Conceptul de "libertate" in gandirea filozofica

Sursa originala a dezbaterilor filozofice in jurul problemei libertatii este sentimentul de libertate care acompaniaza orice act voluntar .Pusi in fata unor configuratii diferite de fapte ,a unor situatii ca putem decide ce vrem, ca nimic nu este gata facut, ca nimic nu este de reinceput la fel, ca reactiilor noastre le este strain automatismul lucrurilor lipsite de constiinta.

Chiar daca ,plasat la nivelul deciziei si facand abstractie de rezultatele obiective ale ei, sentimentul libertatii este insotit adesea de iluzia ca putem face ce vrem ca a decide fara constrangere exterioara ar insemna si a decide sustragandu-ne necesitatii ,acest sentiment ,,care nu este altceva decat experienta unui act in sine", ne conduce spre intuitia larg acceptata la nivelul "bunului simt", ca "libertatea vointei s-ar cunoaste fara probe"(Descartes), si ca s-ar reduce la un "dat imediat al constiintei" (Bergson).

Dar, analizand mai atent, constatam ca aceasta intuitie este, ca orice intuitie de altfel, neclara si ne aprobata . Este de ajuns sa ne intrebam "ce simtim atunci cand ne simtim liberi" pentru a ne da seama ca aceluiasi sentiment ii putem asocia un evantai larg si eterogen de semnificatii .Intuitia este deci neclara .Si ,intrucat ne putem face iluzii asupra resorturilor deciziilor noastre, intrucat putem sa consideram alegerea noastra libera, chiar atunci cand ea a fost dictata constrangator de modelele culturale ,de criteriile sociale de valorizare , de prejudecati sau pasiuni , de fenomene de alienare ,ea nu este nici probanta. Intuitia libertatii pune problema, dar nu se rezolva .A trebuit sa se desfasoare un indelung efort de meditatie filozofica pentru ca insasi problema sa fie formulata pertinent si sa constituie cadru teoretic adecvat pentru realizarea ei .

In dezbaterea teoretica a problemelor libertatii s-au propus in istoria gandirii filozofice mai multe tipuri de solutii .Vom prezenta cateva dintre ele , nu in ordinea lor cronologica, ci in ordinea in care trecerea de la o interpretare la alta ne permite sa surprindem fazele prin care trece procesul progresiv de conceptualizare a libertatii, strabatand itinerariul cuprins intre adeziunea pasiva la impulsuri si adeziunea activa la valori .

O prima interpretare este cea in care apare LIBERTATEA - SPONTANEITATE .Ea este prezenta la ganditorii care identifica libertatea in actele unice, irepetabile, izvorate din impulsuri vitale sau emotionale, sustrase constrangerilor exterioare si inanolizabile rational. Este libertatea - capriciu, libertatea bun - plac, sau mai precis, acea ,, liberte - jaillissement'' (libertate- tasnitura) exaltata de Bergson in cap.III din " Essai sur les donnees immediates de la concience

Libertatea este considerata ca ,, un dat imediat al constiintei ", ca facultatea inerenta a omului de a se raporta sintetic si spontan la actele pe care le indeplineste, dand curs pulsatiilor si impulsurilor emotionale care ,, tasnesc " din ,, strafundurile eului "

Pentru ca definirea este un act exercitat de inteligenta cunoscatoare, iar libertatea este proprie actelor care ne socotesc suveran constrangerile inteligentei, o definire a libertatii devine principial imposibila pentru cei ce o reduc la ,, raportul spontan al eului concret cu actul " . ,, Acest raport este de nedefinit pentru ca suntem liberi " - scrie Bergson, constient ca ,, orice definitie a libertatii va da dreptate determinismului"

Aceasta prima interpretare a libertatii este totalmente criticabila. Omul care s-ar considera inafara constrangerilor si-ar conferi atributul libertatii oricaror elanuri spointane care ar confunda dorinta cu vointa si ar da curs, fara cenzura rationala si fara triaj axiologic pulsatiilor vitale pornite din abisurile subconstientului, s-ar supune,in fond, unor constrangeri tiranice ale unui determinism psihologic implacabil.Ar deveni un simplu automat, cu singura deosebire ca, aderand tacit la principul CARPE DIEM, isi creeaza iluzia de a fi liber tocmai atunci cand este redus la un simplu ,, obiect" intrun angrenaj a carui functionare ii scapa cu desavarsire, iar egocentrismul si narcismul ar masca pierderea totala ,, a constiintei de sine", a capacitatii de alegere si decizie, a intentiei de a intelege necesitatea. Putem spune ca aceasta conceptie, a unei libertati - spontaneitate , cauta libertatea exact la polul opus ei.Adeziunea pasiva cvasiautomata la impulsuri spontane ne plaseaza intr-o zona a nonlibertatii, in afara oricarui indiciu al manifestarii ei, cel mult in pragul dincolo de care incepe anevoiosul proces progresiv de eliberare.

