Consecintele psihologice ale privarii de libertate

Consecintele psihologice ale privarii de libertate

Prima venire in penitenciar traumatizeaza practice orice individ, indiferent de varsta, nivel cultural sau experienta de viata; dealtfel indiferent de tipul de detinuti, privarea de libertate implica izolare fizica, psihologica si psihosociala, care influienteaza diferit trairile psihice ale acestora.

Florian Gh. (2003) afirma ca "esecul" din viata individului este foarte importanta deoarece infractorul considera viata lui a fost un "esec" el se resemneaza cu destula usurinta, incercand sa se adapteze si asteapta sa treaca pedeapsa dar daca acesa crede ca a avut-o viata plina de succese atunci condamnatul va lupta impotriva instiutie, care il tine cu forta, pentru el penitenciarul este de neacceptat, ca orice alt esec.

Autoarea Leaua A. (2006) incearca sa explice reactia individului denumita ca fiind catastrofica, deoarece exprima neputinta de a se adapta la situatia data : ultimul esec se transforma in  esecul vietii sale, fapt ce poate constitui un fenomen ce adesea se poate intalni la unii detinuti sensibili, autoagresivitatea. Ce il impinge la astfel de conduite, inexistenta unui spatiu personal, activitatea monotona, absenta unui refugiu, epuizarea subiectelor de discutie conduc deseori la caderi afective spre degradarea imaginii de sine si spre inadaptare patologica.

Cei care ajung la astfel de comportamente manifesta pentru inceput insomnii, slabesc, plang adesea, au dureri la membrele inferioare, sunt dezorientati in timp. Socul fiind foarte mare iar indivizii sensibili sau cei cu eul slab, cei imaturi in plan afectiv si social, cei bolnavi in general sufera mai mult.

Pe parcurs apare sentimentul de victimizare, atunci cand detinutul constientizeaza pierderile datorate condamnarii. Pana la clasificarea situatiei judiciare, infractorul dezvolta datorita nesatisfacerii unor nevoi, sentimente de neputinta si de deposedare, accentuat de prezenta celorlalti detinuti ingreuneaza adaptarea la mediul penitenciar. Aceste stari se pot agrava, autoarea Leaua A. (2006), afirma ca aceasta dezamagire poate degenera in disperare, fiind parasiti de familie, luarea bunurilor personale cu forta de alti detinuti mai vechi.

Infractorii agresivi duc o adevarata lupta pentru "apararea spatiului personal" ajungand la conflicte cu tovarasii de camera pentru delimitarea spatiului. (Voicu A., 2002)

Unii infractori reusesc sa treaca isor peste acest soc al incarcerarii, adaptandu-se noilor conditii de viata; din aceasta categorie fac parte persoanele abrutizate de viata lor si recidivisti. (Florian Gh., 2003)

Noii veniti gasesc un alt stil de viata greu de conceput anterior si imposibilitatea de a sta la distanta de partea rea a vietii de grup. Dealtfel infractorii aflati la prima incarcerare (nerecidivisti) dupa un anumit timp inteleg regulile mediului de viata in care traieste, accepta centrele de putere din jurul lor, cauta modalitati adecvate de a mentine bune relatii cu colegii de detentie si desigur chiar cu personalul penitenciarului.(Leaua A., 2006)

Supravietuirea in penitenciar necesita adaptarea, ce conditioneaza supravietuirea fiintelor vii: autoarea lucrarii "Psihologie judiciara", Voicu Adela (2003, p. 42-53), adauga urmatoarea afirmatie "perceptiea permite orientarea imediata in mediul inconjurator gandirea permite anticiparea unui efect posibil, pornind de la anumite cauze si conditii sau explicatia unui fenomen indentificand cauza acestuia, limbajul face posibila comunicarea interumana, memoria stocheaza informatia utila adaptarii, vointa sustine individual in atingerea scopurilor propuse, caracterul ii pune in accord conduita cu cerintele si normele culturale ale colectivitatii. In final psihicul, dupa conceptia aceluiasi autor, apare ca principalul instrument al adaptarii omului la mediu, in cazul unei modificari calitative sau cantitative ale uneia dintre structurile componente, capacitatea de adaptare psihosociala se va reduce chiar anula. Starea de sanatate mintala, respective grupul de dezvoltare si integritate functionala a mecanismelor interne ale psihicului este prima conditie in procesul anevoios si continuu al adaptarii si integrarii sociale ale omului. (Florian Gh. 1999).Afectivitatea duce tot gruel frustrarilor impuse de carcera. Este un izvor de multe framantari subiective sau conflicte interpersonale fiind un seismograf sensibil al dinamicii sufletesti a detinutilor pe timpul executarii pedepsei.

Un alt element al personalitatii este motivatia, care prezinta o mare complexitate la indivizii incarcerati: un prim grup de aspecte cuprinde repezinta motivatia prezentate de fiecare individ pentru care a comis fapta; al doilea grup se refera la motivele unor  conduite disfunctionale precum si sursele de satisfactii si insatisfactii pe parcursul executarii pedepsei.

Motivatia infractiunilor, in ciuda apartenetei diversitatii poate fi diferita de cele elaborate inaintea comiterii infractiunii de cele fabricate dupa.

