Trasaturi de personalitate in determinarea bolilor

TRASATURI DE PERSONALITATE IN DETERMINAREA BOLILOR

Scoala romaneasca de psihologie considera personalitatea ca pe

un macrosistem al invariantilor informationali si operationali,

exprimat constant prin conduita si caracteristicile subiectului

(Popescu-Neveanu P.).

Notiunea de personalitate capata referiri la organizarea

interioara, unitara si individualizata a insusirilor psihologice, cognitive

si atitudinale ale individului, reprezentand sinteza particularitatilor

psiho-individuale in baza careia ne manifestam specific, deosebindune

unul de altul. Tucicov-Bogdan A. descrie sub aspect structuraldinamic

si actional urmatoarele componente psihice interne ale

personalitatii: latura intelectuala (sistem de informatie si prelucrare

cognitiva, structuri cognitive si operatii intelectuale ale insului etc.);

latura dinamic-energetica (temperament, afectivitate, motivatie); latura

proiectiva (trebuinte, tendinte, dorinte, aspiratii, scopuri, idealuri);

latura efectorie sau instrumentala (deprinderi, priceperi, capacitate,

aptitudini); latura relationala (trasaturi de caracter si interpersonale) si

constitutia fizica biotipologica a individului.

1. Personalitatea si ciclurile vietii

O abordare a problemei personalitatii din perspectiva ciclurilor

vietii si influentei modelelor sociale asupra capacitatilor de maturizare

ale persoanei credem ca este utila nu doar in intelegerea modului in

care personalitatea se dezvolta, ci si in intelegerea patologiei si zonei

de marginalitate psihopatologica, fie ca este vorba de crize de

dezvoltare, de tulburari de personalitate sau de psihoze reactive.

Printre factorii de vulnerabilitate se poate numara si tipul

personalitatii; si ne vom referi aici la stadiile de dezvoltare ale

personalitatii si indeosebi la modalitatile inadecvate de traire a unor

experiente de viata mai vechi sau mai noi, de adaptare la solicitarile in

permanenta schimbare din mediul social, cu raportare la modul in care

personalitatea a reusit sa-si rezolve crizele specifice fiecarei etape de

dezvoltare, parcurse pana la momentul analizei psihopatologiei

reactive survenite.

Necesitatea studierii acestei probleme deriva din convingerea

existentei unei corelatii semnificative intre psihopatologia reactiva

survenita in conditiile transformarilor socio-economice majore in care

traim si etapele dezvoltarii psihologice si psihosociale in raport cu

ciclurile vietii, si anume in mod specific cu "crizele" din evolutia

ciclului vietii din conceptia epigenetica a lui Erikson E. ca si din alte

teorii ale ciclului vietii.

Termenul de ciclu al vietii, life cycle - s-a nascut din necesitatea

cercetatorilor de a reflecta teoria dezvoltarii. A vorbi de un ciclu

general al vietii inseamna a intreprinde o calatorie de la nastere pana

la moarte, esentiala pentru intelegerea complexitatilor comportamentului

uman; infinit din punct de vedere cultural si cu infinite

variatii individuale, ciclul vietii are intotdeauna aceleasi secvente,

demonstrand ca exista o ordine in cursul vietii umane, in ciuda

faptului ca viata fiecarei persoane este unica. Aceasta secventa

invariabila apare intr-o ordine constanta in viata fiecaruia, chiar

daca nu toate etapele sunt complete si acesta este principiul

fundamental al tuturor teoriilor privind ciclurile vietii.

O a doua consideratie generala este principiul epigenetic, descris

pentru prima data de Erikson E. care sustine ca fiecare etapa din

ciclul vietii este caracterizata de evenimente si crize, care trebuie sa

fie rezolvate in mod satisfacator, pentru ca dezvoltarea sa se realizeze

intr-o maniera continua si lina. In eventualitatea unei nereusite in

rezolvarea crizei specifice unei perioade de viata, modelul epigenetic

sustine ca toate etapele ulterioare de dezvoltare vor reflecta acest esec

sub forma dezadaptarii pe plan cognitiv, emotional, social si chiar

fizic, vulnerabilizand deci persoana.

Fiecare etapa de dezvoltare din ciclul vietii are o caracteristica

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

dominanta, un complex de trasaturi sau o criza specifica, ce o

distinge atat de etapele anterioare, cat si de cele ce o vor urma.

Aparitia conceptului de ciclu al vietii se situeaza la sfarsitul

secolului trecut, conceptia actuala fiind determinata si modulata de

surse importante si diferite.

Variatele teorii ale ciclului vietii folosesc o terminologie diversa,

neexistand un vocabular standard, dar utilizand in general termeni

congruenti: etapa, stadiu, era, interval, epoca etc.

2. Etapele ciclului vietii

Oamenii trec prin opt stagii de dezvoltare psihosociala. In

fiecare stagiu exista o criza si o dezvoltare unica. Daca momentul

crizei este depasit cu succes, se dezvolta in persoana o parte pozitiva.

