IDENTIFICARE PROIECTIVA – APARITIE SI SEMNIFICATIE IN ISTORIA PSIHANALIZEI

In 1946, intr-un articol care trata despre anxietatea timpurie si primele mecanisme din dezvoltarea psihica a sugarului – 'Observatii asupra unor mecanisme schizoide' -, Melanie Klein avanseaza o ipoteza inferata din materialul obtinut in analizele adultilor si copiilor, cu privire la atacurile fantasmatice, anale si uretrale, asupra figurii materne. Era vorba despre

'[…] expulzarea unor substante periculoase (excremente) in afara eului, spre interiorul mamei. Odata cu aceste excremente nocive expulzate cu ura, mai sint proiectate asupra mamei, sau mai bine spus in mama, parti clivate din eu. Excrementele si partile 'rele' din eu sint 'trimise' nu numai sa raneasca obiectul, dar si sa-l controleze si sa-l ia in posesie. In masura in care mama ajunge sa contina partile 'rele' din persoana proprie, ea nu mai este resimtita ca un individ separat, ci este perceputa ca fiind insasi persoana 'rea' […]. Aceasta conduce la o forma particulara de identificare, care stabileste prototipul unei relatii de obiect agresive'. Klein adauga in 1952, in acelasi text: 'Propun ca acest proces sa se numeasca identificare proiectiva'.

'Observatii asupra unor mecanisme schizoide' este un articol relativ scurt, dar foarte bogat, care prezinta numeroase elemente din viziunea kleiniana asupra functionarii psihice. Este adevarat ca autoarea se sprijina, in comentariile sale, pe tabloul simptomelor din psihoze (in primul plan schizofrenia, dar si paranoia sau starile maniaco-depresive), insa ea isi extinde ipotezele, asa cum procedase si Freud, asupra nivelului general al dezvoltarii psihice. Acest articol, citit la Societatea britanica de Psihanaliza la 4 decembrie 1946, va fi decisiv pentru stimularea cercetarilor a numerosi psihanalisti; dintre acestia, W. Bion reprezinta probabil cel care a profitat cel mai mult din inventia conceptului de identificare proiectiva.

In articolul sau, Melanie Klein isi exprima recunostinta fata de Paula Heimann pentru sugestiile acesteia, cu ajutorul carora si-a clarificat ideile. Ea mentioneaza si autori ca D. W. Winnicott, S. Ferenczi, W. C. M. Scott si H. Rosenfeld. Dar referintele cele mai importante sint Freud si Fairbairn. Credem – si vom incerca sa o aratam de-a lungul acestei lucrari – ca Klein a dorit sa realizeze, prin noul sau concept, un compromis teoretic intre Freud si Fairbairn, cu privire la pulsiune si la relatia de obiect, compromis fara succes, ramas la nivelul unei oscilari. Acest fapt este ilustrat prin ambiguitatea 'identificarii proiective', termen incomod pentru unii, util pentru altii, in orice caz prezentind o lipsa de claritate ce ii confera cind nonsens, cind prea multe sensuri.

In momentul respectiv, viziunea kleiniana punea accent pe pozitia schizo-paranoida. Asa cum proceda de obicei, Klein se straduieste sa scoata in evidenta fidelitatea sa fata de opera lui Freud. In Anexa articolului sau, ea citeaza un comentariu al lui Freud asupra cazului Schreber : 'Trebuie sa stabilim instalarea dispozitiei pentru aceasta psihoza [ schizofrenia] intr-un moment anterior celui cind se decide paranoia, undeva la inceputul dezvoltarii, in timpul trecerii de la autoerotism la iubirea obiectala'. In 1946, Klein utilizeaza expresia 'pozitie paranoida', desi ea cunostea deja termenul lui Fairbairn, 'pozitie schizoida', si conceptia acestuia. In 1952, ea combina cei doi termeni si obtine 'pozitie schizo-paranoida', semn ca ideile lui Fairbairn erau mai importante pentru ea decit s-ar fi crezut – si ne gindim mai ales la ideile care revizuiau teoria freudiana asupra structurii psihice si asupra plulsiunilor.

Care sint caracteristicile pozitiei schizo-paranoide?

Este vorba de o faza care precede pozitia depresiva la copil si in care exista relatii de obiect partiale, angoase de persecutie si mecanisme schizoide. Melanie Klein foloseste drept cadru teoretic distinctia freudiana intre pulsiunile de viata si pulsiunile de moarte. Dupa Freud, organismul amenintat de pulsiunea de moarte o deviaza pe aceasta inspre exterior, printr-un mecanism mai degraba biologic decit psihologic. Dupa Klein, aceasta deviere devine o proiectie, deoarece entitatea in cauza este eul primitiv, care are deja mecanisme de aparare, care resimte anxietate si care este capabil sa fantasmeze relatii de obiect. Astfel, sub amenintarea propriei sale dezintegrari, eul proiecteaza pulsiunea de moarte intr-un obiect care devine persecutor. Pentru a proiecta pulsiunea de moarte, eul trebuie sa se cliveze (un alt mecanism de aparare) intr-o parte distructiva si o parte libidinala, ultima fiind proiectata pentru crearea unui obiect ideal pe care eul sa-l poata introiecta (idealizarea si introiectia sint alte doua mecanisme primitive de aparare).

Melanie Klein considera ca acest tip de functionare are loc in timpul primelor luni de viata a sugarului, fapt ce l-a determinat pe Winnicott sa afirme ca a-l crede pe bebelus atit de sofisticat este o exagerare. Dar daca Klein tinea la ideea lui Freud ca schizofrenia isi are radacinile in perioada dinaintea iubirii obiectale (in termeni kleinieni, dinaintea relatiei de obiect intreg), ea trebuia sa plaseze aceste mecanisme la un nivel extrem de timpuriu al dezvoltarii. Realizind acest lucru, ea vine in contradictie cu conceptia lui Abraham, dupa care prima faza orala a sugarului este preambivalenta, adica lipsita de ura sau de teama fata de sinul matern.

Asadar, dupa Klein, angoasa de a fi distrus din interior, prezenta de la inceputul vietii, apare in principal din actiunea pulsiunii de moarte si se ataseaza ulterior la un obiect, fiind resimtita ca angoasa de persecutie. Aceasta angoasa primitiva mai are doua alte surse: trauma nasterii (angoasa de separare) si frustrarea nevoilor corporale care, desi percepute initial ca provocate de obiecte exterioare, devin surse persecutorii interne prin introiectie, participind la teama de dezintegrare si fiind reproiectate odata cu pulsiunea distructiva.

