INTRODUCERE IN PSIHANALIZA

I. DEFINITIE SI DOMENIU

Psihanaliza este legata inca de la inceputurile ei de numele fondatorului sau Sigmund Freud. Inceputurile ei nu pot fi datate cu exactitate, ele cuprinzand o perioada de mai multi ani in care au loc mai multe momente importante ale conceperii psihanalizei. Totusi, psihanalistii considera ca in anul 1895, anul aparitiei lucrarii "Studii asupra isteriei", lucrare semnata impreuna cu Josef Breuer, evolutia psihanalizei se afla in plina desfasurare.

Creatia lui Freud s-a dorit la originea ei o noua metoda de investigare a vietii psihice si o noua metoda de tratament a bolilor mintale. Ulterior, prin dezvoltarea cercetarilor si antrenarea unui numar mare de colaboratori valorosi, Freud extinde rezultatele psihanalizei dincolo de simpla si exclusiva investigare a bolilor psihice.

Initial psihanaliza se dorea un nou mod de a "vedea" si de a "intelege" viata sufleteasca. Treptat, ea isi extinde sfera de interese asupra omului cuprinzand toate domeniile umanului care sfarsesc prin a transforma psihanaliza intr-o veritabila psiho-antropologie, integrata stiintelor umane.

Din acest moment se vor diferentia doua mari directii in interiorul psihanalizei:

o directie doctrinara, pur teoretica, de interpretare si explicare a omului ca "fenomen uman" complex sub multiplele sale aspecte: psihologic, social, moral, cultural, religios, familial, istoric, etc.

o directie medico-terapeutica, pur practica de formare a personalitatii umane, restaurare si psihoterapie specifica a bolilor psihice sub numeroase aspecte: medical, terapeutic, pedagogic, psihopedagogic, etc.

In primele doua decenii ale secolului XX, psihanaliza era deja un domeniu stiintific constituit in ceea ce priveste fundamentele sale. Din acest moment, prin patrunderea sa in toate domeniile stiintelor umane, psihanaliza incepe sa se impuna ca un model de gandire nou, original in ce priveste modul de a intelege omul, faptele umane, lumea si societatea sub multiplele lor aspecte (morala, religie, cultura, arte, relatii umane, familie, etc). Se poate afirma, fara a exagera ca psihanaliza se transforma in raport cu obiectivele sale initiale intr-o veritabila doctrina umanista. Ea invita la reflexie dar si la restructurare, la o noua evaluare a obiectului stiintelor umane, infatisandu-se ca o forma de gandire cu virtuti metodologice noi si originale.

Dincolo de aspectele doctrinare si metodologice speculative din sfera stiintelor umane, psihanaliza continua sa-si consolideze pozitia de metoda specifica de tratament in cazul bolilor psihice. Psihoterapia psihanalitica se impune ca o forma originala si complexa de terapie, cu larga aplicabilitate in bolile psihice si psihosomatice, in psihologia medicala dar si in toate celelalte domenii umane.

Aceasta evolutie a psihanalizei a favorizat nu numai impunerea ei ca un tip de mentalitate si ca metoda de investigare in sfera stiintelor umane dar si declansarea unor confruntari de opinii dintre cele mai variate care au avut ca urmare desprinderea din trunchiul psihanalizei freudiene a unor curente disidente reprezentand noile psihanalize neofreudiene, diferentiate atat din punct de vedere doctrinar dar ca si orientare practica. Psihanaliza a influentat si evolutia psihoterapie psihanalitice atat in planul teoretic, al atitudinii terapeutice, al modului de a conceptualiza conflictul, echilibrul sau dezechilibrul psihic, cat si in planul practicii, al tehnicilor de tratament.

Ca si psihiatria, psihologia si psihoterapia, psihanaliza are ca obiect de studiu psihicul uman. Din punct de vedre istoric si teoretic, psihologia este indisolubil legata de istoria psihanalizei.

In incercarea noastra de a defini psihanaliza vom porni chiar de la acceptiunile date de Freud in 1922:

"proces de investigare a proceselor psihice care altminteri sunt greu accesibile";

"metoda de tratament al tulburarilor nevrotice care se bazeaza pe aceasta investigare";

"serii de conceptii psihologice dobandite prin acest mijloc si care se contopesc progresiv intr-o disciplina stiintifica noua".

In continuare vom incerca sa precizam fiecare din termenii utilizati de Freud in definirea psihanalizei din perspectiva lui R. Perron (2000):

1.     Prin proces psihic se intelege aproape tot ce se poate petrece in interiorul psihismului. Dar ce este psihismul? Freud considera ca in fiecare fiinta umana functioneaza un "aparat psihic" , adica un sistem organizat care se supune anumitor legi de functionare si serveste un anumit numar de scopuri considerate ca fiind "functiile" sale. Omul este un ansamblu complex de asemenea sisteme functionale sau aparate dispuse intr-o structura de ansamblu ea insasi ierarhizata (expl. sistemul biochimic celular, sistemul imunitar, sistemul circulator, sistemul psihic, etc.). Procesele psihice sunt tot ceea ce poate surveni in interiorul aparatului psihic: senzatii, imagini, amintiri, reprezentari, emotii, rationamente, etc.