Este posibil sa te intorci si sa reconstruiesti un stagiu daca acesta nu a

fost finalizat cu succes.

Cele opt etape au atat aspecte pozitive, cat si negative, au crize

emotionale specifice si sunt influentate de interactiunea dintre factorii

biologici si factorii culturali si sociali caracteristici mediului in care traieste

persoana. Fiecare etapa are doua rezultate posibile, unul pozitiv sau sanatos,

si unul negativ sau nesanatos. In imprejurari ideale, criza este rezolvata

atunci cand persoana dobandeste un nou nivel, superior, de functionare in

finalul reusit al unei etape particulare de dezvoltare. In conceptia

epigenetica, fiecare etapa are propriile caracteristici, si trebuie trecuta cu

succes inainte ca sa fie posibila trecerea la urmatorul nivel. Succesiunea

etapelor nu se face automat, ci mai degraba depinde atat de dezvoltarea

sistemului nervos central, cat si de experienta de viata. Exista suficiente

dovezi ca un mediu nefavorabil poate intarzia unele dintre etapele de

dezvoltare; in orice caz un mediu nefavorabil, stimulator, accelereaza in

mod particular progresul de-a lungul etapelor de dezvoltare.

Conceptul sau despre nevoile de adaptare la etape specifice de

varsta ofera astfel posibilitatea unei analize a comportamentului

normal sau anormal, precum si analiza transversala a comportamentului

de-a lungul vietii. Astfel devine posibil sa se stabileasca

moduri specifice de adaptare.

Succesiunea etapelor este expusa pe scurt, dupa cum urmeaza,

mentionandu-se caracterul dominant sau criza specifica de maturitate,

care apare specific in timpul fiecarei etape:

a) etapa oral-senzoriala: incredere/ neincredere;

b) etapa muscular-anala: autonomie/ rusine si nesiguranta;

c) etapa locomotor-genitala: initiativa/ vinovatie;

d) stadiul de latenta: harnicie, perseverenta/ inferioritate;

e) etapa pubertatii si adolescentei: identitatea ego-ului/ confuzie

de rol;

f) etapa tineretii timpurii: intimitate/ izolare;

g) etapa adulta propriu-zisa: (pro)creatie/ stagnare;

h) etapa maturitatii: integritatea ego-ului/ disperare.

Pentru Erikson E., dezvoltarea umana poate fi inteleasa numai

daca se iau in considerare fortele sociale care interactioneaza cu

persoana in crestere. Cele cinci stadii psihosociale ale copilariei:

intimitate, creatie si integritate, care se extind dincolo de perioada

adultului tanar pana la batranete.

In ordine cronologica, sunt descrise urmatoarele etape:

− perioada de nou-nascut;

− perioada micii copilarii, cand copilul incepe sa mearga;

− perioada prescolara;

− perioada scolara sau anii de mijloc;

- adolescenta timpurie, medie si tardiva (batranetea).

3. "Sensul personal al vietii"

Aceasta notiune dezvoltata de Gustav Jung la inceputul

secolului al XIX-lea incearca sa dea un inteles dezvoltarii individuale

catre autonomie si implinire. G. Jung sustine existenta unui continut

obiectiv al psihicului (Sine) cu care Eul intra in relatie in procesul de

individuare. Autoactualizarea continuturilor obiective ale Sinelui

conduce la o identitate stabila si continua a Eului. Boala psihica ar

intrerupe acest proces, l-ar bloca sau ar provoca regresie.

Fenomenul complex, numit de K. Jaspers "Ichbewusstsein"

(constiinta identitatii personale), trebuie considerat pe de o parte

nucleul vietii psihice normale si, pe de alta parte, punctul de plecare al

tuturor fenomenelor psihopatologice.

K. Jaspers considera constiinta egoului ca avand patru subfunctii:

. Sentimentul constiintei activitatii. De fapt, constiinta egoului

este mai intai "experimentata ca o activitate originala noncomparabila".

Este perceptia de a fi o sursa de activitate originala care

se poate de asemenea manifesta fara vreun continut.

. constiinta a unitatii. Aceasta este rezumata in sintagma "Eu

sunt acelasi si toate partile mele se afla in conexiune intre ele pentru

a-mi determina sinele". Cu alte cuvinte, in orice moment, stiu ca sunt

o persoana si numai una.

. Constiinta identitatii. Sintagma explicativa ar putea fi: "Eu sunt

acelasi, inainte si dupa acest moment", deci nu sunt acelasi numai intr-un

anumit moment, ci si dupa ce timpul a mai trecut. Cu alte cuvinte, stiu

mereu ca apar schimbari in viata mea ce mentin un nucleu de identitate

specific, ce ramane constant in timp. Aceasta se va intampla in fata unor

modificari profunde ce implica reprezentari interne si mai ales impotriva

evidentei diferentelor din aspectul corpului.