Discutind despre necesitatea ca eul sa administreze angoasa, Melanie Klein ne aminteste ca, dupa Freud, o parte a pulsiunii de moarte care nu a fost deviata in exterior este legata de catre libido in interiorul organismului. Autoarea ii citeaza pe Ferenczi si Winnicott, care sugerau ca integrarea eului sugarului – deci si gestionarea angoasei – depinde esentialmente de conditiile exterioare (ingrijirea de catre mama). Ne pare important de observat ca acest articol arata in numai citeva pagini unul dintre aspectele esentiale ale viziunii kleiniene: in vreme ce este constienta de influenta mediului asupra proceselor psihice si nu uita sa ne informeze asupra acesui punct, Klein alege in mod deliberat sa traduca orice element exterior in termenii realitatii interne. Din acest punct de vedere, ea ii ramine fidela lui Freud, teoria sa avind o aparenta atit de complicata tocmai in scopul pastrarii realitatii psihice ca termen unic de referinta. De exemplu, jocul pe care ea il prezinta deseori ca avind loc intre procesul de proiectie si cel de introiectie pare echilibrat, dar exista intotdeauna un accent final pe proiectie, adica pe natura subiectiva a perceperii lumii externe. In operele kleiniene exista o buna coerenta cu privire la acest aspect.

Cu exceptia notiunii de identificare proiectiva…

In timpul procesului de identificare proiectiva, sugarul, proiectindu-si pulsiunile agresive in mama, proiecteaza si o parte din distructivitatea sa, asa incit, in fantasma de atotputernicie pe care o are, mama ii devine persecutoare. Dominique Arnoux observa ca este vorba de un fel de extindere a mecanismului general de proiectie, mecanism oferind personajelor parentale o semnificatie creata de pulsiunile copilului si construind obiecte inafara realitatii, pe care apoi copilul le introiecteaza sub forma obiectelor interne. Dar in identificarea proiectiva, nu numai pulsiunea este proiectata in obiect, ci si parti din self, fiind vorba astfel de un ansamblu mecanism-fantasma.

Herbert Rosenfeld, ale carui ilustrari clinice cu pacienti schizofreni vor sprijini ipotezele lui Klein, va oferi in 1969 o definitie operatorie a identificarii proiective:

'[…] un proces de clivaj al eului timpuriu, prin care parti bune sau rele din self sint clivate si detasate de acesta, apoi proiectate cu iubire sau cu ura in obiecte exterioare, ceea ce conduce la o fuziune si o identificare a partilor proiectate din self cu obiectele exterioare. Aceste procese pun in joc importante angoase paranoide, deoarece obiectele pline cu parti agresive din self devin persecutorii si pacientul le resimte ca amenintatoare, se teme de represalii din partea lor, care ar consta in a intra cu forta in eul sau, cu toate partile daunatoare din self pe care le contin'.

Hanna Segal vorbeste despre 'scopuri' ale identificarii proiective : a se debarasa de o parte indezirabila din sine insusi; a poseda obiectul cu aviditate; a-l vida; a-l controla. Cit priveste proiectia partilor din self resimtite ca bune, scopul este de a evita separarea, de a idealiza obiectul, de a evita un conflict intern sau de a pune la adapost aceste parti in obiect. Acest scop se leaga de o puternica angoasa fata de propriul interior, ce conduce la o idealizare excesiva a obiectului, insotita de devalorizarea self-ului. Cu privire la natura identificatorie a acestui proces, spre deosebire de Rosenfeld, Segal se exprima astfel: 'Unul din rezultate este identificarea obiectului cu partea din self care a fost proiectata (de unde si termenul de identificare proiectiva)'.

Segal pastreaza astfel expresia exacta utilizata de Melanie Klein cind se refera la psihoza: identificarea obiectului cu partile nedorite din propria persoana. Vom vedea, atunci cind vom discuta despre componenta proiectiva a identificarii proiective, daca diferenta de formulare exprima o viziune diferita asupra mecanismului in cauza, sau ea nu are nici o importanta.

Daca acest mecanism serveste la apararea eului impotriva angoasei de dezintegrare, fantasma subiacenta, de 'a irumpe cu violenta' in corpul mamei, produce la rindu-i alte angoase, 'in special teama de a nu fi inchis si persecutat in interiorul mamei'. In comentariul asupra romanului lui Julien Green Si j'étais vous, Melanie Klein descrie maniera in care personajul Fabien se simte inchis in corpul strain in care intrase, in mod sadic, spre a-si implini dorintele avide.

Clivajul si identificarea proiectiva excesive conduc la o slabire si la o saracire a eului, la o pierdere de contact cu ceilalti si cu sine insusi. 'Altfel spus, sint perturbate atit realitatea psihica, cit si raportul cu realitatea exterioara' ( Klein ). Este ca si cum, in mod aparent paradoxal, eul se saraceste si se slabeste singur, in scopul de a evita un dezastru - propria disparitie. Ne vine in minte tactica de razboi in care cei agresati isi distrug bogatiile pentru ca armata agresoare sa ramina fara resurse !

Identificarea proiectiva in vise

Prima ilustrare clinica a identificarii proiective pe care o da Melanie Klein in lucrarea amintita este preluata dintr-un articol al lui W. C. M. Scott despre o pacienta schizofrena, care avea sentimentul ca lumea este un cimitir si care isi 'plasase' toate partile sale bune in persoana Gretei Garbo.

Un alt exemplu este un fragment din analiza cu Klein a unei paciente maniaco-depresive, care nu manifesta nici o reactie emotionala la interpretarile analistei sale. Pacienta respectiva ii relateaza acesteia urmatorul vis :

' […] era acolo un barbat orb, foarte preocupat de cecitatea sa, dar care parea sa se linisteasca atingind rochia pacientei si verificind modul in care aceasta era incheiata. Rochia din vis o facu sa se gindeasca la una din bluzele ei, care era incheiata pina sub barbie. Pacienta mai oferi alte doua asociatii la vis. Ea spuse, cu o oarecare rezistenta, ca orbul era chiar ea; cind mentiona rochia incheiata pina la git, ea remarca faptul ca, din nou, se retrasese in 'pielea' sa. I-am spus pacientei ca, in vis, ea isi exprima inconstient orbirea in fata propriilor dificultati […]'.

Al treilea exemplu pe care l-am ales din articolul 'Observatii asupra unor mecanisme schizoide' trateaza despre o pacienta ce

'[…] visase ca trebuia sa supravegheze o fetita perversa, care era hotarita sa ucida pe cineva. Pacienta incerca sa influenteze sau sa controleze copilul, apoi sa-i stoarca o marturisire, ceea ce ar fi fost spre binele ei; dar nu reusea. Si eu apaream in vis, iar pacienta avea impresia ca puteam sa o ajut sa se ocupe de copil. Pe urma, pacienta innoda o fringhie in jurul copilului, pentru a-l spinzura de un copac, pentru a-l speria, dar si pentru a-l impiedica sa faca rau. Cind pacienta fu pe punctul de a trage de fringhie si de a omori copilul, ea se trezi. In timpul ultimei parti a visului era prezenta si analista, care raminea insa inactiva'.

