Reprezentarea universului. Cauzalitate si intamplare

Reprezentarea universului. Cauzalitate si intamplare

In legatura cu acest nucleu operatoriu al gandirii, se desfasoara un mare numar de cativitati structurate in diverse grade, dupa cum ele reusesc cu o usurinta mai mare sau mai mica sa asimileze realul. Cauzalitatea si intamplarea sunt doi poli esentiali intre care se distribuie ele.

De la circa trei ani, copilul isi pune si pune persoanelor din jurul sau serii de intrebari, dintre care cele mai remarcabile sunt "de ce"-urile. In aceasta perioada putem sa studiem cum sunt formulate aceste intrebari, deoarece felul cum este ridicata o problema indica si ce fel de raspunsuri sau solutii asteapta sa primeasca subiectul. Pe de alta parte, este, fireste, indicat sa reluam acelesi intrebari sau altele analoge ca teme de interogare, la alti copii.

In legatura cu aceasta, se impune o prima constatare: "de ce"-urile copilului arata o precauzalitate intermediara intre eficienta si cauza finala si tind, in special, sa gaseasca o ratiune din aceste doua puncte de vedere pentru fenomene care in ochii nostri sunt intamplatoare, dar care in ochii copilului au cu atat mai multa nevoie de o explicatie finalista. "De ce exista doi munti Salève - unul mare si unul mic ? " intreaba, de exemplu, un baiat de sase ani. Aproape toti subiectii de varsta lui carora li s-a pus aceasta intrebare raspund: "Pentru ca e nevoie de unul pentru plimbarile mari si de celalalt pentru plimbarile mici".

Unul dintre autorii acestei lucrari a incercat mai de mult sa descrie principalele aspecte ale acestei precauzalitati de natura preoperatorie, care apare la copii . In afara de acest finalism cvasiintegral, el a pus in evidenta un "realism", care se datoreaza nediferentierii psihicului de fizic. Denumirile sunt materialmente legate de lucruri, visele sunt mici tablouri materiale, pe care le contempli in camera, gandirea este un fel de voce ("o gura care se afla indarat, in capul meu, si care vorbeste gurii mele dinainte"). Animismul se naste din aceeasi nediferentiere, dar in sens invers: tot ce se afla in miscare este viu si constient. Vantul stie ca sufla, soarele stie ca merge inainte etc. la intrebarile asupra originii lor, atat de importante la cei mici, fiind legate de problema nasterii copiilor, tinerii subiecti raspund printr-un artificialism sistematic: oamenii au sapat un lac, au pus apa inauntru si toata apa aceasta vine din fantani si din tevi. Astrii "s-au nascut cand ne-am nascut noi", spune un baiat de sase ani, "deoarece inainte n-a fost nevoie de soare". Soarele s-a nascut dintr-un mic bulgaras care a fost azvarlit in aer si care a crescut fiindca poti fi in acelasi timp viu si fabricat, asa cum sunt si copiii

Or, aceasta precauzalitate prezinta un deosebit interes special fiind destul de apropiata de formele sensori-motorii initiale ale cauzalitatii, pe care noi le-am numit "magico-fenomeniste", in capitolul I, § II). Ca si acestea, ele rezulta dintr-un fel de asimilare sistematica a proceselor fizice la actiunea proprie, ceea ce duce uneori (adaugandu-se structurilor cauzale pe care le-am amintit mai sus), la atitudini cvasi-magice (de pilda numerosi subiecti de 4 - 6 ani cred ca Luna ii urmeaza sau chiar ca ei o obliga sa-i urmeze). Dar, dupa cum precauzalitatea sensori-motorie face loc (incepand cu stadiile IV - VI din § I si II, cap. I) unei cauzalitati obiectivate si spatializate, la fel precauzalitatea reprezentativa, care este in esenta ei asimilare la actiune, se transforma treptat, la nivelul operatiilor concrete, intr-o cauzalitate rationala, prin asimilarea, de data aceasta nu cu actiunile proprii in arientarea lor egocentrica si cu operatii, ca fiind coordonari generale ale actiunilor.