. Evaluarea importantei acestei functii se poate face luand in

considerare modificarile profunde suportate de corpul nostru in timpul

perioadei relativ scurte a adolescentei. In timpul acestei perioade, chiar

daca este una suparatoare, jenanta, daca aceasta functie "lucreaza"

normal, putem fi capabili sa ne mentinem un sens corect al identitatii.

. Constiinta detinerii de continuturi "personale" specifice

constiintei. Cu alte cuvinte, certitudinea interna ca aceste continuturi

ale constiintei mele sunt specifice si diferite de cele ale altora. Cu

aceasta subfunctie, pot construi sentimentul ca posed o personalitate

specifica, care mentine nucleul de stabilitate al continuturilor pe

parcursul schimbarilor vietii. Acest nucleu ma face egal cu persoana

ce eram in trecut si diferit de "nucleul" altora.

4. Boala si personalitate

Fundalul bolii psihice ca si al normalului este personalitatea. Ea

va fi cea care va da nota particulara si de diversitate fiecarui tablou

clinic. De fapt, aceasta este si marea dificultate, dar pe de alta parte si

marea specificitate caracteristica psihiatriei. Cele doua componente

ale cuplului patogenic, terenul si agentul patogen se afla in psihiatrie

intr-o relatie de stransa intrepatrundere, alcatuind o ecuatie ale carei

solutii sunt infinite. Si asta pentru ca, spre exemplu, daca in reactii

agentul patogen (trauma psihica) va fi exterior terenului

(personalitatea), in dezvoltari el se va si suprapune structural si genetic

peste aceasta (boala aflandu-si cauza si in insasi dizarmonia

personalitatii), iar in procese, intersectia celor doua componente

generatoare ale bolii conduce la transformarea tuturor elementelor

originale ale personalitatii. Desigur ca relatia dintre cei doi factori

amintiti mai sus nu este o relatie mecanica; complexitatea retroactiunilor,

interdependentelor, o face greu descriptibila si practic

imposibil de cunoscut in intimitatea ei.

Mai mult decat in oricare domeniu al medicinii, in psihiatrie

existenta bolnavilor si nu a bolilor este definitorie. Aceasta nu

inseamna, asa cum au incercat unii sa demonstreze, ca bolile nu

exista; si cu atat mai putin inseamna ceea ce altii sustin cu suverana

suficienta, ca nu asistam decat la o boala unica. Semnificatia celor

aratate anterior se regaseste in diversitatea clinica a tulburarilor

mintale, indiferent de intensitatea lor nevrotica, psihotica sau, si de

ce nu, dementiala, care se transfigureaza la nivel individual intr-o

caleidoscopica organizare.

5. Modalitati de abordare a pacientului internat cu tulburare

de personalitate

Pacientii cu tulburari de personalitate sau comportamente

regresive, deseori au crescute anxietatea, furia, indignarea, o nevoie de a

pedepsi sau un comportament evitant fata de personalul sectiei. Medicul

si psihologul clinician pot fi in situatia de a reduce tensiunea prin

educarea personalului cu privire la diagnosticul pacientului si asupra

motivatiei pe care o are pentru reactiile puternice afisate. Aceasta

abordare detensioneaza de obicei situatia prin scaderea afectelor negative

in randul personalului spitalului, si ca urmare a acestei schimbari,

reducerea problemelor afective ale pacientului.

Atunci cand apare un conflict intre personalul medical si pacient,

este esential sa se aiba in vedere daca plangerea pacientului este

indreptatita. Daca exista probleme reale, atunci acestea trebuie corectate.

Pentru unii pacienti cu tulburari de personalitate, in special indivizii

obsesiv-compulsivi, lucrul cu echipa in tratamentul acestora pentru a

intari apararea intelectuala a pacientului poate ajuta foarte mult. Oferirea

pacientilor cu tulburare de personalitate de tip obsesiv-compulsiv a cat

mai mult control asupra tratamentului pe care il urmeaza sau a deciziilor

asupra activitatilor zilnice pot scadea anxietatea si revendicativitatea.

Totusi, mai frecvent, pacientii cu tulburare de personalitate necesita

limite, structura si un mediu limitat. Controlul extensiv ajuta pacientul

regresat sau care functioneaza primitiv sa pastreze controlul intern.

Amenajarea unui mediu limitat pentru pacient nu este punitiva, ci

asigura o structura de siguranta pentru pacient. Pacientii cu tulburare de

personalitate borderline, histrionica, antisociala, dependenta sau

narcisista sunt cel mai dispusi la a avea o astfel de structura.

6. Personalitate si adaptare

De-a lungul istoriei psihologiei, multi psihologi au aratat ca

trasaturile de personalitate constituie baza pentru modelarea si

380

adaptarea umana. Dintre trasaturile de personalitate ei au acordat cea

mai mare atentie urmatoarelor resurse de adaptare:

- Eficacitatea (Bandura, 1977, 1982, 1988; Waltz si Gough, 1984).

- Rezistenta (Kobasa, 1979, 1982).

- Control (Rotter, 1966; Phares, 1979).

- Competenta (White, 1959).