Klein interpreteaza visul astfel: persoana pe care copilul urma sa o asasineze era analista, iar crima copilului reprezenta aneantizarea unei parti din personalitatea pacientei.

Vedem bien, in aceste doua vise, de ce Melanie Klein considera ca identificarea proiectiva conduce la relatii de obiect de natura narcisica, trasatura tipica pentru 'relatiile de obiect schizoide […] derivate din procese introiective si proiective infantile'. De fiecare data, obiectul reprezinta mai ales o parte din subiect (barbatul orb, fetita perversa), iar analista clarifica acest aspect.

In 'Interpretarea viselor', Freud scrisese ca visul transforma reprezentarile in halucinatii si '[…] organizeaza aceste imagini in scene, reprezinta lucrurile ca fiind reale, dramatizeaza ideile, dupa expresia lui Spitta'.

Mai incolo in aceeasi carte, Freud descrie natura 'egoista' a visului:

'Cind vad aparind in vis nu eul meu, ci o persoana straina, trebuie sa presupun ca in spatele acestei persoane se ascunde eul meu, gratie identificarii. […] Alteori, in vis apare eul meu si situatia in care se gaseste imi arata ca in spatele lui se ascunde o alta persoana, tot gratie identificarii. Atunci trebuie sa descoperim, prin interpretare, ceea ce este comun intre aceasta persoana si eul meu, si sa transferam asupra eului. Exista si vise in care eul meu apare insotit de alte persoane care, daca rezolvam identificarea, se dovedesc a fi tot eul meu'.

Ultima posibilitate evocata de Freud, pentru 'distributia' dramei pe care o reprezinta visul, corespunde viselor citate din Melanie Klein. O aceeasi situatie este numita de primul 'identificare', iar de cea de a doua, 'identificare proiectiva'. Ne putem intreba daca si aici, ca si in alte ocazii, Klein nu face decit sa dezvolte un domeniu de cercetare pe care Freud doar il sugerase sau, dimpotriva, conceptul ei marcheaza o descoperire autentica.

Un alt vis pe care il consideram ca reprezentativ pentru gindirea lui Klein este prezentat in cartea sa Invidie si recunostinta, in legatura cu integrarea afectelor pacientului – unul dintre scopurile muncii analitice. Este vorba despre un pacient a carui dispozitie depresiva era semnul sentimentului sau de culpabilitate fata de analista si a dorintei sale de a o proteja. In vis, pacientul

' se gasea intr-un apartament situat la un etaj superior, iar prietenul unui prieten de-al sau, X., il chema din strada invitindu-l la o plimbare. Pacientul nu coboara la X., deoarece in apartament se gasea un ciine negru care risca sa iasa la fereastra si sa cada. Cind pacientul priveste din nou pe fereastra, vede ca X. plecase'.

In esenta, interpretarea lui Klein - rezultata, evident, nu doar din continutul visului, ci si din asociatiile pacientului corelate cu intregul proces analitic - a fost aceea ca subiectul isi respingea propriile tendinte ostile, reprezentate de X., pentru a o apara pe analista sa ( ciinele ).

De ce am inceput sa ilustram identificarea proiectiva cu un vis si nu cu alt tip de material ( fragment de analiza, literatura etc. ) ? Unul dintre motive este ca Klein, atunci cind ofera ca exemplu visele, arata ca identificarea proiectiva apartine acelei realitati psihice comune visului, fantasmei, situatiei analitice si vietii in general. Credem ca numitorul comun al acestor diferite registre, cel ce exprima cel mai bine subiectivitatea unui asemenea proces, il constituie chiar visul.

Un alt motiv il constituie claritatea cu care visul ilustreaza un asemenea mecanism : in vreme ce personajul in care subiectul proiecteaza o parte din el insusi apare in vis ca un obiect complet separat de eul visatorului, auditoriul si cititorul stiu cu certitudine ca acest obiect apartine spatiului psihic al visatorului (ca este asadar o proiectie).

Vom reveni asupra acestor materiale, in special in capitolul despre clinica, dar si cu ocazia altor discutii de-a lungul lucrarii. Una dintre aceste discutii s-ar putea axa, de exemplu, pe faptul ca in comentariile sale asupra viselor mentionate, Klein nu avanseaza niciodata ipoteza ca analistul ar putea fi identificat de catre pacient cu interlocutorul acestuia din vis, chiar atunci cind exista indicii in directia respectiva si cind o asemenea abordare nu ar contrazice interpretarea principala.

Fantasma

In 1983, Herbert Rosenfeld enunta o lista a tipurilor de fantasme implicate in procesul de identificare proiectiva. Unele vizeaza eliminarea defensiva a partilor nedorite din sine insusi : intruziune atotputernica insotita de fuziune cu obiectul ; fantasma unei existente concrete, pasive, in interiorul obiectului ; unitatea de sentimente cu obiectul ; expulzarea tensiunii la persoanele traumatizate in copilarie prin intruziune violenta.

Alte fantasme sint utilizate in comunicare : 'atingerea' obiectului perceput ca distant ; inversarea relatiei copil - parinte ; identificarea cu aspecte similare ale obiectului, in scop narcisic. In sfirsit, exista fantasma care vizeaza recunoasterea obiectelor si identificarea cu acestea ( empatie ).

Descrierea lui Rosenfeld este departe de a prezenta identificarea proiectiva ca pe un atac sadic - anal, in maniera lui Klein, si ii largeste cu mult aria de manifestare.

Drept consecinte patologice, tot in planul fantasmei, ale acestui mecanism, intilnim : sentimentul de fragmentare datorat clivajului, vidul afectiv, depersonalizarea, angoasa de deteriorare a obiectului sau de razbunare din partea acestuia.

Desi in definitia sa din 1946 Klein se exprima in termeni foarte concreti, intelegem deja ca este vorba despre procese care au loc in fantasma, despre modificari care au loc in reprezentarea de sine si in reprezentarea de obiect sau mai degraba, am spune, in reprezentarile de sine, de obiect intern si de obiect extern – tinind cont de faptul ca, in conformitate cu perspectiva kleiniana, si obiectele interne pot fi clivate si proiectate in obiectul extern.

Obiectul extern real nu este afectat. Avem de a face cu obiecte fantasmatice. Klein trateaza acest subiect intr-un fragment privitor la procesul de clivaj :

' Procesele pe care le-am descris sint legate in mod evident de viata fantasmatica a bebelusului ; angoasele care stimuleaza mecanismul de clivaj sint si ele de natura fantasmatica. Sugarul isi cliveaza obiectul si se cliveaza pe el insusi in fantasma, dar efectul acestei fantasme este real, deoarece ea conduce la sentimente si la relatii de obiect ( iar mai tirziu, la procese de gindire ) care sint rupte unele de celelalte'.