Freud precizeaza ca demersul pe care il desemneaza ca fiind "psihanaliza" se refera la procese "altminteri sunt greu accesibile" pentru ca (spre deosebire de alte abordari) el considera ca, in mare parte, aceste procese sunt inconstiente, adica ele raman necunoscute subiectului insusi. Ideea fundamentala pentru Freud si centrala in psihanaliza este aceea ca exista procese psihice inconstiente prin natura lor, intrucat mecanisme forte active se opun constientizarii lor. (expl. "doctorul a spus ca sotul meu ar putea manca tot ce vreau eu" in loc de cea vrea el, act ratat ce pune in evidenta opozitie ei in cuplu. Daca i se atrage atentia asupra acest act ratat este forte posibil ca sa nege energic aceasta interpretare: observam prezenta unor mecanisme care se opun in mod activ acceptarii unui sens care trebuie sa ramana ascuns). Freud considera ca metodele propuse de psihanaliza permit cunoasterea acestor procese psihice "altminteri greu accesibile".

2.     Psihanaliza este "metoda de tratament al tulburarilor nevrotice care se bazeaza pe aceasta investigare". Termenul de nevroza este mostenit de la psihiatria secolului al XIX cand se credea ca aceste tulburari de la nivelul dispozitiei, conduitei sau gandirii erau datorate unor "inflamatii a nervilor". Aceasta conceptie naiva a fost abandonata, dar termenul a ramas pentru a desemna tulburari ale aparatului psihic, termen prin care Freud (1922) desemneaza in principal ceea ce el numeste psihonevrozele (isterie, obsesii, fobii) si "nevrozele actuale" (nevroze dezvoltate sub impactul unui traumatisme violent, al unei privari sexuale insuportabile, etc.). Analiza acestor cazuri l-au condus pe Freud la crearea psihanalizei.

3.     psihanaliza inseamna si "o serie de conceptii psihologice dobandite prin acest mijloc si care se contopesc progresiv intr-o disciplina stiintifica noua". Ea este un corp de cunostinte, elaborate in scopul de a explica unele fenomene observabile (procese psihice) asigurandu-le o buna coerenta interna prin demersuri rationale. Contrar obiectivelor sale, psihanaliza a fost acuzata de irationalitate (altii l-au acuzat pe Freud de a fi prea "rationalist" in sensul rationalismului de la inceputul sec. XX). Irationalitatea psihanalizei este legata de faptul ca acesti critici au confundat metoda cu obiectul: psihanaliza se straduieste sa trateze in mod rational procesele psihice care in buna parte sunt irationale (pentru ca ele sunt inconstiente, grevate de conflicte, afecte, emotii, etc.).

Psihanaliza a dus la aparitia unor teorii care se bazeaza pe observatii si care incearca sa ordoneze si sa explice datele obtinute. Ceea ce numim teorie psihanalitica este un sistem de ipoteze referitoare la functionarea si evolutia psihicului uman. Psihanaliza este o parte a psihologiei generale si dupa parerea multor autori ea cuprinde cele mai semnificative contributii la explicarea modului in care functioneaza psihicul uman.

Termenul de psihanaliza desemneaza in acelasi timp un demers de cunoastere a functionarii psihice, o terapie si o teorie. Teoria psihanalitica se ocupa atat de functionarea psihicului uman normal cat si de patologia acestuia. Practica psihanalitica s-a centrat mai mult pe tratamentul indivizilor bolnavi psihic sau a celor care prezinta tulburari psihice, dar teoria psihanalitica abordeaza atat normalul cat si patologicul desi majoritatea observatiilor s-au facut pe subiecti care prezentau tulburari. Teoria psihanalitica este un sistem de ipoteze referitoare la functionarea si evolutia psihicului uman.

Din multitudinea de ipoteze ale teoriei psihanalizei privind psihicul uman doua sunt considerate fundamentale:

1. principiul determinismului psihic sau principiul cauzalitatii;

Din perspectiva acestei ipoteze orice manifestare psihica este determinata de toate manifestarile psihice anterioare ceea ce face ca in viata psihica sa nu existe discontinuitate. Altfel spus, in domeniul psihicului uman, similar dinamicii fenomenului natural, nimic nu este intamplator. Intelegerea si aplicarea acestui principiu este strict necesara unei atitudini corecte in cadrul studiului psihicului uman, atat in ce priveste aspectele sale de normalitate cat si in privinta celor patologice. Din aceasta perspectiva nici o manifestare nu este fara sens sau intamplatoare, iar la intrebarile de genul: "cine l-a cauzat? de ce se manifesta astfel?" chiar daca nu gasim un raspuns sau nu avem certitudinea unui raspuns apropiat realitatii, important este ca acest raspuns exista (exista o cauza a acelei manifestari). Expl. actele ratate sau visul sunt urmarea unor manifestari psihice, fiecare aflandu-se intr-o relatie logica si coerenta cu intreaga viata psihica a protagonistului. Si in cazul manifestarilor psihopatologice, orice simptom nevrotic, indiferent de natura sa, este determinat de alte procese psihice chiar daca deseori pacientul crede ca simptomul este strain fiintei sale, neavand nici o legatura cu viata psihica.

b. ipoteza conform careia constiinta este, preponderent, un atribut de exceptie si nu unul de normalitate in cadrul proceselor psihice. Din aceasta perspectiva, procesele psihice inconstiente au o importanta si o frecventa extrem de mare atat in functionarea normala a psihicului cat si in cea patologica.

Exista o stransa legatura intre aceste doua ipoteze incat nu se poate discuta despre una fara a ne folosi si de cealalta. Aparenta discontinuitate a vietii noastre psihice este determinata de faptul ca cele mai multe manifestari psihice ale psihicului nostru sunt fenomene inconstiente. (expl. fredonam o melodie. Acest fapt aparent nu are nici o legatura cu activitatea noastra prezenta. Dar cineva poate sa ne spuna ca acum 5 min am trecut pe langa o terasa unde se canta tocmai acest cantec).

