diferentelor dintre etapele de varsta;

c) strategii genetice, prin care se urmareste cunoasterea mecanismelor, legitatilor si factorilor formarii si dezvoltarii proceselor psihice si comportamentelor - in plan istoric, filogenetic si in plan individual, ontogenetic;

d) strategii diferentiale, prin care se evidentiaza si se evalueaza deosebirile de ordin calitativ in organizarea psihocomportamentala intre: om si animal, copil si adult, barbat si femeie, normal si patologic, intre persoane de aceeasi varsta si acelasi sex etc; studiul deosebirilor interindividuale si intergrupale este la fel de important pentru cunoasterea psihicului in toata complexitatea sa ca si studiul asemanarilor si a spectelor comune;

e) strategii clinice, care au ca scop studiul si explicarea abaterilor si tulburarilor patologice in sfera psihicului si comportamentului, cauzate de focare organice sau de dereglari functionale ale creierului.

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoasterea psihologica se cere a fi orientata si coordonata de un set de principii metodologice generale care sa asigure coordonatele de referinta ale analizei si interpretarii fenomenelor concrete. Esentiale sunt urmatoarele principii:

a) principiul determinismului (extern);

b) principiul relationarii neuro-psihice;

c) principiul reflectarii si modelarii informationale;

d) principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate;

e) principiul genetic si al istorismului;

f) principiul sistemicitatii.

a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei si explicarii psihicului pe baza unor conditii si cauze reale obiective. Aceste conditii si cauze rezida in actiunea asupra organelor de simt ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalitati si grade de complexitate. In sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu un determinism mijlocit. Aceasta inseamna ca actiunea oricarui stimul extern se refracta si se modifica in functie de starile si conditiile interne ale subiectului. Ca urmare, relatia dintre stimulul extern (S) si reactia de raspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip

probabilist: stimulul extern dat nu duce in mod neconditionat si invariant la producerea uneia si aceleiasi reactii de raspuns, ci numai cu o anumita probabilitate, existand posibilitatea ca subiectul sa dea si o alta reactie sau chiar sa nu raspunda deloc, in functie de starea lui psihofiziologica interna la momentul respectiv. Astfel, conchidem ca procesele si actele psihocomportamentale ale omului se inscriu in sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cat priveste natura substantial-calitativa a factorilor determinative externi, pentru psihicul si comportamentul uman rolul principal revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luand forma specifica a principiului conditionarii social-istorice si istoricoculturale. Aceasta inseamna ca de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la individul socializat, care se naste, traieste si isi desfasoara activitatea intr-un anumit mediu social.

b) Principiul relationarii neuropsihice impune necesitatea ca psihicul in intregul sau, inclusiv forma lui superioara de manifestare - constiinta umana -, sa fie considerat si definit ca functie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricarui proces psihic, de la cel mai simplu, pana la cel mai complex, este de natura reflexa, fiind mediat de procese fiziologice nervoase (excitatie, inhibitie, modulari ale amplitudinii si frecventei influxului nervos etc.). Creierul insa nu

genereaza perceptii, idei, trairi emotionale, atitudini etc. in virtutea simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza receptionarii, prelucrarii si interpretarii stimulilor din afara sa. Din principiul relationarii neuro-psihice deriva mai departe principiul unitatii dialectice a psihologicului si fiziologicului. Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fara un

anumit ansamblu de transformari si fenomene neurofiziologice specifice. Din punct de vedere genetic si cronologic, fiziologicul precede si conditioneaza psihologicul; psihologicul poseda insa caracteristici si determinatii calitative proprii, devenind ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv si ideal sunt aplicabile numai proceselor psihice, nu si celor fiziologice, care apartin fenomenelor substantial-energetice obiective). Pe masura ce structura psihica a individului se maturizeaza si se consolideaza, ea capata o relativa autonomie fata de baza fiziologica initiala, exercitand o influenta activa

asupra starii generale a organismului - influenta psihosomatica, care face posibile sugestia, autosugestia si psihoterapia.

c) Principiul reflectarii si modelarii informationale sta la baza intelegerii naturii existentiale sau a statutului ontologic al psihicului.