Vointa reclama o prezentare realista, deoarece in munca de reeducare a detinutilor se apeleaza la indemnuri adresate  vointei si se uita ca actul vointei implica satisfacerea anumitor nevoi.

Frecvent de astfel situatii in care detinutul isi pierde increderea in posibilitatea de integrare sociala, vointa incepe sa fie orientata spre acte de debravada, tatuaje, detinuti mai puternici. (Florian Gh. 2003).

Infractorul parcurge mai multe etape in adaptarea sa la mediul de detentie: "la inceput individual selecteaza din relatiile si evenimentele cotidiene acele elemente care-l avantajeaza (prefara lucrurile simple si vechi, pastreaza tacerea asupra ce nu-i convine se ataseaza de un lider); intr-o a doua faza aprecierile devin foarte semnificative, activitatile compensatorii il cuprind cu totul" ,(Florian Gh., 1999, p.57-80).

Viata de penitenciar este destul de grea deoarece, aici este anulata rice intimidate, totul este la vedere pentru ceilalti. Un loc important il ocupa relatiile interpersonale din cadrul grupurilor de detinuti. Relatiile interpersonale sunt o golire, o risipire de sine, nut e poti ascunde de partea rea a conduitei unui individ, dar mai rau, apar posibilitati de schimbare aproape ca nu exista. Se realizeaza diferite relatii de simpatii sau de antipatii, de respingere sau de acceptare, ori de izolare; astfel unii devin mai reticentii iar altii se aliaza cu cei care le aduc avantaje. Sentimentul de incertitudine si de neincredere in semeni este mai accentuat in conditiile de privare de libertate si el se manifesta mai puternic fata de cel din fata, (Florian Gh., 2003).

Stresul prelungit in faza de ancheta, intrarea intr-o colectivitate de anonimi, controlul riguros al conduitei, dependenta de personal, densitatea maxima.

Un fenomen deosebit de important cu care se confrunta individual este frustrarea ( a amagi, a insela). Frustrarile periodice sau aparute in mod continuu pot genera acte de agresiune, iar in ceea ce priveste detinutii acestia isi pot adapta comportamentul in urma unor frustrari dupa cum urmeaza:

-comportament defensive : de retragere care se manifesta prin autoizolare intr-o lume personala pe care infractorul si-o creaza;

-comportament agresiv:  indreptat spre cei din jur spre alti detinuti sau spre personalul din penitenciar, sau chiar spre sine manifestate asemenea comportamentelor autodistructive: automutilarile si chiar tentativele de suicid;

-comportament de consimtire: consta in conformarea pasiva a detinutului la normele si regulile de penitenciar;

-comportament de integrare: se manifesta prin inhibarea unor relatii normale cu ceilalti detinuti si cu cerintele unui asemenea mediu. De obicei comportamentul este specific recidivistilor;

La unii infractori privarea de libertate da asa numita "criza de detentie" manifestata prin inchiderea in sine, iar la altii determina comportamente agresive sau autoagresive. Pentru acesti infractori mai ales cei primari (cei care sunt la prima incarcerare) suferinta psihica este mai greu de suportat decat cea fizica, (Radulescu S., 1996).

Asa cum este prezentat in randurile de mai sus, privarea de libertate genereaza aparitia unor manifestari psihice specifice cum ar fi cea mai importanta socul incarcerarii: care la unii infractori se manifesta prin refuzul hranei, altii refuza a vorbii, inhibandu-se), comportamente agresive fata de personalul inchisorii si mai ales intre camarazii de camera, acestea manifestandu-se prin autoflagerari, automutilari si chiar sinucideri, cele mai multe fiind forme de protest, santaj dorind sa obtina un anumit avantaj.

Pentru intarirea celor descries mai sus, Florian Gh. in lucrarea sa "Fenomenologie penitenciara" (2003), aminteste    de un experiment care ne va ajuta sa intelegem cu mai multa usurinta fenomenele din penitenciar. Acest experiment a fost realizat in 1971 de Philip Zimbardo de la Universitatea Stanford. Aceasta a incercat sa realizeze un fals penitenciar pentru a pune in evidenta dramatismul celor veniti pentru prima data.

Autorul acestui experiment a cautat motivele pentru care viata in penitenciar devine o imprejurare atat de degradanta la trei niveluri: la nuvelul gardienilor, la nivelul detinutilor si la nivelul structurii organizatorice. Subiectii la acestui experiment erau studenti la psihologie, unii jucau rolul detinutilor, iar altii rolul gardienilor. Desi trebuia sa dureze 2 saptamani, nu a durat mai mult de 6 zile, dupa care experimentul a fost interupt, din cauza tensiunilor aparute si conflictelor iscate. S-a demonstrat ca subiectii care jucau rolul gardienilor s-au comportat intr-un mod dezumanizant cu ceilalti subiecti care jucau rolul infractorilor condamnati.

In concluzie reiese faptul ca ambientul si structurile de putere din inchisoare sunt factori declansatori ai ororilor (firea sadica a corpului de supraveghetori sau natura antisociala a delincventilor inchisi).

Privarea de libertate trebuie aplicata ca o sanctiune sau masura extrema, asadar trebuie sa se recurga la acestea numai in cazurile in care gravitatea infractiunii este mare.