Exista o metoda generala pentru punerea in evidenta a proceselor psihice inconstiente? Aceste procese pot fi direct observate? Cum a descoperit Freud frecventa si importanta cestor procese in viata psihica?

Analiza: Efectele consumului de alcool Analiza: Identitatea de secui

Pana in prezent nu dispunem de nici o metoda care sa permita observarea directa a proceselor psihice inconstiente, toate metodele folosite in cercetarea acestor fenomene sunt indirecte. Aceste metode indirecte ne permit deducerea existentei unor asemenea fenomene si deseori chiar si determinarea naturii si semnificatiei lor in viata psihica a individului. Cea mai sigura si folositoare metoda de studiu a proceselor psihice inconstiente de care dispunem in prezent este tehnica pe care a dezvoltat-o Freud numita tehnica psihanalizei. Cu ajutorul ei, Freud a pus in evidenta importanta si rolul proceselor psihice inconstiente.

Perioada pre-psihanalitica si izvoarele psihanalizei

Pana la Freud psihologia a identificat viata psihica cu viata constiintei, considerandu-se in sensul acesta ca "orice fenomen psihic se insoteste de constiinta pe care o are despre el" (J.P: Charrier). Putem desprinde doua directii de gandire referitoare la viata psihiaca:

Viata psihica apreciata ca manifestare exterioara pura si exclusiva; aceasta conceptie a fost vehiculata in sec. XIX si XX de teoriile gestaltiste, behavioriste, nervismul pavlovian si neuropsihologie.

Viata psihica privita ca experienta a "vietii interioare", idei care ne vin de la Platon si care sunt continuate pana la Freud.

Aceste doua puncte de vedere care s-au confruntat permanent in decursul istoriei stiintelor umane si a psihologiei, departe de a clarifica domeniul si obiectul psihologiei, sfarsesc prin a-l face si mai imprecis, mai contradictoriu. Doua directii principale se desprind in sensul acesta:

o directie care considera psihologia si psihiatria ca "stiinte pozitive", inscrisa in seria stiintelor biologice;

o alta in care, atat psihologia cat si psihiatria sunt considerate ca fiind "stiinte umane", intrucat prin natura obiectului lor, ele studiaza un aspect fundamental al fiintei umane, acela "de a fi" si "de a se infatisa", adica dimensiunea ontologica a persoanei.

Incercand sa depaseasca aceasta dilema a naturii vietii psihice, Freud isi pune urmatoarele intrebari: Viata psihica este manifestarea unui organ somatic, respectiv manifestarea creierului? Viata psihica este mai intai o manifestare pura a vietii constiintei, a actelor acesteia? Raspunsul sau desprins din teoriile sale este ca "viata psihica" reprezinta expresia functiunii unui aparat caruia ii atribuim o extensie spatiala pe care o presupunem formata din mai multe parti sau instante, care cuprinde creierul dar pe care concomitent, prin natura lor il depaseste.

Cercetarile privind preistoria psihanalizei au evidentiat trei surse care ar fi prevestit perspectiva psihanalizei: filosofice (strans legate de incercarile filosofilor de a aborda fenomenele psihologice inconstiente) si culturale, literare si cele medico-terapeutice (aflate intre magie si hipnoza). Psihanaliza este cea care a putut sa dea retrospectiv o valoare tuturor acestor date.

1. Izvoare filozofice si culturale

Desi Freud nu citea prea multa filozofie fiind un adevarat practician, totusi psihanaliza porneste de la anumite baze epistemologice.

In secolul al XVIII-lea, filosoful Gottfried Leibniz (1646-1716), in teoria sa numita monadologie, avansa ideea existentei unor grade diferite de constiinta. Monadele au fost socotite de marele filozof ca fiind elementele ultime ale realitatii, ale Universului, dar care nu au o consistenta materiala, ci sunt entitati psihice fara extensiune. Conform teoriei filosofice a lui Leibniz, evenimentele mentale provenite din activitatea monadelor, difera in ceea ce priveste gradele de constiinta; ele se regasesc de la cele complet inconstiente pana la nivelul cel mai inalt de constientizare.

Johann Herbart (1776-1841), preia ideea de inconstient de la Leibniz. Pentru el, deosebirile dintre inconstient si constient sunt accentuate de deosebirile de esenta dintre aceste doua "compartimente" ale psihicului uman. Pentru ca o idee sa apara la nivelul constient ea trebuie sa fie compatibila si congruenta cu celelalte idei existente in constiinta. Ideile incongruente nu pot exista decat in inconstient si pe acestea Herbart le-a numit idei inhibate. Cea mai apropiata idee de doctrina lui Freud este inca aceea a luptei dintre ideile inhibate pentru ajungerea la constiinta.

Teoria filosofica a lui Artur Schopenhauer (1788-1860), prezinta insa cele mai mari similitudini cu teoria psihanalitica. In opera lui principala, "Lumea ca vointa si reprezentare" terminata in 1842, Schopenhauer considera ca principala forta care se manifesta atat la nivelul formelor elementare cat si la nivelul vietii constiente este vointa oarba. Adevarata forta interna care determina viata psihica a omului este vointa, a carei natura este inconstienta. Dupa Schopenhauer, intelectul nu este decat un accident al fiintei noastre si nu poate determina in nici un fel vointa. Mai mult, vointa hotaraste si forteaza intelectul sa o asculte. Freud a sustinut intotdeauna ca nu a citit opera lui Schopenhauer decat tarziu. Carl Gustav Jung confirma ca Freud l-a citi pe Schopenhauer de abia in 1914, cand psihanaliza era de mult constituita.