Autoarea nu insista prea mult asupra naturii fantasmatice a identificarii proiective, dar ea utilizeaza intotdeauna expresii ca 'subiectul simte ca', 'obiectul extern este trait ca si cum' etc., ceea ce implica o asemenea natura. Totusi, remarca J.-B. Pontalis, ' asa fantasmatice cum sint obiectele clivate, ele nu sint mai putin tratate ca si cum ar avea o consistenta reala - si asta deruteaza cititorul Melaniei Klein'.

Pentru a intelege fantasma in viziunea kleiniana, trebuie sa trecem in revista alte doua notiuni : cea de obiect intern si cea de lume interna.

Lumea interna

'Obiectul intern' denota sentimentul existentei unui obiect concret, localizat in interiorul eului si avind propriile sale intentii fata de eu si fata de celelalte obiecte. Modul in care subiectul percepe obiectul intern depinde de perceperea obiectelor externe. Din acest punct de vedere, obiectele interne reprezinta, intr-un fel, 'oglinzi' ale realitatii externe. Invers, ele contribuie, prin proiectie, la maniera in care sint percepute obiectele externe.

Una din caracteristicile importante a lumii interne este pluridimensionalitatea, ceea ce l-a facut pe Didier Houzel s-o numeasca 'spatiu psihic'. Astfel, self-ul si obiectul sint tridimensionale, fapt care face posibile identificarea proiectiva si identificarea introiectiva, adica proiectia in obiect a unor parti din self si reintroiectia, in self, a obiectului (in care s-a proiectat).

Analiza: Istoria sociologiei universale si romanesti Licenta Sociologie iulie Analiza: Sustenabilitatea serviciilor sociale - factori de succes

Remarcam din nou necesitatea unei distinctii intre obiectul extern si reprezentarea de obiect extern – un fel de obiect extern-intern, dar situat la alt nivel decit obiectul intern propriu-zis, deoarece primul este localizat de catre subiect inafara eului, pe cind al doilea este localizat in interiorul eului. Insa cuvintul 'reprezentare' nu corespunde cu viziunea kleiniana, spatiala si concreta. El nu da seama de propriul spatiu intern al obiectului 'extern' ce trebuie sa 'primeasca' inauntru continutul proiectat. Am putea asadar imagina existenta a doua spatii psihice : a) intern si b) extern-intern, intre care au loc deplasari ale partilor din sine si din obiectul intern. Aceasta distinctie e necesara, deoarece exista si obiectul realmente extern, ce influenteaza la rindul sau organizarea lumii interne : confirma sau nu proiectiile, ofera elemente pentru introiectii, constituind astfel ceva mai mult decit un simplu pretext 'inocent'. Chiar solipsista cum este ea, teoria kleiniana recunoaste importanta lumii exterioare in dezvoltarea individului.

O alta caracteristica a lumii interne este faptul de a fi resimtita ca fiind concreta. Melanie Klein o afirma de-a lungul intregii sale opere. Iata ce afirma ea in 'Observatii asupra unor mecanisme schizoide' :

' sugarul, dupa ce si-a incorporat parintii, ii resimte ca pe niste persoane vii in interiorul corpului, in maniera concreta in care sint traite fantasmele inconstientului profund'.

Fiecare obiect din lumea interna este investit nu numai cu calitati afective, dar si cu calitati senzoriale provenite din experientele de placere sau de durere pe care le-a avut copilul in relatia cu parintii sai.

Freud a tinut seama de aceste calitati concrete atunci cind a scris, in Interpretarea viselor, despre 'figurabilitate' ca factor de transformare a gindurilor latente ale visului in continutul sau manifest :

' In momentul in care gindul visului, inutilizabil in forma sa abstracta, a fost transformat in limbaj pictural, gasim mai usor, intre aceasta noua expresie si restul materialului visului, punctele de contact si identitatile necesare travaliului visului. Noua expresie le creeaza de altfel si acolo unde ele nu exista, deoarece in orice limba termenii concreti, datorita evolutiei lor, prezinta mai multe puncte de contact decit conceptele'.

Trebuie insa remarcat, asa cum o face D. Houzel, ca intre Freud si Klein exista o inversare a problemei : Freud pleaca de la ipoteza gindurilor latente ale visului care devin figurate, in timp ce Klein presupune o lume mai imtii concreta, adica fondata pe experienta sensibila, care de abia ulterior se va putea exprima prin simboluri si cuvinte.

Donald Meltzer afirma ca insasi evolutia cercetarii freudiene continea germenele dezvoltarii kleiniene cu privire la notiunea de lume interna. In Doliu si melancolie, Freud se intreaba, in legatura cu ipohondria si narcisismul : 'Cine este bolnav ?', realizind ca exista la nevrotici o problema privind distributia suferintei psihice; apare o anumita deplasare a locului durerii. Freud se mai intreaba : 'Cine sufera, eul sau obiectul sau ? Si cine este atacat ?'. Cu alte cuvinte : persoana in cauza se ataca pe sine, sau ataca o parte din ea insasi, identificata cu un obiect acuzat la un alt nivel ? In Psihologia multimii si analiza eului, o anumita reprezentare pare introiectata in eu, apoi aceasta parte a eului este separata pentru a functiona ca un obiect ideal sau de iubire, pentru restul eului. Aici, Freud se apropie mai mult de conceptul de lume interna, in care obiectele interne si obiectele introiectate au o viata ce se situeaza in relatia cu eul asa cum se situeaza obiectele externe in relatia lor cu personalitatea sau cu sinele.

In sfirsit, in 1924, in textul sau Pierderea realitatii in nevroza si in psihoza, Freud o spune in mod net :

' Diferenta clara ce separa nevroza de psihoza se estompeaza totusi prin aceea ca, si in nevroza, exista incercarea de a inlocui realitatea conform dorintei. Aceasta posibilitate este data de existenta unei lumi fantasmatice, a unui teritoriu care odinioara, in momentul instaurarii principiului realitatii, a fost separat de lumea exterioara reala si care, de atunci, asemenea unei 'rezerve', a fost lasat liber in raport cu exigentele si necesitatile vietii'.