Trecand de acest prag, intalnim o a doua modalitate de interpretare : LIBERTATEA - INDIFERENTA -. O intalnim anticipata de stoici, reluata an formula lui Duns Scott: ,, liberum arbitrum indifferentiae", mai tarziu in ,, Tratatul asupra liberului arbitru " al lui Bossuet intalnim relativ recent, unele incidente si la Albert Camus : ,, Le mithe de Sisyphe" , dar prin caracteristicile sale esentiale, conceptia lui Camusse incadreaza intr-o alta modalitate de tratare a libertatii ce v-a fi analizata la locul cuvenit.Libertatea este definita deci, din aceasta perspectiva, ca facultatea de a decide fara a fi determinat de nici un mobil sau motiv. Ea presupune deci un act voluntar de dominare a impulsurilor si a pasiunilor, eliberarea de prejudecati si iluzii, de orice solicitari constrangatoare asupra eului, care putea sa privilegieze un mobil de actiune, fata de altul.Nu indiferenta involuntara sau patologica (schizofrenica), ci indiferenta deliberata, voluntara este indiciul unei asemenea libertati, care are drept corolar pentru Bossuet refuzul sistematic al angajarii, iar pentru M. Merteau Ponty disponibilitatea  si angajarea permanenta, ca expresie a tendintei de autoafirmare a eului, care intelege lucid sa compenseze prin cantitatea experientelor, lipsa unor repere de ierarhizare calitativa. A fi liber ar insemna deci, pentru partizanii "indiferentei", a actiona in afara oricarei ratiuni cu privire la continutul actului care urmeaza a fi realizat, a avea puterea de a dobandi independenta, in raport cu orice mobiluri si implicit, in raport cu orice ordine a cauzelor, a fi mereu tu insuti.

Este usor de sesizat ca si o asemenea interpretare este precara. Ea exalta ca o perfectiune a vointei ceea ce este , in fond, o deficienta a cunoasterii. Ea intretine iluzia ca a actiona ( sau a nu actiona ) fara motive, inseamna a sustrage actiunea ( sau refuzul ei ) unor determinari cauzale, confundand eliberarea de constrangeri ( posibila )cu o iluzorie eliberare de necesitate. Ea desconsidera faptul ca nu te poti domina pe tine daca nu domini, prin cunoastere si actiune eficace, ambianta guvernata de un determinism pe care ,, indiferenta " nu-l opreste nici sa actioneze si nici sa refuze acordul proiectelor noastre, cu realizarea lor. Totodata, ea se sprijina pe ipoteza subiacenta, greu de sustinut, ca traim intr-o lume fara repere axiologice, in care toate alegerile sunt echivalente. Ori, daca ar fi asa, alegerea intre variantele de actiune nu are sens, decizia devine arbitrala, iar libertatea imaginara. Respingand aceasta interpretare, nu putem insa sa nu mentionam ca ea surprinde, totusi, un prim grad al libertatii: libertatea implica puterea vointei umane de ,, a pune intre paranteze " automatismele impulsurilor, de a nu accepta pasiv sa dea curs oricaror solicitari ale eului, de a le domina cel putin prin detasare si disponibilitate, cat timp ii este inaccesibila dominarea autentica, realizabila prin cunoastere si valorizare. ,,Aceasta indiferenta - cum spune Descartes - este gradul cel mai de jos al libertatii" - ( Meditations touchant la philosophie premiere " - in Ouvres choisies - Paris -pag.113-114). Si tot autorul MEDITATIILOR METAFIZICE comenteaza : ,, Caci, daca eu as cunoaste intotdeauna, cu claritate ,ceea ce este adevarat si ceea ce este bun, nu as mai fi niciodata in dificultate deliberand ce judecata si ce alegere ar trebui sa fac, si astfel as fi in intregime liber, fara sa fiu vreodata indiferent".