Totusi este important de amintit ca acelasi Jung considera ca citindu-l pe Schopenhauer, Freud n-a ramas neinfluentat de acesta, ci a simtit nevoia de a introduce un nou principiu alaturi de cunoscutul principiu al placerii (Lustprinzip, Eros), si anume principiul mortii (Thanathos).

O alta influenta majora asupra lui Freud a exercitat-o psihofizica lui Fechner. Fechner a crezut ca viata psihica poate fi explicata printr-un singur principiu, Lustprinzip, principiul placerii.

Eduard von Hartmann pare sa fi influentat pe Freud prin intermediul unuia din elevii sai, Fechner. Hartmann a publicat in 1869 Filozofia inconstientului. Inconstientul lui Hartmann este un inconstient generalizat, autonom, inteligent si dotat cu vointa. Aceste notiuni trimit mai degraba la cele de "ratiune", "transcendenta", "Dumnezeu" si la "vointa" conform lui Schopenhauer. Inconstientul lui Hartmann este eterizat. Sistemul sau ar fi legat de cel al teozofiei lui Schelling. O critica a lui Hartmenn o gasim la Franz Brentano (1838-1917) al carui seminar s-ar putea ca Freud sa-l fi urmat prin 1874-1875. Brentano a publicat in 1874 Psihologia din punct de vedere empiric unde ca reactie impotriva lui Hartmann considerat prea spiritualist, autorul accentueaza pe sursele empirice ale psihismului. Brentano il va influenta puternic pe Husserl caruia ii datoram notiunea de "intentionalitate" preluata de fenomenologie. Brentano a influentat si pozitia gestaltista pentru care in teoria formei doar activitatea omului este fondatoare ca obiectivitate.

Freud va imprumuta de la Fechner atat acest concept cat si pe cel al energiei mentale, ambele de o importanta majora pentru psihanaliza. De asemenea, sugestia lui Fechner ca psihicul ar fi analog cu un aisberg din care cea mai mare parte este ascunsa sub apa si ca el este influentat de forte inobservabile, a avut o mare influenta asupra lui Freud. Alti autori considera ca doctrina principiului placerii a fost preluata de Freud de la teoriile filosofice hedoniste, cum ar fi de exemplu utilitarismul. In ceea ce priveste conceptul de determinism psihic se considera ca a fost formulat sub influenta ideilor mecaniciste promovate de cativa fiziologi germani printre care unul, Ernst Brucke, i-a fost profesor lui Freud.

Cunoscute de timpuriu, inca din timpul studentiei, nici ideile evolutioniste ale lui Darwin n-au ramas fara ecou aspra teoriei lui Freud. Evolutia psihica a omului este privita de psihanaliza ca o continua incercare de rezolvare a tensiunilor provocate de lupta celor trei instante psihice, ca o permanenta orientare spre echilibrare si adaptare.

2. Izvoare literare

Doua izvoare sunt de retinut: influenta tragediei grecesti si cea a unui scriitor Arthur Schnitzler.

Biblia si mitologia greaca constituie fondul ascuns al cunostintelor literare ale lui Freud. Shakespeare ii va starni admiratia constanta. Complexul Oedip are radacini atat la Sofocle cat si in Hamlet. Notiunea de catharsis este preluata din poetica lui Aristotel: purificarea obtinuta prin efecte de tragedie il va determina pe Freud sa faca din terapia psihanalitica un fel de monodrama personala ce culmineaza cu asa numita nevroza de transfer. Aceste lecturi puteau intretine viziunea universalista si proiectiile profetice ale tanarului Freud.

Arthur Schnitzler a fost contemporanul lui Freud Pentru Frederick J. Beharriel "dramaturgul si romancierul Arthur Schnitzler elaborase, inca din 1894 toate ideile fundamentale al caror primat si-l va atribui Freud" (J. Le Rider in Histoire de la psychanalyse, vol.I). Arthur Schnitzler studiaza medicina si se intereseaza de hipnoza, de isterie urmand cursurile de psihiatrie ale lui Meynert. Se pare ca si Schnitzler ar fi fost la Nancy sa se perfectioneze in hipnoza pe langa Bernheim. In orice caz a ingrijit la Viena bolnavi atinsi de afonie functionala. Curand medicul isi reduce clientela pentru a deveni scriitor. In 1898 publica "Paracelsus", drama centrata pe tema hipnozei. Freud va spune in Interpretarea viselor (1900): "Am fost surprins sa vad cate lucruri stie un scriitor despre aceasta". In 1895 (anul publicarii studiului asupra isteriei)propusese in nuvela Un sensibil studii clinice orientate spre inconstient, asemanatoare celor intreprinse de catre Breuer si Freud.

In 1900 Schnitzler publica Locotenentul Gustel, care in literatura germana pare a fi prima autopovestire prezentata sub forma unui monolog interior si Hora aparuta in 1896-1897. In 1922 Freud ii va scrie aceasta scrisoare stranie: "Cred ca v-am evitat dintr-un fel de teama de a-mi intalni dublura. Adancindu-ma in splendidele dumneavoastra creatii, mi s-a parut ca gasesc in spatele aparentei poetice, ipotezele, rezultatele si interpretarile despre care credeam ca-mi apartin.Sensibilitatea dumneavoastra la adevarurile inconstientului, ale naturii pulsionale a omului, stationarea gandurilor dumneavoastra pe polaritatea iubirii si a mortii, toate acestea trezeau in mine un sentiment straniu de familiaritate."