Omnipotenta fantasmei

Fiind preocupata de continutul anxietatii pacientilor sai (si nu de mecanismul aparitiei anxietatii), Melanie Klein a acordat fantasmei imconstiente un loc central in raport cu orice activitate psihica. Dar cea care a formulat clar acest concept est Susan Isaacs, intr-o lucrare destinata sa cristalizeze viziunea kleiniana in timpul Discutiilor Controversate din Societatea britanica de psihanaliza (1943 – 1944). In Natura si functia fantasmei, ea arata cum Klein a extins notiunea freudiana de fantasma inconstienta care se prefigura deja in momentul in care Freud renunta la teoria seductiei, pentru a afirma ca trauma rezulta dintr-un eveniment imaginar.

Dupa aceasta autoare, desi Klein isi bazeaza conceptia supra fantasmei pe descoperirea freudiana a unei realitati psihice dinamice, viziunile lor sint divergente. De exemplu, daca la Klein fantasma este precoce, Freud parea sa o considere o productie tardiva a psihismului, aparuta dupa stabilirea principiului realitatii, cind principiul placerii incepe sa functioneze intr-o maniera clivata :

'Odata cu instalarea principiului realitatii, se separa prin clivaj o anumita forma de activitate a gindirii; ea ramine independenta de proba realitatii si supusa exclusiv principiului placerii. Este ceea ce numim crearea fantasmei'.

Dupa Isaacs, fantasmele inconstiente - intotdeauna deduse, niciodata observate ca atare - sint 'corolarul mental, reprezentantul psihic al pulsiunii. Nu exista pulsiune, nevoie sau reactie pulsionala care sa nu fie resimtita ca fantasma inconstienta'. De fapt, ea a obtinut aceasta definitie modificind urmatoarea afirmatie a lui Freud din 1932, in Noi conferinte in psihanaliza :

' Ne reprezentam [se-ul] ca receptionind din somatic nevoile pulsionale, care isi gasesc in el expresia psihica'.

Daca inlocuim termenul de 'se' cu termenul de 'fantasma inconstienta', obtinem definitia kleiniana.

Acest 'continut primar al proceselor psihice inconstiente' care este fantasma se raporteaza nu numai la satisfacerea dorintei (libidinale sau distructive), dar si la apararea impotriva angoasei, la fel ca simptomul. Din acest punct de vedere, faptul ca identificarea proiectiva presupune, pe de o parte, o fantasma de intruziune si control, si pe de alta parte, o aparare impotriva angoasei de dezintegrare primeste un plus de coerenta.

Fantasma inconstienta are 'un caracter omnipotent'. Pentru copilul mic, ea nu inseamna numai 'asa vreau', ci si 'asa fac', ceea ce concorda cu ideile lui Freud asupra satisfacerii halucinatorii la bebelus. Desi este o fictiune, este reala ca experienta subiectiva, constituind o functie psihica veritabila, cu efecte reale nu numai in lumea interna a psihismului, ci si in lumea externa a dezvoltarii corporale si a comportamentului subiectului iar de aici, in psihismul si in corpul altor subiecti.

Avem aici o diferenta esentiala intre gindirea kleiniana si cea freudiana cu privire la dihotomia subiectiv/obiectiv in teoria psihanalitica.

Subiectiv/obiectiv in teoria psihanalitica

Aparent, nici o afirmatie a lui Klein nu ii este straina gindirii lui Freud. Si el afirma, mai mult sau mai putin explicit, ca fantasma este o fictiune, ca ea este resimtita de catre subiect ca fiind reala, ca are valoare de functie psihica si ca are efecte reale in psihismul subiectului si in lumea sa exterioara. Dar ceeea ce el afirma in 'Noi conferinte in psihanaliza' opune in mod clar realitatea psihica a fantasmei si realitatea 'evenimentelor' : ' Simptomele isterice se nasc din fantasme iar nu din evenimente reale'.

Dimpotriva, caracterul 'omnipotent' al fantasmei din teoria kleiniana nu se limiteaza la trairea subiectului si la realitatea efectului pe care il are asupra functionarii sale psihice, ci se extinde chiar asupra continutului fantasmei. Sa ne amintim remarca lui Klein despre clivaj : 'Bebelusul cliveaza obiectul si pe el insusi in fantasma, dar efectul acestei fantasmei este absolut real, deoarece conduce la sentimente si la relatii obiectale [] separate realmente unele de altele' (sublinierea noastra).

A spune ca fantasma este omnipotenta inseamna a spune mai mult decit 'satisfacerea halucinatorie a dorintei' din gindirea freudiana. Fantasma omnipotenta se satisface prin ea insasi – acceptiune implicita a descrierilor kleiniene -, ca si cum ideea lui freud devine 'satisfacerea reala a dorintei prin halucinare'.

In ultima instanta, notiunile de fantasma, de mecanism si de proces sint tratate in scrierile kleiniene ca fiind sinonime. De exemplu, se sustine ca

'[] procesul psihic sau fantasma inconstienta de a incorpora este descris in termeni abstracti ca proces de introiectie', sau ca fantasma este 'aspectul subiectiv al mecanismului de introiectie (sau de proiectie)' si, in sfirsit, ca mecanismele psihice 'sint intotdeauna traite ca fantasme'.

Vom reveni asupra acestui subiect in capitolele despre partea de identificare si partea de proiectie din conceptul de identificare proiectiva.

Eul la Freud

Teoria psihanalitica pare sa trateze formarea eului in doua registre : unul, in care eul se diferentiaza ca aparat adaptativ plecind de la se si in raport cu realitatea externa, altul in care eul este un produs al identificarilor ce creeaza un obiect interior investit de catre se. Conceptul de eu este prezent in mod constant la Freud, inca de la inceputul operei sale.

In perioada 1895 – 1900, Freud utilizeaza termenul in contexte diferite : teoria curei, conflictul defensiv, metapsihologia aparatului psihic.Eul este fie un cimp de constienta capabil sa primeasca in spatiul sau amintiri patogene pina atunci inconstiente (Studii asupra isteriei), fie o instanta defensiva cu caracter ambiguu, de vreme ce reprezinta si parte implicata in conflictul nevrotic, fie o instanta de inhibare a procesului primar, instanta care impiedica libera propagare a excitatiei pina la formarea imaginii (halucinatiei) si care impiedica asadar confuzia intre procesele interne si realitatea exterioara.

Iata ce ne spune Freud in 1895, in Proiect de psihologie stiintifica, despre eu ca 'retea de neuroni investiti' :

'Admitind ideea unei 'atractii provocate de dorinta' si a unei tendinte la refulare, am abordat o noua problema, aceea a […] unei instante a carei prezenta impiedica trecerea (cantitatilor) atunci cind o asemenea trecere se efectueaza pentru prima oara intr-un mod particular (adica atunci cind ea este insotita de satisfactie sau de durere). Aceasta instanta se numeste 'Eu'. [El reprezinta] un grup de neuroni incarcati permanent, care devin vehicolul unor rezerve de cantitati pe care le necesita functia secundara. […] Sa ne imaginam eul ca pe o retea de neuroni investiti, ce relationeaza cu usurinta intre ei'.