Proiect: Forme ale denuclearizarii vietii conjugale - semicasnicia si pseudocasnicia Lucrare: Lectia unui copil pentru parintii lui - relatia cu parintii

O a treia interpretare ne situeaza cu un pas mai departe in itinerariul pe care conceptul de libertate il strabate pentru a accede in orizontul axiologic. Intalnim, de aceasta data, identificarea libertatii cu LIBERUL ARBITRU. Libertatea inceteaza a mai fi doar autostapanire si devine o forta propulsatoare .Ea inceteaza sa mai reziste printr-o indiferenta olimpiana, oricaror optiuni axiologice. Acum , valorile cu polaritatea si ierarhia inerenta lor, solicita eul, si alegerea intre alternative neechivalente si neindiferente se impune. Pentru o asemenea alegere vointa are in aceasta faza pretentia de a-si fi propriul ghid, de a se sustrage oricaror determinatii necesare pentru a decide sa faca, sau sa nu faca ceva. Vointa apare ca putere a unui inceput absolut ca o cauza primara capabila sa arbitreze si sa efectueze prin virtutile ei intrinseci, orice alegere intre solicitari diferite sau contrare. Vointa este ridicata la rang de liber arbitru al actelor umane. ,, Sunt liber, fiindca fac ce vreau " - v-a spune orgolios personalistul Renouvier, dand o formulare socanta conceperii liberului arbitru. Mai precis insa, cum remarca Maxime Glausdorff in ,, Determinarea teoriei generale a valorii " pag. 67 : ,, se poate concepe libertatea, sub aspectul liberului arbitru, ca fiind  puterea absoluta de a alege in ceea ce este aprioric considerat bine sau rau " . Liberul arbitru n-ar fi deci, in fond, nimic altceva decat facultatea umana de a decide intre mai multe posibilitati de actiune, neechivalente , gratie capacitatii vointei de a nu se supune unor determinari necesare, extrinseci, si de a-si impune suveranitatea absoluta.

Orgoliul vointei umane de a se erija in ,, cauza primara " si a desconsidera determinismul, se plateste scump, cu pretul convertirii unei libertati imaginare intr-o dependenta absoluta fata de necesitate.

Desigur, omul este liber, cum spunea Schopenhauer , sa vrea ceea ce vrea, dar el nu este liber sa faca orice vrea. Daca atunci cand isi elaboreaza proiectul, alegand voluntar una sau alta din posibilitatile de actiune, el desconsidera necesitatea, aceasta " se razbuna " asupra rezultatelor actiunilor sale, care nu vor concorda cu cele scontate. "Libertatea absoluta nu poate deci produce o opera pozitiva sau o fapta pozitiva " remarca, pe drept cuvant Hegel in "Fenomenologia spiritului".

Pentru a actiona cu adevarat liber, putand sa-si realizeze proiectele sale fara a fi stanjenit de necesitate, omul nu are decat o singura cale : sa nu o nesocoteasca, sa o cunoasca si sa o interiorizeze la nivelul mobilurilor, care prezideaza optiunea pentru o varianta posibila de actiune. Doctrina liberului arbitru inchide insa calea de acces spre o autentica libertate de actiune pentru ca asociaza fara temei descoperirea virtutilor de creativitate ale subiectivitatii umane cu abandonarea determinismului.

A patra interpretare a conceptului de libertate trateaza libertatea exclusiv ca LIBERTATE EXISTENTIALA ( subiectiva ) si daca nu in ordine istorica, in ordine logica se situeaza undeva pe traiectoria care aduce dinspre libertatea - indiferenta si liberul arbitru spre libertatea morala ( obiectiva ). Ea reprezinta o dominanta a unor analize ample, efectuate de ganditori cu o formatie spirituala eterogena, dar care, grosso modo, pot fi subsumati unuia dintre cele mai semnificative curente ale filozofiei contemporane: existentialismul. Punctul de plecare al conceptiei existentialiste despre libertate este OMUL , cu trairile lui, cu experientele lui de viata. Omul redus de Husserl la o constiinta pur transcedentala, devine o fiinta tensionata emotional si cu o alcatuire completa globala.