El ne raspunde, asadar, la intrebarea: "In ce forma sau modalitate exista psihicul?". Si raspunsul va fi: psihicul exista ca o forma particulara de reflectare, respectiv, reflectare de speta subiectiva si ideala (nonsubstantiala) si ca informatie. Perceptiile, reprezentarile, notiunile care alcatuiesc scheletul intelectului, al constiintei sunt in sine modele informationale interne ale lucrurilor, fenomenelor si situatiilor obiective externe. Faptul ca psihicul este de natura reflectoriu-informationala il argumentam prin aceea ca el a aparut din necesitati de adaptare la un anumit mediu existential mai complex, caracteristic regnului animal, si indeplineste pretutindeni si in orice moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca si informatia,

psihicul exprima si ne da masura gradului de organizare la nivelul sistemelor animale si umane.

d) Principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate ne obliga sa recunoastem interdependenta legica dintre planul comportamental extern si planul subiectiv intern. Forma primordiala de manifestare a psihicului, in ontogeneza, o constituie actiunea directa a copilului cu obiectele si lucrurile din jurul sau. Prin interiorizare treptata, stadiala, schemele de organizare si desfasurare a actiunilor externe - de descompunere, de comparare (masurare), de grupare, de asamblare etc. - devin matrici ale structurarii operatiilor mentale, care dobandesc autonomie completa, putandu-se desfasura fara apelarea la suport obiectual sau imagistic, de-abia in jurul varstei de 14 ani. Pe masura ce se formeaza si se consolideaza, structurile interne ale constiintei devin premisa si factor reglator al actiunii externe, conditionand calitatea si eficienta ei. Se inchide astfel circuitul actiune - constiinta - actiune.

e) Principiul genetic si al istorismului ne arata ca psihicul nu trebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat si imuabil, ci ca ceva devenit si evolutiv. Atat psihicul in ansamblul sau, cat si diferitele procese care-l compun au o geneza - in plan filogenetic, istoric si in plan individual, ontogenetic. Identificarea si descrierea stadiilor si formelor pe care le imbraca in fiecare stadiu trebuie sa constituie unul din obiectivele esentiale ale cercetarii psihologice.

Traiectoria dinamicii psihicului in plan individual tinde sa se suprapuna traiectoriei dinamicii organismului, punand in evidenta trei mari segmente:

- segmentul ascendent antientropic, in interiorul caruia au loc procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;

- segmentul optimum-ului functional, in cadrul caruia toat componentele sistemului se mentin la valori ridicate;

- segmentul descendent entropic, in cadrul caruia se acumuleaza efectele entropice, de regresie si dezorganizare.

f) Principiul sistemicitatii reclama necesitatea de a aborda psihicul prin prisma exigentelor metodologiei cibernetico-sistemice.

Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simpla suma aritmetica de elemente in sine independente, ci ca un sistem, ale carui componente (procese, stari, trasaturi) se afla intr-o relatie legica unele cu altele, conditionandu-se reciproc. Aceasta interconditionare este atat de puternica, incat genereaza acea calitate emergenta a unitatii supraordonate, gratie careia, in orice proces particular, se imprima pecetea intregului - stilul, tipul etc. - si efectul influentarii celorlalte.

Abordarea sistemica se opune astfel abordarii atomare, bazata pe principiul descompunerii-recompunerii, dezvoltata de asociationism.