Vedem, in acest fragment, ca eul nu este definit de Freud ca un ansamblu al individului, nici ca intregul aparat psihic, ci ca o parte a acestuia indeplinind anumite functii. Exista insa, pe parcursul aceleiasi lucrari, expresii care duc cu gindul la o anumita 'totalitate' relativ la functionarea eului. De exemplu :

'Descriem deci eul spunind ca el constituie in orice moment totalitatea investirilor psy. In cadrul acestora, distingem o fractie permanenta si o fractie variabila. Este usor de remarcat ca traseele dintre neuronii psy fac parte din domeniul eului, deoarece ele reprezinta o posibilitate de a determina in orice moment extensia eului in miscare'.

Asa cum afirma J. Laplanche si J. – B. Pontalis, la Freud exista o relatie privilegiata intre eu si individ in dimensiunea sa biologica si psihica, ceea ce aduce perspectiva unui eu ca un fel de metafora a intregului organism. O asemenea relatie intre eu si organismul biologic va aparea mai explicit la Freud in 1923, in Eul si se-ul :

'Eul este, inainte de toate, o entitate corporala, nu numai o entitate de suprafata, ci o entitate corespunzind proiectiei unei suprafete'.

Odata cu cea de a doua topica, in 1920, aparuse deja o perspectiva freudiana mai specifica asupra eului (ca avind functii determinate in aparatul psihic), insa raminea ambiguitatea implicita a termenului, intre persoana si instanta.

Aceasta problema conceptuala a condus la incercari de clarificare si de diferentiere intre eul ca instanta si eul ca obiect de iubire pentru individul insusi.

Teoriile self-ului

De exemplu, Hartmann arata ca, in ce priveste narcisismul, opusul investirii de obiect nu este investirea eului (ego-cathexis), ci investirea propriei persoane (self-cathexis). Diferentierea adusa de Hartmann a condus la o dezvoltare in psihologia eului (ego psychology) numita psihologia sinelui (self psychology), al carei reprezentant est H. Kohut. 'Psihologia eului' – al carei fondator este Hartmann – pune accentul, bazindu-se pe cea de a doua topica freudiana, pe eul vazut drept pol al controlului, apt sa 'neutralizeze', in anumite sectoare ale sale, energia sexuala. Intr-o oarecare masura, conceptia Annei Freud, mai ales cea din Mecanismele de aparare (1936), a contribuit la acreditarea acestei viziuni centrate pe pe eu, desi dimensiunea pulsionala era mai accentuata decit in curentele ulterioare. In psihologia eului, s-a ajuns sa se puna in evidenta functia adaptativa a eului – tendinta dominanta in curentul american.

Aceasta conceptie presupune o functionare nonconflictuala a eului. Ceea ce pentru Freud reprezenta efectiv o functie a eului, dar eminamente precara si conflictuala, devine o instanta de conduita, o asemenea psihologie criticind punctul de vedere economic si prelungindu-se cu lucrarile lui E. Kris si ale lui R. Loewenstein.

O tendinta interesanta este cea a lui Paul Federn care, intr-o serie de contributii (din 1914 pina in 1953), a elaborat o teorie a eului conceput nu numai ca instanta topica, dar si ca pol 'psihosenzorial'. El postuleaza un fel de 'sentiment al eului', originar si rudimentar, care precede atit relatia de obiect cit si narcisismul, aceasta traire a eului presupunind o 'specificare a abordarii metapsihologice printr-o abordare fenomenologica'. Dupa P. – L. Assoun, Federn constituie, in contrast cu conceptiile care accentueaza polul pulsional al psihismului, curentul ce resitueaza eul in centrul reflectiei si, chiar prin aceasta, se opune teoriilor relatiei de obiect. In acelasi timp, vorbind despre precaritatea frontierelor eului, Federn anticipa o abordare 'speculara' / imaginara, pe care o vom regasi la Lacan, cu deosebirea ca primul vede eul ca pe un pol structurant al personalitatii, iar nu ca pe o functie a necunoasterii. El deschide mai degraba calea unei teorii a 'eului – corp' si chiar a 'eului – piele' (Anzieu).

'Psihologiile eului', nu fara ecou fata de 'egologia' lui Federn, pun accentul pe o forma de 'identitate vitala' si pe o forma de investire libidinala a eului. Self-ul pare un continut mintal destinat sa semnifice sentimentul continuitatii eului, eu care este insa tratat ca obiect. Acest sine, asa cum il descrie Heinz Kohut in Analiza self-ului, este investit cu energie pulsionala si dotat cu continuitate temporala. El reprezinta asadar mostenitorul narcisismului – astfel incit studiul 'transferurilor narcisice', in clinica, permite detectarea acestei realitati a trairii identitare, spre deosebire de instantele topice (trecere de la metapsihologia freudiana la fenomenologie), desi, tot in clinica, se observa ca apare totusi implicata dialectica freudiana dintre eu si idealul eului ('sinele grandios' al personalitatilor numite narcisice).

Astfel, teoriile sinelui ajung fie sa contureze un pol narcisic oarecum autonom, fie sa fondeze o teorie a identitatii. Prima tendinta este reprezentata de Bela Grunberger : sinele este un factor al continuitatii vitale, anterioare oricarei alegeri de obiect si care se adauga instantelor metapsihologice. In cura analitica, existenta acestui pol narcisic autonom iese in evidenta in timpul regresiei narcisice si revendica o satisfactie narcisica (contemplarea de sine in oglinda reprezentata de analist) ce-I permite ulterior pacientului sa se confrunte cu conflictele legate de relatia de obiect. A doua tendinta este reprezentata de Erik Erikson, care vorbeste de o identitate a eului constind intr-o similitudine cu sine insusi si o continuitate ce culmineaza cu procedee de sinteza a eului si cu 'stilul' persoanei.

La Winnicott, sinele este un operator ce desemneaza sentimentul de sine, obtinut atunci cind realitatea interna est suficient circumscrisa, realizindu-se o continuitate de 'a fi' relativ la realitatea psihica si la schema corporala. Avatarurile sinelui sint specificate in relatia de dependenta materna : eul instaureaza relatia de obiect in masura in care ingrijirile materne sint suficient de bune, iar aptitudinea sau inaptitudinea mamei de a resimti nevoile sugarului contribuie la formarea 'adevaratului' sine sau a 'falsului' sine. Falsificarea sinelui permite o adaptare la realitatea exterioara si o deconectare intre 'corp' si 'spirit'. Acest caracter identitar al sinelui poate fi zdruncinat de 'agoniile primitive', momente de prabusire (breakdown) a sinelui unitar, ce-si gasesc expresia in depresii si experiente psihotice. Asemenea alternante de 'viata' si de 'moarte' privind sinele, remarca Assoun, se afla cumva in 'simetrie cu avatarurile kleiniene privind obiectul'.