Roland Jaccard citand aceste referiri in Le Monde (4.12.1981) comenteaza: "Privirea pe care o arunca Schnitzler asupra fiintelor este aceea a unui psiholog complet lipsit de prejudecati, intrucat el a invins singura teama care se opune libertatii noastre: teama de sine." Dupa 1920 Freud isi impusese deja conceptul instinctul de moarte, o modalitate de reconciliere cu trecutul sau si cu Biblia. Probabil ca Freud a fost intrigat de temele obsedante ale mortii si sinuciderii din opera lui Schnitzler. Probabil ca asa cum precizeaza Roland Jaccard "Aceasta dublura, acest geaman psihic pe care Freud se temea sa-l intalneasca nu este oare si imaginea lui Freud ca scriitor si artist, o tentatie permanenta pe care nu indrazneste niciodata sa si-o asume din plin?" ( R. Jaccard, Hystoire de la psychanalyse, vol.I, 1982).

3. Izvoarele medico-terapeutice

Dincolo insa de influenta certa pe care au exercitat-o unele teorii filosofice si stiintifice asupra conceptiei freudiene despre psihic, trebuie subliniat faptul ca psihanaliza a fost cel mai mult influentata de psihopatologie, adica de catre conceptiile privind intelegerea si tratarea bolilor mentale. Si pentru ca in secolul al XIX-lea psihiatria a fost dominata de scoala somatica care punea accent pe factorii de natura organica si indeosebi pe leziunile creierului in aparitia comportamentului anormal, psihanaliza s-a dezvoltat ca o fateta a revoltei impotriva acestei orientari somatice.

Din perspectiva psihanalizei, rolul principal in aparitia bolii mentale il joaca conflictul intra-psihic si stresul emotional provenit din acest conflict, iar hipnoza a jucat un foarte important rol in descoperirea de catre Freud a existentei acestui conflict, chiar daca, mai tarziu, Freud va renunta total la hipnoza, considerand ca este o metoda ineficienta de cercetare a inconstientului.

Freud, preocupat de eficienta, povesteste emotia sa in fata actiunilor hipnogene practicate de Liébault si Bernheim la Nancy in 1889. Nume ca Charcot, Messmer, Puysegur, Burq, Braid si multi altii se afla la originea practicilor actualei psihanalize.

Messmer (1734-1815) apare ca un magician si un teoretician in acelasi timp. Magnetismul este in mare voga; fluidul poate fi deblocat prin pase, atingeri, efectuate cu ajutorul unei baghete, scufundata intr-un butoi. Freud noteaza importanta influentei personale, a sugestibilitatii, a mediului inconjurator. Ceea ce este insa absolut real si valoros in teoria si practica lui Fr. Messmer este faptul ca el descoperise fenomenul psihologic al "sugestiei", inaugurand odata cu aceasta o noua directie in practica medicala, si anume "psihoterapia".

Marchizul Armand Chastenet de Puységur (1715- 1825) practica somnambulismul provocat, de unde va deriva somnambulismul magnetic. Jean-Philippe Deleuze (1753- 1835) insista pe importanta contactelor, a raporturilor intre magnetizat si magnetizator. Putem sa banuim aici surse ale viitorului transfer si /sau reguli tinand de abstinenta, adica abstinenta si /sau activarea, conform diferitelor orientari. James Braid (1795 - 1860) stie sa se foloseasca de stimulari luminoase si de pase pentru a provoca somnul, sugerand ca trezirea ar putea fi alta. Victor Burq (1822 - 1884) foloseste metaloterapia asociata cu hipnoza pentru a interveni asupra "sensibilitatilor".

Daca Prima jumatate a secolului XIX este dominata de magnetismul lui Messmer, cea de a doua jumatate este dominata de figura celebra a lui J.M. Charcot, profesor de neurologie la facultatea de Medicina din Paris. Acesta utilizand metoda "sugestiei induse" in stare de hipnoza, reuseste sa obtina la pacientele internate la clinica de la Salpetrière tablouri clinice de isterie de un mare polimorfism. J.M. Charcot prezenta aceste rezultate in celebrele sale demonstratii practice "Leçon de mardi" in fata unui auditoriu elevat al Parisului epocii romantice, alcatuit atat din medici cat si din intelectuali de toate formatiile. Efectul era spectacular, creandu-se concomiztent un val urias de publicitate in jurul acestor demonstratii, dar si un mit al persoanei lui Charcot. Faptul trebuie retinut, intrucat in materie de sugestologie si hipnoza, factorul subiectiv, emotional afectiv este extrem de important, el fiind cel care pregateste terenul propice al manifestarii pulsiunilor refulate ale inconstientului. Dar aceste aspecte inca nu erau cunoscute la acea epoca. Studiile lui Charcot si ale Scolii medicale de la Clinica de la Salpetrière au devenit celebre si ele au atras un numar mare de specialisti de pretutindeni. Printre acesti stagiari s-a numarat la un moment dat si S. Freud.

Concomitent cu studiile lui Charcot asupra isteriei, care se desfasurau la Paris, studii medicale similare se desfasurau si in alte centre medicale. La Nancy, Bernheim considera isteria, spre deosebire de Charcot, ca pe o nevroza, utilizand in acest sens hipnoza ca pe o metoda terapeutica de vindecare, prin inductie sugestiva, a simptomelor clinice ale bolii. Modul de gandire clinica era absolut contrar celui practicat de Charcot. Charcot sugera pacientelor in stare de hipnoza simptomele bolii, creand "tablouri clinice" prin inductie sugestiva, pe cand Brenheim sugera pacientelor in stare de hipnoza amendarea simptomelor clinice, desfiintandu-le prin acelasi mecanism de inductie sugestiva. In cazul tehnicii folosite de Charcot, inductia sugestiva este patoplastica, in cazul lui Brenheim, inductia sugestiva avea rol psihoterapeutic.