IV. PROBLEMA LEGILOR IN PSIHOLOGIE

Scopul principal al oricarei stiinte este acela de a descoperi si formula legi, prin care sa explice riguros si obiectiv modul de fiintare si manifestare (desfasurare) a fenomenelor pe care le studiaza. Legea este inteleasa ca o relatie de conditionare sau determinare mai mult sau mai putin stabila si repetabila intre doua sau mai multe fenomene. Cu cat cerinta stabilitatii si repetabilitatii este satisfacuta mai bine, cu atat legea este considerata mai valabila si mai veridica, si invers. Din acest punct de vedere, cele mai "tari" sunt considerate legile mecanicii si fizicii clasice. Multa vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor asemenea legi. S-a dovedit insa ca bilantul este mai mult decat nesatisfacator, intrucat doar legile psihofizice care descriu relatia dintre intensitatea stimulului si intensitatea reactiei (senzatiei) pot fi incadrate in categoria legilor tari (dinamice).

In rest, relatia dintre variabilele independente (stimulii, situatiile) si cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se

inscrie in sfera probabilitatii. Ca urmare, legea care o exprima devine una statistica. Aceasta inseamna ca ea se deduce si se formuleaza pe baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de masuratori; de asemenea, ea nici nu poate fi verificata si confirmata pe cazuri individuale, ci numai la nivel de grup sau de "populatii". Asadar, orice lege psihologica presupune si se bazeaza pe general, dar nu-l exprima in mod direct, ci numai indirect, prin intermediul unei tendinte centrale (o medie aritmetica, de pilda) si al unui indice de dispersie (abaterea standard, de pilda).

Cum continuumul probabilitatii se cuprinde intre 0 si 1, punand in evidenta grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezulta ca si legile statistice cu care opereaza psihologia vor avea grade de tarie diferite. Gradul cel mai slab de tarie il vor avea acelea care graviteaza in jurul probabilitatii de 0,50; corespunzator, cu cat relatia descrisa de lege se indeparteaza mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atat gradul de tarie creste.

Dupa sfera de cuprindere, legile psihologice se impart in: particulare, care se refera la anumite procese psihice (exemplu, legile senzatiei, legile perceptiei, legile memoriei etc.) si generale, care se refera la organizarea si functionarea sistemului psihic in ansamblu (exemplu, legile dezvoltarii, legile asociatiei, legile organizarii ierarhice, legea motivatiei).

Dupa continut, legile psihologice au fost impartite in: legi de functionare, legi de compozitie, organizare sau structura si legi de dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzatiei, perceptiei, memoriei, gandirii; din a doua categorie pot fi mentionate: legea pregnantei, legea bunei forme, legea integrarii; din categoria a treia fac parte legea diferentierii-individualizarii, legea stadialitatii. Unul si acelasi proces, ca si psihicul in ansamblu, se subordoneaza concomitent tuturor celor trei categorii de legi.

VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE

A INFORMATIILOR

Adaptarea la conditiile mediului extern este imposibila fara un minimum de "date" si "informatii" despre insusirile lucrurilor si situatiilor concrete, despre relatiile dintre acestea, despre legitatile care le guverneaza. Captarea si prelucrarea informatiilor din lumea externa si utilizarea lor in reglarea si optimizarea reactiilor de raspuns, a actiunilor instrumentale reprezinta functiile esentiale ale sistemului psihic. La nivelul omului, aceasta functie se va realiza prin intermediul unor procese inalt diferentiate si specializate: senzatia, perceptia, reprezentarea, imaginatia, gandirea, memoria.

1. Senzatia. Aceasta este procesul psihic de captare si prelucrare a informatiilor despre proprietati (insusiri) singulare ale stimulilor externi specifici si ale propriului organism. La baza ei sta sensibilitatea - functie de receptie-semnalizare, care deriva din excitabilitatea sau iritabilitatea primara si se realizeaza de mecanisme structurale specializate denumite analizatori.

Atat dupa natura mecanismului, cat si dupa natura insusirilor pe care le reflecta, senzatia se realizeaza intr-o mare diversitate de modalitati (tipuri). Distingem: a) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre lumea externa (exteroceptia): senzatiile cutano-tactile, senzatiile vizuale, senzatiile auditive, senzatiile olfactive, senzatiile gustative; b) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre pozitiile posturale si actele motorii ale membrelor, capului si trunchiului (proprioceptia); c) categoria senzatiilor care ne furnizeaza informatii despre modificarile si variatiile mediului intern al organismului (interoceptia).