Experienta oglinzii, elaborata de Jacques Lacan, trateaza problema din perspectiva subiectivitatii 'speculare' : copilul aflat in fata oglinzii isi asuma imaginea si isi anticipeaza identitatea in mod imaginar (forma intreaga a corpului sau depaseste amenintarea fragmentarii corpului). Ideea lacaniana a imaginii partiale trimite la obiectul partial al Melaniei Klein (aceleasi avataruri ale intregirii, insa de aceasta data la nivelul obiectului).

Exista autori care nu sint de acord cu utilitatea clarificarii intre eul ca instanta, pe de o parte, si eul ca obiect de iubire pentru individul insusi, pe de alta parte, si care prefera sa pastreze ambiguitatea notiunii freudiene de eu.

J. – B. Pontalis ne recomanda sa privim eul ca pe o instanta avind un fel de vocatie particulara pentru a reprezenta personalitatea in ansamblul sau. Si John S. Kafka este de parere ca perspectiva freudiana, mai complexa, este avantajoasa deoarece ea contine toate acceptiile termenilor 'Ich' si 'je', evitind astfel o 'solidificare' a functionarii psihice, ovedere exclusiv spatiala, in vreme ce realitatea psihica este o ecuatie psihism – timp. Dupa el, incercarile actuale, din psihanaliza, de a diferentia sinele de eu reprezinta o aparare fata de o ambiguitate esentiala, existenta la nivel individual.

Pe de alta parte, nu putem nega utilitatea, cel putin clinica, a notiunii de sine. In 1954, intr-unul din seminariile sale asupra scrierilor tehnice ale lui Freud, Lacan remarca, in legatura cu ultima teorie freudiana asupra eului :

'Ne aflam aici pentru a vedea ce anume semnifica evocarea notiunii de eu de-a lungul operei lui Freud. E imposibil sa intelegi ce anume reprezinta aceasta notiune asa cum a inceput ea sa apara odata cu lucrarile din 1920, odata cu studiile asupra psihologiei grupurilor si Das Ich und das Es, daca incepem prin a amesteca totul, sub pretext ca vrem sa intelegem un anumit versant al psihismului. Eul, in opera lui Freud, nu inseamna deloc asta. Asta are un rol functional, legat de necesitati tehnice'.

Rol functional, necesitati tehnice – remarca aceasta pare valabila si pentru conceptul de sine !

Acesta, mai global si mai putin diferentiat decit eul, trimite la o prima percepere de sine din partea subiectului, la o prima investire de sine inainte de diferentierea instantelor, ne spune Bernard Brusset. IN 1950, Hartmann descria sinele ca 'referindu-se la persoana totala a individului, incluzin corpul sau si partile corpului sau, ca si organizarea sa psihica dimpreuna cu partile acesteia'. Descrierea comporta o intuitie de sine ca fiind distinct fata de mediu si exista aici o apropiere de ideea de 'Ichfülung' (sentimentul eului) a lui Paul Federn, ceea ce-l face pe acesta un precursor al psihologiilor sinelui, desi el n-a acceptat niciodata distinctia intre eu si sine.

Spre deosebire de viziunea lui Federn,teoriile cu privire la sine utilizeaza numeroase aspecte ale notiunii traditionale de persoana si ale notiunii de identitate, care sint departe de teoria freudiana a eului.

la melanie Klein, sinele 'acopera ansamblul personalitatii si se refera nu numai la eu, ci la intreaga viata pulsionala pe care Freud a desemnat-o cu termenul de se'. Tocmai de aceea, exista posibilitatea unui clivaj al eului in interiorul unei unitati mai mari, sinele. Acest concept exprima, ne spune Roland Jaccard,

'[…] unitatea funciara a subiectului. Asa cum observa V. Smirnoff, este ceea ce ii ofera clivajului toata semnificatia sa, deoarece acesta nu scindeaza sinele in doua 'sine-uri' care sa se confrunte, ci introduce in sine o falie ce intra in cimpul conflictului intern. Doar reducerea acestui clivaj ii permite subiectului sa se regaseasca asa cum era la origine, adica sine insusi'.

Autorul citat se refera aici la integrarea afectelor si obiectelor despre care vorbeste Klein atunci cind descrie pozitia depresiva.

In opera Melaniei Klein, notiunea de sine difera de conceptiile altor autori (Hartmann, E. Jacobson sau Rene Spitz) prin ideea ca sinele, departe de a fi o functie cucerita si perfectionata in cursul evolutiei, prin posibilitatile adaptative si noetice ale copilului, este dat inca de la nastere, aflindu-se prezent inaintea oricarei interventii a aparatului psihic. In masura in care melanie Klein vede eul ca partea organizata a sinelui, acest eu exista inca de la nastere :

' […] este necesar sa avem in minte conceptia mea despre eul primitiv. Acesta exista, dupa mine, de la inceputul vietii neonatale, dar sub o forma rudimentara si putin coerenta. Intr-un stadiu foarte timpuriu, el indeplineste deja un numar de functii importante. Este posibil ca acest eu precoce sa se apropie de ceea ce Freud numea partea inconstienta a eului. Freud nu credea ca eul exista de la bun inceput, dar el atribuia organismului o functie care, dupa mine, nu o poate avea decit eul. Amenintarea interna cu aneantizarea, datorata instinctului mortii, reprezinta – si aici ma indepartez de Freud – angoasa primordiala ; si eul este cel care, in serviciul instinctului vietii – poate instaurat chiar de el – deviaza partial aceasta amenintare inspre exterior. In timp ce Freud ii atribuia organismului aceasta aparare fundamentala impotriva instinctului mortii, eu consider acest proces ca fiind o activitate primordiala a eului.'

La Klein, alte functii ale eului primitiv sint distinctia eu / noneu, distinctia bun / rau, fantasmele de incorporare si de expulzare (introiectie, proiectie). de altfel, eul apare sub forma fantasmelor sale privind lupta impotriva angoasei din relatiile cu obiectele.

In legatura cu diferentele dintre Klein si Freud asupra nasterii eului, Michel Fain sustine ca exista chiar in opera lui Freud un element ce reduce divergenta : preexistenta unei reprezentari pulsionale primare si a unui sistem ereditar de idealizare (tatal 'totemic' si reprezentarea sa primitiva). Notiunea de fantasma originara – sau de preconceptie in sensul lui Bion – apropie asadar conceptele de eu preformat (Klein) si de eu 'de format' (Freud).