Ambele experimente, atat cel al lui Charcot cat si cel al lui Brenheim, au pus in evidenta faptul ca simptomatologia isterica apare sau dispare numai in conditii in care constiinta clara a individului este suprimata; mai exact in cursul somnului hipnotic, fapt care ridica problema unor stari sau instante psihice diferite de sfera constiintei si pe care ulterior E. Kretschmer le va numi stari hipnotice.

Plecand de la concluziile si observatiile clinice ale experientelor lui J.M. Charcot, elevii sai vor aprofunda studiul isteriei, ajungand la concluzii extrem de importante.

P. Janet afirma ca "personalitatea umana comporta mai multe etaje dintre care noi nu cunoastem decat etajul constiintei. Majoritate comportamentelor care nu implica o participare a constiintei depind de un psihism cvasiinconstient prezentat prin formele inferioare ale constiintei". P. Janet denumeste aceste mecanisme si fenomenul care este legat de ele "automatismul psihologic" consacrandu-i vaste si importante studii.

Studiile extinse asupra domeniului psihopatologiei clinice si al psihiatriei au pus in evidenta numeroase aspecte noi, legate in special de fenomenul de "dedublare a personalitatii" (in acceptiunea in care el este intalnit in schizofrenie, intoxicatiile cu droguri psihotrope, etc.). Toate acestea vin sa pledeze in favoarea unei organizari de tip "stratificat" a personalitatii umane, din care sfera constiintei nu este decat forma aparenta, vizibil exterioara a cesteia.

Momentul Freud

Cel care a sintetizat cunostintele anterioare si a definit cadrul psihanalizei a fost S. Freud. De viata si activitatea sa este legata istoria propriu-zisa a psihanalizei. Din acest motiv vom urmari principalele evenimente ale vietii sale, veritabile etape de dezvoltare ale psihanalizei.

Freud se naste la 6 mai 1856 in orasul Freiberg din Moravia, in Imperiul Austro-Ungar. La varsata de cinci ani se muta cu familia sa la Viena unde studiaza cursul secundar si apoi urmeaza tot aici Facultatea de Medicina, fiind interesat in mod deosebit de studiul sistemului nervos.

Intre 1876 si 1882 Freud a fost atasat la Laboratorul lui Brucke studiind histologia sistemului nervos. In 1881 devine doctor in medicina iar in 1882 paraseste laboratorul pentru a medicina interna si neurologie. In 1884 face cercetari despre cocaina dar nevoit sa plece pentru a se casatori dupa o lunga logodna de 4 ani, Freud intrerupe cercetarile sale asupra proprietatilor anestezice ale cocainei. Viitorul inventator al psihanalizei era la vremea aceea un tanar de 29 de ani indragostit de logodnica sa careia ii trimitea la Viena epistole voluminoase.

Dupa ce studiase in laboratorul de fiziologie a lui Ernst Brücke, Freud intrase in serviciul spitalicesc al profesorului de medicina generala Hermann Nothnagel, initiatorul la Viena al electofiziologiei. A poposit apoi ca intern ]n serviciul de psihiatrie al lui Theodor Meynert, considerat pe atunci cel mai mare anatomist al creierului. Lucrand ca psihiatru dupa ce a fost neurolog, Meynert se straduia sa ofere explicatii anatomo-fiziologice tuturor tulburarilor mentale. Freud fusese fascinat de cursurile sale dar inca de pe atunci se simtea atras de renumele lui Jean-Martin Charcot si de metoda anatomo-clinica a acestuia caracterizata prin mai multa deschidere pentru fiziologie.

In 1881 si 1882, impreuna cu Breuer trateaza prin hipnoza un caz de isterie, utilizand in mod invers metoda lui Charcot, care producea simptomele clinice prin inductie in stare de hipnoza. Freud si Breuer vor utiliza metoda inductiei hipnotice in scopul stergerii simptomelor clinice. Breuer se ocupase de aceasta fata in varsta de 21 ani care prezinta simptome isterice avand legatura cu boala tatalui sau. Manifesta paralizia a trei membre, tulburari de vedere si de limbaj, o tuse nervoasa care nu se mai oprea; pe deasupra era anorexica si puteau fi puteau fi observate la ea doua stari distincte: uneori era calma si cuminte, alteori se purta ca un copil nesuferit, sacaindu-i intruna pe cei din jur cu tipetele si plansetele ei. La trecerea dintr-o stare in cealalta se inregistrau faze de autohipnotizare din care se trezea lucida si linistita. Breuer o vizita in acele perioade, ea obisnuindu-se sa-i povesteasca halucinatiile si nelinistile, precum si diferitele incidente care-i tulburau existenta. Intr-o zi, dupa ce-i semnalase anumite simptome, ea le-a facut sa dispara ca de la sine, dand denumiri descoperirilor sale: procesului care ducea catre vindecare ii spunea "tratament prin cuvant" sau "curatatul hornului". Se stie acum ca literalmente, Anna O. a "inventat" psihanaliza; inventia s-a produs in engleza, intr-o vreme cand tanara uitase limba materna (germana) vorbind in schimb cateva limbi straine.

Joseph Breuer era fiul unui rabin de conditie modesta dar foarte respectat in sanul comunitatii evreiesti vieneze. El isi venera tatal si se simtea foarte atasat de valorile religioase ale traditiei evreiesti. Breuer era cu 14 ani mai mare decat Freud si facuse ca si acesta studiile cu Brücke. Cercetarile lui Breuer din domeniul fiziologiei aveau sa furnizeze unul din fundamentele conceptuale ale teoriei freudiene despre isterie. Breuer l-a ajutat pe Freud financiar in timpul studentiei iar acesta in semn de recunostinta a dat primei sale fete numele Mathilde dupa numele sotiei lui Breuer.