Conditiile principale pentru a se produce o senzatie sunt: integritatea structural-functionala a analizatorului si actiunea

stimulului specific la intensitatea corespunzatoare (sa fie cel putin egala cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilitatii respective). Senzatiile se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata si tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzatii de a reflecta selectiv anumite insusiri ale stimulului specific (de pilda, in cazul

senzatiilor vizuale: lungimea de unda care da tonul cromatic; in cazul senzatiilor tactile: duritatea, asperitatea, intinderea sau lungimea etc.).

b. Intensitatea este proprietatea senzatiei de a reflecta si aprecia incarcatura energetica sau forta de actiune a stimulului specific.

c. Durata este proprietatea senzatiei de a reflecta si de a se manifesta pe durata de actiune a stimulului. Nici o senzatie nu se

produce concomitent cu declansarea actiunii stimulului specific, ci cu o anumita intarziere pe care o numim latenta; de asemenea, ea nici nu dispare imediat cu incetarea actiunii stimulului, continuand cateva miimi de secunda si dupa aceea - efectul de urma sau imaginea consecutiva.

d. Tonul afectiv este proprietatea senzatiei de a se asocia cu o anumita traire emotionala - placuta sau neplacuta, agreabila sau

dezagreabila.

Legile sensibilitatii Sensibilitatea este o functie dinamica evolutiva. Dinamica ei este surprinsa intr-o serie de legi generale:

1) legi evolutive (legea diferentierii, legea specializarii, legea complexificarii);

2) legi psihofizice (legea raportului invers proportional intre valoarea pragului absolut si nivelul sensibilitatii E = 1/I, unde E =

nivelul sensibilitatii, I = intensitatea stimulului; legea raportului constant al pragurilor diferentiale dx/x = constant, unde dx = fractiunea de intensitate a stimulului specific ce trebuie adaugata la stimulul initial pentru a determina o modificare abia constientizabila a intensitatiisenzatiei; legea progresiei: in timp ce intensitatea stimulului creste in progresie geometrica, intensitatea senzatiei creste in progresie aritmetica E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzatiei, X = intensitatea stimulului, K si C = constante; aceste legi au fost formulate de francezul Bouguer si germanii Weber si Fechner (purtandu-le

numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptarii, legea sensibilizarii, legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi socioculturale (legea invatarii-optimizarii, legea estetizarii, legea profesionalizarii).

2. Perceptia. Perceptia reprezinta un nivel calitativ superior al procesarii informatiei extrase din interactiunea actuala a subiectului cu obiectul. Ea are la baza senzatia si se constituie prin articularea si integrarea senzatiilor, dar nu este reductibila la acestea, asa cum sustinea Scoala asociationista. Imaginea perceptiva sau perceptul este un model informational complex, care ne raporteaza la obiect ca intreg, in identitatea lui individuala sau categoriala specifica. A percepe inseamna a putea da raspunsuri corecte la intrebarea "Ce este acesta?" Spre deosebire de senzatie, care se produce oarecum spontan si pasiv de indata ce stimulul specific actioneaza asupra organului de simt corespunzator, perceptia presupune o implicare mai activa a subiectului, care recurge la operatii si strategii speciale de explorare, cautare, selectie, evaluare, comparare. De aceea, definirea perceptiei ca reflectare nemijlocita sau imediata este improprie, ea fiind mediata in realitate de operatiile succesive ale subiectului. Astfel, desfasurarea perceptiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenta urmatoarelor faze: a) detectia, care consta in sesizarea actiunii stimulului si incadrarea lui in spatiu si timp; b) discriminarea, care rezida in

desprinderea stimulului din contextul celorlalti; c) identificarea, care se concretizeaza in integrarea finala a modelului informational al stimulului si in elaborarea raspunsului "este x"; d) interpretarea, in cadrul careia se desprinde semnificatia stimulului identificat si se pune in relatie cu scopul activitatii subiectului.