Astfel, pentru existentialism libertatea devine un " dat antologic", o structura constitutiva si inalienabila a omului, fiind centrata pe experienta traita a fiintei umane. Pentru autorul lucrarii " L elve et le Neant" , a fi om este echivalent cu a fi liber. " Libertatea mea - scrie Sartre - nu este o calitate supraadaugata intrucat omul este o constiinta ( un "pentru sine" , spune Sartre) iar fiecarui " pentru sine " ( pour soi) ii este caracteristica tendinta de a se interoga asupra fiintarii, de a se smulge inafara ei ( prin indoiala, prin detasare critica, prin suspendarea judecatii ) si de a o neanaliza".          Aceasta posibilitate pentru realitatea umana de a " secreta un neant " este, dupa Sartre, libertatea .Intr-o asemenea interpretare, omul este liber pentru ca in el si pentru el, existenta precede esenta deci, pentru ca nu exista o esenta umana prealabila actelor si trairilor sale, prin care omul este ceea ce v-a face, datorita acelei puteri de "neantizare" despre care vorbea Sartre .Omul are, desigur, un trecut, dar el poate sa-l accepte sau sa-l refuze, sa-i dea o semnificatie sau alta. El se gaseste plasat intr-o anumita situatie, dar el decide si cum sa intre in ea , si ce sens sa ii dea O asemenea libertate este totala, inceteaza sa mai fie un privilegiu al vointei, fiind proprie si pasiunilor, emotiilor, oricaror experiente in care individul isi asuma responsabilitatea alegerii si se angajeaza cu autenticitate.

La randul sau, Karl Jaspers, considera ca existenta umana " autentica" presune orientarea omului spre sine, ocolirea framantarilor cotidiene, care l-ar plasa pe om in raporturi cu lumea lucrurilor, conferindu-i doar o existenta "neautentica" .Omul nu s-ar putea cunoaste decat prin asa numita lectura a " cifrului " pe care il ofera experienta traita, indeosebi " situatiile limita " ( cum sunt esecurile ), cand tensiunea cerintelor antinomice ale " zilei " si " noptii " atinge apogeul si cand omul, in fata refuzului realului de ai realiza proiectul devine introvertit si intuieste in stari de mare tensiune emotionala, caracteristicile alegerilor sale libere, lipsite de repere axiologice, misterul sau. Libertatea existentiala, cautata de Jaspers prin renuntarea la pretentiile de a rationaliza universul si retragerea narcisista in dimensiunile vietii interioare, intalneste in acest punct interpretarea sartreiana a libertatii, ca " perpetua interiorizare, neantizare si subiectivizare a contingentei care astfel modificata, trece in intregime " in gratuitatea alegerii ".

Datorita insa erorii metodologice pe care o comite conceptia existentialista in interpretarea libertatii existentiale,( prin ignorarea dialecticii elementului intern si extern a elementului subiectiv si obiectiv) ea nu poate strabate mai departe itinerariul catre intelegerea libertatii ca putere de creare a valorilor, deoarece nu numai ca nu gaseste cu si interzice " de plano " insasi cautarea unor repere axiologice obiective ale alegerilor umane. Situatia este paradoxala: existentialismul exalta libertatea umana, dar o libertate fara puncte de sprijin in realitate, fara repere axiologice si care de regula conduce la esec.

Chiar daca unele lucrari ale lui Heidegger sau Jaspers sunt un fel de " statii seismologice " de inregistrare subtila si fina a instrainarii umane, iar Sartre s-a dezis public de conceptia despre libertate in " L'elve et le Neant", facand apel, sub influenta vadita a prestigiului crescand al filozofiei marxiste, existentialismul pacatuieste, in oricare dintre variantele sale mai vechi sau mai noi, prin faptul ca identifica libertatea cu alegerea, redusa la un act gratuit. Iata in intregime argumentarea lui Sartre "Omul e condamnat sa fie liber. Condamnat pentru ca nu s-a creat el insusi si totusi e liber pentru ca ,odata zvarlit in lume, el este responsabil de ceea ce face Omul, fara nici un sprijin si fara nici un ajutor, e condamnat, in fiecare clipa, sa inventeze omul" .Logica vietii conduce personajele sartriene care se autoiluzioneaza ca ar fi libere sa-si inventeze viata cum vor, angajandu-se in actiuni obsedate de fascinatia actului, de dorinta de a infaptui ceva care sa poarte pecetea subiectivitatii lor, spre o totala discordanta intre intentii si realizare. Si Goetz ( din " Diavolul si bunul Dumnezeu " ) si Hugo ( din " Mainile murdare " ) si Frantz von Gerlach ( din "Sechestratul din Altona ") si Mathieu de la Rue ( din "Drumurile libertatii ") sunt sistematic frustrati de consecintele actelor lor. Si atunci Mathieu de la Rue isi va converti orgoliul egotist al unei libertati fara fundament intr-o jalnica lamentatie : " s-ar spune ca cineva imi fura urmarile actelor mele ; totul se petrece ca si cum as putea mereu sa o iau de la inceput " . Iar Antoine Roquetin, personajul principal din romanul lui Sartre : " Greata" , va recunoaste in momente de luciditate : " Eu sunt liber pentru ca eu nu pot sa fac ce vreau " . Este in aceste replici cheie ale personajelor sartriene, o sublima autorecunoastere a esentei existentialiste despre libertate.