Istoria Annei O. va deveni legendara, devenind unul miturile de intemeiere ale istoriei psihanalizei. Daca Freud a descoperit inconstientul, Bertha Pappanheim a "invenatat" cura analitica. Adevaratul nume al "inventatoarei" a fost dezvaluit de Jones care a transformat-o intr-o eroina de roman. Bazandu-se pe spusele ulterioare ale lui Freud, Jones a plasmuit povestea contratransferului lui Breuer.

Astfel, potrivit spuselor lui, Anna O. l-a absorbit atat de mult pe Breuer, incat sotia sa a devenit tare geloasa. El a hotarat atunci sa intrerupa tratamentul luandu-si ramas bun de la pacienta. In aceeasi seara insa a fost chemat, gasind-o chinuita de o nastere imaginara, care atesta o sarcina isterica pe care Breuer nu o remarcase, intr-atata fusese de convins de caracterul asexuat al tulburarilor pacientei sale. Breuer a fost atat de tulburat de eveniment incat, dupa ce a linistit-o pe moment, si-a luat sotia in aceeasi seara si au plecat la Venetia unde au petrecut o a doua luna de miere. Urmarea acestei calatorii a fost nasterea unei fetite Dora. Henri E. Ellenberger a restabilit adevarul. Astazi stim ca Dora, fiica lui Breuer s-a nascut la 11 martie 1882, fiind imposibil deci ca ea sa fi fost conceputa, cum afirma Jones, in uram pretinsului incident acre a avut loc in iunie 1882. Nici in raportul lu9i Breuer despre Anna O. nu se precizeaza aparitia simptomelor falsei sarcini, iar termenul catharsis nu este folosit aici: bolnava n-a fost deci "vindecata" iar faimosul prototip al vindecarii cathartice n-a fost de fapt nici vindecare si nici catharsis. In "Studiu asupra isteriei" tratamentul Annei O. este prezentat ca incheiat in 1882. Cinci saptamani mai tarziu, Breuer o interneaza (12 iulie 1882) in Elvetia la clinica Bellevue - Kreuzlingen, pe malul lacului Constance, departe de privirile indiscrete. Va trece prin mai multe faze de restabilire si cadere pana in 1887 si doar la inceputul anului 1890 tanara va fi considerata definitiv restabilita. In aceasta perioada, Anna O. devine morfinomana (din cauza unei dureri faciale provocata 6 luni inainte de extractia unui dinte post operat), mentinandu-se o parte din simptomele sale cele mai evidente. Se intelege mai usor de ce Breuer nu a dorit sa se publice in 1882 un anunt al "miraculoasei" vindecari a pacientei sale. Pe de alta parte, fiind puritan si fiu al rabinului, Breuer se simte realmente vexat de mania lui Freud de a explica totul prin sex ("Recunosc, spune Breuer, ca nu-mi place sa plonjez in sexualitate, teoretica sau practica"). Relatiile dintre cei doi incept sa se raceasca. Totusi, obosit de hartuire, intr-un final Breuer va ceda mai intai printr-un raport comun aparut in 1893. Trec inca doi ani lungi, la capatul carora Freud va schimba tactica. Pentru a-l imbuna pe Breuer, lasa temporar in surdina teoriile sale asupra sexualitatii. Breuer accepta in fine sa-si publice observatiile asupra "Le cas Anna O." ce va aparea in 1895 in faimoasele Etudes sur l'hystérie semnate de cei doi. De altfel, tocmai din pricina factorului sexual al etiologiei isteriei se va produce ruptura dintre cei doi prieteni Breuer si Freud. La Breuer respingerea nu este dictata de atitudinea teoretica ci de o aversiune morala si religioasa, tocmai acea aversiune pe care Freud a izbutit sa o depaseasca in perioada de dupa intalnirea sa cu Charcot. In timpul sederii la Paris Freud i l-a povestit lui Charcot care era mai degraba sensibil la scena teatrului "public" al isteriei, iar nu in miezul unei istorii intime.

In 1885 face un stagiu la Paris la celebra Clinica de Neurologie a lui Charcot de la Salpetrière. In bagajul sau, Freud avea istoria cazului Bertha Pappenheim care avea sa fie cunoscuta sub numele Anna O. Aici asista la faimoasele « Leçon de Mardi » cu demonstratii clinice si discutii asupra isteriei. Concomitent il cunoaste si pe P. Janet si studiile acestuia. In 1886 s-a stabilit ca medic la Viena si a abandonat eletroterapia pentru sugestie si hipnoza.

In 1889 Freud face un nou stagiu, de data asta la Clinica de la Nancy, unde il cunoaste pe Liebaul si Bernheim, cu care va studia hipnotismul si sugestia in tratamentul simptomelor clinica ale isteriei.

Lucrarea Studii asupra isteriei fundamenteaza o noua doctrina psihologica si o noua forma de tratament a bolilor psihice. Intre anii 1899 si 1905 Freud isi expune primele sale formulari teoretice referitoare la psihanaliza in lucrari devenite celebre: Interpretarea viselor (1899), Psihopatologia vietii cotidiene (1901), Trei eseuri asupra sexualitatii si Lapsusul si relatia sa cu inconstientul (1905).

Psihanaliza va cunoaste o dezvoltare considerabila intre anii 1905-1920, perioada in care Freud publica "Introducere in narcisism" (1914), "Complexul lui Odipe" iar in jurul lui se constituie o echipa de tineri specialisti care vor ilustra ulterior domeniul psihiatriei, al psihanalizei si psihoterapiei. Este vorba de E. Bleuer, C.G. Jung (de la Zürich), E. Jones (Londra), K. Abraham (Berlin), S. Ferenczi (Budapesta), E. Régis si A. Hesnard (Paris). Toti vor fi nume de referinta in domeniu.