Dupa continut si mecanism, distingem: perceptii monomodale (exemplu, perceptia vizuala, perceptia auditiva, perceptia tactila) si perceptii plurimodale, care au la baza interactiunea intre doi sau mai multi analizatori si care integreaza informatii despre mai multe genuri de insusiri ale obiectului. In seria formelor complexe ale perceptiei umane se includ:

perceptia spatiului (forma, volum, distanta, pozitie), perceptia timpului (durate, intervale vide, succesiuni), perceptia miscarii

(directie, viteza), perceptia limbajului (oral, scris), si perceptia muzicii (raporturi de inaltime, linie melodica, structura armonica).

Legile perceptiei Aspectele esentiale ale perceptiei sunt exprimate de un ansamblu de legi, pe care le impartim in urmatoarele grupe: a) legi ale asociatiei (asemanare, contrast, contiguitate spatiotemporala), care actioneaza in etapele initiale ale formarii mecanismelor si schemelor perceptive in raport cu o clasa sau alta de obiecte); b) legi de structura (legea bunei forme, legea pregnantei, legea bunei continuitati, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprima functionarea mecanismelor si schemelor perceptive consolidate si atesta ireductibilitatea perceptiei la o simpla suma de senzatii); c) legi

generale, supraordonate (legea integralitatii, legea selectivitatii, legea semnificatiei, legea constantei, legea obiectualitatii).

3. Reprezentarea. Daca senzatia si perceptia ne ofera informatii despre obiectele care actioneaza hic et nunc asupra organelor noastre de simt, reprezentarea reflecta si ne ofera informatii despre un obiect sau altul in absenta acestuia. Astfel, ea devine prima treapta in organizarea si functionarea activitatii mentale autonome (operarea pe plan mintal cu imagini ale unor obiecte si fenomene percepute candva in trecut si ale caror modele informationale au fost stocate si pastrate in memoria de scurta si lunga durata). Termenul de reprezentare desemneaza doua realitati: a) procesul de ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect in absenta lui si b) produsul, respectiv, imaginea constientizata.

Procesul poate avea o desfasurare spontana, involuntara, luand aspectul unui flux de reactualizari (amintiri) mai mult sau mai putin haotice, amalgamate sau una intentionata, voluntara, imaginile succedanduse intr-o ordine logica si fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi caracterizat dupa urmatoarele calitati (proprietati): a) claritatea sau pregnanta, in functie de care distingem reprezentari intense sau vii si reprezentari pasive sau sterse; b) completitudinea, pe baza careia delimitam reprezentari bogate, care tind sa se suprapuna imaginilor perceptive, si reprezentari sarace sau lacunare (in principiu, imaginea-reprezentare este mai saraca, mai rezumativa decat imaginea-perceptiva); c) relevanta sau semnificatia, care permite delimitarea reprezentarilor relevante, in care se selecteaza si se retin notele cele mai caracteristice si semnificative ale obiectului, si a reprezentarilor derizorii, care contin note accidentale, nesemnificative (de regula, reprezentarea reflecta in mai mare masura semnificativul, relevantul, caracteristicul decat perceptia); d) gradul de generalitate, dupa care distingem reprezentari individuale, care reflecta obiecte concrete singulare (o anumita persoana, o anumita casa, un anumit

obiect etc.), si reprezentari generale, care reflecta prototipul unei clase de obiecte asemanatoare (reprezentarea de casa in general, de om, in general, de copac, in general); de regula, imaginea-reprezentare are un grad de generalitate mai inalt decat perceptul; e) caracterul mijlocit, care consta in aceea ca elementele informationale constitutive ale imaginii-reprezentare

sunt furnizate de senzatii si perceptii; f) caracterul panoramic, care rezida in transformarea seriilor si succesiunilor de dimensiuni (insusiri) care se etaleaza in perceptie in configuratii simultane.