Un bun exemplu al acestei cauzalitati operatorii este acela al atomismului infantil, care deriva din operatii aditive si din conservarea ce decurge din acestea. In legatura cu experientele de conservare, am chestionat mai de mult copii de 5 - 12 ani, cerandu-le sa explice ce se intampla cand bucatile de zahar se dizolva intr-un pahar de apa . Pentru copiii sub 7 ani, zaharul dizolvat dispare si gustul sau se iroseste asemenea unui miros; copiii de 7 - 8 ani spun ca zaharul isi pastreaza substanta dar nu si greutatea sau volumul; cei de 9 - 10 ani spun ca se pastreaza si greutatea, iar cei de 11 - 12 ani raspund ca se pastreaza si volumul (ceea ce se poate recunoaste datorita faptului ca nivelul apei creste putin atunci cand introducem bucatile de zahar si nu coboara la nuvelul initial dupa dizolvare). Copilul explica aceasta tripla conservare (paralel cu ceea ce se constata cu prilejul modificarilor unui bot de argila) prin ipoteza ca grauncioarele de zahar, care se topesc devin foarte mici si indivizibile si isi pastreaza astfel la inceput substanta, fara greutate si volum, apoi greutatea si in cele din urma volumul, suma acestor grauncioare elementare fiind echivalenta cu substanta totala, apoi cu greutatea, apoi cu volumul bucatilor de zahar care au existat inainte de topire. Avem deci, in acest caz, un frumos exemplu de explicatie cauzala prin proiectare in real a unei compuneri operatorii.

Dar obstacolul care se afla in calea caestor forme operatorii de cauzalitate (si s-ar putea cita multe altele, cum ar fi compunerile intre impingeri si rezistente in miscarea tranzitiva) consta in faptul ca realul rezista deductiei si comporta de fiecare data oparte mai mare sau mai mica de intamplator. Interesul reactiilor copilului fata de aleatoriu consta in faptul ca el nu sesizeaza notiunea de intamplare sau de amestec ireversibil cat timp nu se afla in posesia operatiilor reversibile care ii pot servi ca referinte. Acestea o data construite, el intelege ireversibilul ca rezistenta la deductibilitatea operatorie.

Un experiment simplu pe care l-am facut intre multe altele  in legatura cu aceasta a constat in a prezenta copiilor o cutie care putea sa basculeze incet si care continea deoparte zece bile albe, iar de cealalta parte zece bile negre, grupate respectiv in mici sertarase. Se cerea copiilor sa anticipeze amestecul lor progresiv in timpul balansarilor si probabilitatea redusa a regruparii separate a bilelor albe si a bilelor negre. Or, la nivelul preoperatoriu, finalitatea invinge intamplarea. Fiecare bila isi va regasi locul, prevedea copilul de 4 - 6 ani, iar atunci cand constata ca bilele se amesteca, el afirma ca "se vor separa" sau ca, bilele negre vor lua locul celor albe si invers, intr-o succesiune alternativa si regulata. La 8 - 9 ani, dimpotriva, copilul prevede ca bilele se vor amesteca si ca revenirea la situatia initiala este improbabila.

Sa subliniem, de asemenea, ca daca la inceput, intamplarea este conceputa numai sub aspectul ei negativ, ca obstacol in calea deductibilitatii, copilul ajunge ulterior sa asimileze aleatoriul la operatie, intelegand ca in timp ce cazurile individuale raman neprevizibile, multimile permit previzibilitatea. In felul acesta se construieste treptat notiunea de probabilitate, ca raport intre cazurile favorabile si cazurile posibile. Dar desavarsirea acestei notiuni presupune o combinatorica; adica o structura care se va elabora de-abia dupa varsta de 11 - 12 ani (cap. V, § III - 4).