Libertatea existentialista ne conduce astfel pana la limita in care se impune trecerea la o noua interpretare a libertatii.

Ajungem astfel la o a cincea interpretare a libertatii : LIBERTATEA DE ACTIUNE .Aceasta interpretare incearca sa treaca dincolo de libertatea interna (subiectiva ) a omului, exprimata in posibilitatea de a alege dintr-un evantai de posibilitati si de a decide fara constrangeri exterioare, catre libertatea de actiune (obiectiva )a omului, exprimata in posibilitatea de a realiza efectiv , in mod liber acordul, nestanjenit de constrangeri exterioare intre scopul PROPUS si obiectivul REALIZAT. O asemenea interpretare strabate ca un fir rosu intreaga istorie a gandirii filozofice, fiind prezente implicit la Descartes, la Lubnitz - in dictonul sau : " esti cu atat mai liber cu cat actionezi mai mult dupa ratiune" - si explicit la Spinoza si la Hegel, care au impus cugetarii filozofice formularea , azi devenita aforistica : " libertatea este necesitatea inteleasa " .

Libertatea nu mai apare acum ca o facultate originara, apartinand in mod egal tuturor oamenilor, ci ca un privilegiu a aceluia care s-a eliberat de constrangeri exterioare si de servituti interioare ( ignoranta, pasiune oarba, impulsuri instinctive, prejudecati) putand realiza nestanjenit , deci liber, tendinta constienta catre infaptuirea scopurilor asumate. Dar , intrucat aceste scopuri nu reprezinta rezultatul capriciului subiectivist sau bunului plac al omului, ci apar din conditii obiective ale vietii omul, libertatea de actiune in realizarea scopurilor - nestanjenita de necesitate - depinde de masura in care necesitatea a fost cunoscuta, interiorizata in mobilurile actiunii.

Astfel inteleasa, libertatea marcheaza trecerea de pe planul ignorantei pe planul cunoasterii (Spinoza ) si totodata, trecerea din incorsetarea unor mobiluri egoiste , in orizontul actiunii prin care se realizeaza constient necesitatea istorica universala (Hegel ).

Tocmai pentru ca este o fiinta caracterizata prin praxis , omul poate deveni si altceva decat ceea ce-l face sa fie ceea ce este. Cunoasterea rationala, integrata in constiinta umana totalizanta si participanta, devine deschizatoare de orizont axiologic in care se realizeaza corespondenta intre rezultate si scop, dintre finalitatea constienta si determinatiile obiective. In limitele evantaiului de posibilitati pe care il deschide necesitatea nimic nu este dinainte jucat si nimic nu se joaca fara el, fara acel plus pe care il introduce creativitatea omului, care a reusit sa strabata itinerariul care desparte un individ totalmente conditionat de o persoana apta sa restituie prin actiunile sale altceva decat totalitatea pe care a

primit-o in conditionarea sa.

Libertatea este asadar, tocmai acest itinerar intre doua adeziuni : o adeziune pasiva la impulsurile totale ale eului care se abandoneaza conditionarilor sale si o adeziune activa la idealuri asumate constient si devenite calauze de actiune creatoare sprijinita pe cunoastere, conjugata cu vointa de a promova, de a realiza in mod constient valori.

Ca o concluzie ne raliem opiniei lui G. Guruitch care afirma ca : " libertatea umana consta intr-o actiune voluntara, clarvazatoare, inventiva si creatoare, care calauzita de propriile-i lumini si izvorata din focul actului insusi , se straduieste sa depaseasca, sa rastoarne si sa sfarame toate obstacolele si sa modifice, sa intreaca si sa creeze din nou, toate situatiile " - Determinism social si libertate umana - .