Ion V.
Tasu (1878-1951)
Orbeste
la varsta de 3 ani in urma variolei; deosebit de inteligent si vadind
aptitudini pentru muzica, la 14 ani, in 1892 este trimis la Institution National des Jeunes Aveugles
din Paris, pe care il va termina cu distinctie in 1899, obtinand
locul de prim violonist al institutului si premiu cu medalie pentru
compozitie; pentru rezultatele stralucite este trecut pe tabloul de
onoare al institutului. Intors in tara, dornic de munca, va avea
initiative in organizarea instructiei orbilor. Dar numai cu multa
staruinta, in 1901, ajunge sa fie numit institutor la noua
sectie de orbi a Orfelinatului din Focsani. In 1904, Spiru Haret, ministrul
invatamantului, vizitand scoala, este impresionat de cele
vazute si promite tot sprijinul. Incurajat, Tasu ii va prezenta un
plan de organizare a scolii de orbi, care sa permita elevilor
si o pregatire practica, profesionala, asa cum ar fi
acordor de pian. I se va acorda un concediu si o bursa pentru un an
spre a merge la Paris pentru documentare in pregatirea profesio-nala
si de asistenta a orbilor. Dupa ce a initiat temeinic
pregatirea artistic-muzicala a elevilor - intre timp devenind si
conducator al orfelinatului -, va pleca din nou la Paris, in 1905, pentru
propria perfectionare profesionala. Aici, cunoscut si apreciat
pentru realizarile din tara, se bucura de sprijinul si
simpatia lui Maurice de la Sizeranne. Va publica un articol despre orbii din
Romania si despre activitatea sa desfasurata la
Focsani. Se informeaza, ia note, viziteaza, lucreaza in ateliere
de orbi, calificandu-se ca acordor de piane.
Experienta
practic-profesionala castigata la Paris in stagiul din 1906-1907
ii intareste convingerea necesitatii unei temeinice
pregatirii teoretice - formarea culturala a orbilor - si
profesionale - insusirea unei meserii care sa le asigure orbilor
conditii de viata demne. Astfel, azilul isi putea realiza
"greaua misiune de a asigura unui mare numar de orbi capatarea
cunostintelor intelectuale si profesionale, menite a le
fauri o existenta oarecum independenta". Tasu impreuna
cu conducerea azilului iau initiativa infiintarii unei
societati de patronaj denumita Ocrotirea orbilor, care sa se ocupe de patronarea
absolventilor. Rolul principal al societatii - instituita
in 1912 - era de a mijloci legaturile dintre marele public si orbii
activi in vederea plasarii absolventilor in atelierele celor
vazatori, putandu-se sustine astfel prin propria munca
si integra profesional si social. In 1913, I.V. Tasu publica
brosura Cateva cuvinte despre orbi,
in care, dupa ce expune realizarile mai importante,
infatiseaza situatia grea a orbilor si
posibilitatile mari pe care instruirea si educatia, precum
si patronarea, pot sa le aduca in imbunatatirea
situatiei acestora.
In 1924,
I.V. Tasu publica brosura In
chestiunea scolilor speciale, in care arata necesitatea
convocarii unui congres care sa discute, sa elucideze si
sa duca la rezolvarea problemelor invatamantului
special; dupa parerea sa "Acest Congres ar avea misiunea sa
cerceteze si sa discute toate chestiunile referitoare la
invatamantul special, sa aleaga apoi o comisiune care
sa elaboreze un plan general de organizare motivat de scop si
imprejurari, care plan, in fine, sa duca la o lege
fundamentala". Nemultumirea lui Tasu si, in general, a cadrelor
didactice care lucrau in invatamantul special, se datora
faptului ca in institutiile lor domnea un regim administrativ-sanitar
"spitalicesc", in dauna celui instructiv-educativ, scolar-tiflopedagogic.
Disputa era veche, aparuta in urma prevederii din regulamentul de
functionare al azilelor din 1910, care prevedea ca acestea sa fie
conduse de un medic. De aceea se cerea ca institutiile care se ocupa
cu instruirea si educarea copiilor sa depinda de ministerul
instructiunii, care sa se ocupe de organizarea acestora. In acest
sens Tasu considera ca "nu o lege sanitara ne trebuie, ci o lege
scolara pentru organizarea si administrarea scolilor
speciale".
I. V.
Tasu a lansat ideea intrunirii unui Congres
al cadrelor didactice din scolile speciale din tara, inca
din 1919, dar acesta va avea loc abia in 1924 la Cluj. Dintre numeroasele
probleme discutate, cea care a dominat a fost aceea privitoare la ministerul de
care trebuie sa apartina scolile speciale. Problema
ultima nu va fi transata, ajungandu-se totusi la ideea
colaborarii dintre cele doua ministere in functionarea
scolilor speciale - cel al sanatatii si cel al
instructiunii. Se va materializa totusi propunerea Congresului de a
se modifica unele parti din proiectul noii legii a
invatamantului de a cuprinde si dispozitii privitoare
la invatamantul special.
Posibilitatile
reduse de castig ale orbilor, il determina pe I.V. Tasu sa
ceara introducerea in legea muncii a unei dispozitii prin care
sa se protejeze munca orbilor si a obliga institutiile publice
de a-si procura un anumit procent din marfuri din cele produse in
atelierele asezamintelor nevazatorilor. De asemenea, pentru
remedierea conditiilor de viata vitrege ale orbilor va insista
in directia actiunilor de patronaj a diferitelor institutii ale
orbilor. In acest sens elaboreaza o ampla cercetare pe care o va
denumi O problema serioasa
si pe care o va inainta in 1940 guvernului. Dupa ce inventariaza
toate realizarile in instruirea si educarea copiilor orbi,
demonstrand necesitatea muncii si insusirii unei meserii, Tasu cere
sprijin in organizarea invatamantului profesional si protectia
muncii meseriasilor orbi.
Dupa
pensionarea sa in 1940, I.V. Tasu va continua sa predea lectii de
vioara la Vatra Luminoasa pana in 1947. In activitatea sa
didactica, de pionier in activitatea tiflopedagogica din Vechiul
Regat, a avut de rezolvat o serie de probleme dificile: a trebuit sa
adapteze alfabetul Braille la scrierea limbii romane, sa adapteze
planurile si programele scolare ale scolii normale la
cerintele si conditiile celor lipsiti de vedere, sa
elaboreze manuale, sa predea simultan la doua sau chiar trei clase
s.a. A avut un mare merit in pregatirea nevazatorilor
pentru viata.