Intalnirea dintre S. Freud si noii sai elevi nu a avut ca efect numai adoptarea si difuzarea psihanalizei, ci si ridicarea unor intrebari din partea acestora referitoare atat la doctrina teoretica cat si la metoda practica. Aceste din urma aspecte au dus la separarea unora dintre adeptii lui Freud de acesta. Apar astfel curente desidente in psihanaliza: ale lui A. Adler, care pune accentul pe rolul agresivitatii si al vointei de putere (complexele de superioritate si inferioritate) si C.G. Jung care se distanteaza de Freud prin respingerea pansexualismului acestuia in materie de pulsiuni, precum si in ce priveste modul de a considera inconstientul.

Dupa anul 1920, asistam la o modificare a teoriei psihanalitice si o extindere a acesteia, operata chiar de catre Freud. Aceste aspecte le regasim in lucrarea "Dincolo de principiul placerii" (1920). In aceasta lucrare, Freud imparte pulsiunile in doua grupe: pulsiuni ale vietii (sexualitate, libido, Eros) si pulsiuni ale mortii si agresivitatii (Thanatos). De aici Freud procedeaza la o reevaluare a organizarii sistemului personalitatii sau a "aparatului psihic" in trei instante: Sinele (sediul pulsiunilor si dorintelor refulate), Eul (cuprinzand preconstientul si cenzura) Supra - Eul (cuprinzand constiinta morala).

Pana in 1939, anul mortii sale la Londra, Freud se va ocupa de extinderea psihanalizei asupra stiintelor umane: morala, religie, mitologie, societate, familie, cultura, arta, etc. ("Totem si tabu", "Inhibitie, simptom, boala", "Moise si monoteismul", "Malaise de la civilisation"

Perioada postfreudiana

Psihanaliza are o istorie tensionata fiind zguduita de crize interioare determinate de curente desidente. Psihanaliza cunoaste modificari multiple atat in plan doctrinar cat mai cu seama in planul practicii psihoterapeutice si educatiei. Primele si cele mai importante curente desidente sunt cele ale lui A.Adler si cel al lui C.G. Jung.

A. Adler pune accentul pe autoritate, pe pulsiunea agresivitatii si pe dorinta de putere ca forma finala catre care tinde orice comportament, orice pulsiune a Eului, ca mod de autorealizare a persoanei.

C.G. Jung revizuieste psihanaliza in special in problema inconstientului caruia ii acorda o valoare esentiala. Continutul inconstientul este extins iar psihanaliza din perspectiva lui Jung devine o "psihologie abisala", avand ca obiect de studiu tocmai inconstientul. Inconstientul nu poate fi numai sediul exclusiv al pulsiunii sexuale, aici se regasesc si arhetipurile, starile complexuale, experienta psihologica individuala sau simptomele clinico-nevrotice ale individului. Limbajul inconstientului este simbolic si el se exprima in mituri, legende, religii, vise, arta. Considerata problema din aceasta perspectiva, nu putem vorbi de un singur inconstient. Acesta cuprinde mai multe instante: inconstientul instinctogen, ca sediu al pulsiunilor primare; inconstientul individual, ca sediu al experientelor personale ale individului; inconstientul colectiv, depozitarul tuturor experientelor ancestrale ale umanitatii, sub forma arhetipurilor.

Inca din timpul vietii lui Freud si mai ales dupa, psihanaliza a fost imbogatita de numeroase contributii.

W. Stekel studiaza pulsiunile sexuale, problema sexualitatii si a traumatismului sexual in viata individului, starile de angoasa, etc.

O. Ranck studiaza psihanalitic etapele vietii individuale, punand problema "traumatismului nasterii" individului ca o serioasa problema a separarii copilului de mama, dependenta prelungita de aceasta, si consecintele sale in procesul de formare si maturizare a personalitatii individuale.

A. Freud studiaza raporturile Eului cu Lumea si descrie mecanismele de aparare ale Eului. M. Klein scoate in evidenta importanta primei copilarii, a fixatiilor emotionale din aceasta perioada, dar si rolul psihotraumatizant al frustrarilor afective si a carentelor educationale pentru viitorul individ.

K. Horney face studii extinse asupra relatiilor dintre conflict si mediu, a rolului si semnificatiilor psihotraumatismelor asupra personalitatii individului. L. Szondy realizeaza o analiza minutioasa in ce priveste pulsiunile inconstientului si elaboreaza o metoda de diagnostic al acestora.

J. Lacan procedeaza la o analiza a stadiilor de dezvoltare si a semnificatiei discursului psihanalitic. J. Starobinski aprofundeaza aceste aspecte prin analiza semantica aplicata la psihanaliza, realizand o adevarata hermeneutica a discursului psihanalitic. 

Cercetarile psihanalitice s-au extins si asupra altor celorlalte stiinte umane. M. Robert si Ch. Buhler fac studii de analiza psihanalitica la cercetarile psihobiografice. L. Binswanger vorbeste despre valoarea deosebita a studiului psiho-biografiei individuale, dintr-o dubla perspectiva: psihanalista si existentiala, punand accentul pe viata interioara a individului considerata ca "istorie a vietii interioare".

In domeniul atropologiei culturale, psihanliza devine o metoda pretioasa pentru L. Malinowski, R. Linton in interpretarea vechilor culturi sau a civilizatiilor primitive. Aceste teme le regasim si la Cl. Lévi-Strauss care face o analiza comparata din perspectiva antropologiei structurale a tehnicilor psihanalizei si a practicilor samaniste.