Chiar daca afirma ca eul constituie o parte organizata a sinelui, Melanie Klein foloseste deseori termenii 'sine', 'eu' si 'subiect' ca si cum ar fi sinonimi si opusi cu totii termenului de 'obiect'. Fragmentul urmator, scris in 1957, ilustreaza din plin acest lucru.

'Am incercat sa arat in alta parte ca pulsiunile distructive, expresii ale instinctului mortii, sint resimtite ca fiind dirijate, in primul rind, impotriva eului. Atunci cind pacientul se confrunta cu ele, chiar daca aceasta confruntare este progresiva, el se simte amenintat cu distrugerea daca isi recunoaste asemenea pulsiuni ca apartinindu-i, si daca le integreaza. Cu alte cuvinte, in anumite momente, pacientul trebuie sa faca fata unor grave pericole ce ar rezulta din integrarea sa : eul sau ar risca sa fie coplesit; sau isi poate pierde partea ideala din sine, in momentul recunoasterii existentei in personalitatea sa a unei parti clivate, distructive si pe care o detesta'.

Remarcam ca 'pacientul', 'eul', 'sinele' si 'personalitatea' apar ca sinonime in acest text. Mai remarcam ca atentia lui Klein se indreapta mai putin asupra mecanismelor si aspectelor economice ale functionarii psihice si mai mult asupra continutului anxietatii sau asupra fantasmelor vehiculate de subiect in legatura cu el insusi, pe scurt, asupra experientei pe care o are eul cu el insusi.

Identificarea

Notiunea de identificare este o notiune greu de conturat, deoarece ea necesita apelul la principii contradictorii (poli care nu pot fi considerati doar complementari, afirma in 1984 Alain de Mijola) : echivalenta (acelasi) si distinctia (altul), prezenta si absenta, pierderea si conservarea, unitatea si pluralitatea.

Dintre diferitele diateze gramaticale care atesta o asemenea notiune, cea reflexiva, 'a se identifica…' – de unde si termenul lui Jean Laplanche 'se-identificare' -, este privilegiat in teoria psihanalitica, exprimind astfel aspectul narcisic al operatiei de identificare.

Freud a inceput sa scrie despre acest subiect in scrisorile sale catre Fliess (1899). In cazul visului si al simptomului isteric, 'ca in cazul tuturor fenomenelor nevrotice', este vorba de indeplinirea unei dorinte : identificarea ('multipla', stratificata; 'cu persoana iubita' dar si cu rivalul) exprima dorinta de a fi ca… sau de a avea acelasi lucru ca…

Interpretarea viselor

In Traumdeutung (1900), Freud afirma :

'Identificarea nueste o simpla imitatie, ci o atribuire pe baza unei pretentii etiologice comune. Ea exprima un 'ca si…''.

Asa cum arata Jean Florence, Freud numeste aici identificare, o productie de 'acelasi', o unificare a termenilor aflati intr-o relatie de similitudine; adica o modalitate de condensare. In visul ei, identificindu-se cu alta, frumoasa macelareasa doreste sa 'capete, in ochii sotului sau, locul prietenei sale' (Freud); insa in acelasi timp, ea face in asa fel incit dorinta acesteia, devenita propria sa dorinta, sa nu fie indeplinita. La momentul respectiv, Freud utilizeaza expresia 'pluralitate de persoane psihice'.

In anii 1912 –1915 (Totem si tabu, Doliu si melancolie), s-a conturat notiunea de incorporare orala, 'prototip a ceea ce va fi mai tirziu identificarea'. Freud ii arata importanta mai ales in melancolie, unde subiectul se identifica in mod oral cu obiectul pierdut. Este vorba de problema subiectiva a pierderii si a elaborarii ei. Pentru a tolera separarea si a reduce alteritatea, 'trebuie sa-l plasezi pe celalalt inauntru', scrie Jacques André, subliniind ca in lipsa metaforei, a lui 'ca si cum', avem de a face cu psihopatologia bulimiei si anorexiei.

In 1990, in Transfer si introiectie, Sandor Ferenczi introdusese conceptul de introiectie. In 1912, 'a introiecta' devine 'o extensie a eului', mecanism al oricarei iubiri obiectale :

'Consider ca orice iubire obiectala (sau orice transfer) este o extensie a eului sau o introiectie, atit la individul normal cit si la nevrotic […] In ultima analiza, omul nu se poate iubi decit pe sine insusi; a iubi pe altcineva inseamna a-l integra pe acest altcineva in propriul sau eu […]. Tocmai aceasta uniune intre obiectele iubite si noi insine, aceasta fuziune a obiectelor cu eul nostru, este ceea ce am numit introiectie si, repet, cred ca mecanismul dinamic al oricarei iubiri obiectale si al oricarui transfer asupra unui obiect este o extensie a eului, o introiectie'.

Dar apare intrebarea : daca nu exista investire fara o prealabila identificare, ce anume impinge subiectul ferenczian spre identificare ? Sau, cum se intreaba J. André cu privire la o identificare originara : 'Carei exigente psihice ii corespunde un travaliu atit de precoce de identificare, care il plaseaza pe 'a fi' inaintea lui 'a avea' ?'.

In orice caz, Freud adopta termenul de introiectie si il foloseste deseori ca sinonim pentru incorporare.

Karl Abraham si Melanie Klein il utilizeaza atunci cind descriu deplasarile fantasmatice ale obiectelor : introiectii, proiectii, reintroiectii.

Nicolas Abraham si Maria Torok (1972) sint cei care au sustinut diferenta esentiala dintre fantasma si proces (sau realitate metapsihologica), in legatura cu utilizarea termenilor de 'introiectie' si 'incorporare' ca sinonimi. Ei propun revizuirea acestei false sinonimii dintre introiectie si incorporare, considerind ca introiectia este un fenomen de ordinul cresterii, iar nu de ordinul compensarii. Ei au ridicat problema urmatoare : daca incorporarea corespunde unei fantasme, iar introiectia unui proces, de ce sa consideri fantasma - un produs al eului - ca fiind anterioara procesului, care este un produs al intregului psihism, asa cum fac autorii kleinieni ? Se stie ca pentru acestia din urma, fantasma se gaseste chiar la originea functionarii psihice, fiind oarecum omnipotenta…

Autorii respectivi afirma ca orice proces impune o modificare topica a psihismului, in vreme ce orice fantasma, care este de natura narcisica, tinde sa mentina statu quo-ul topic :

'Conceptia noastra este ca fantasma este de natura narcisica : pentru a nu atenta la imaginea subiectului, ea tinde sa schimbe lumea. Faptul ca este deseori inconstienta nu inseamna ca nu-i apartine subiectului, ci ca se refera la o topica pastrata in secret. Astfel, a intelege o fantasma capata un sens precis : inseamna a detecta in mod concret nivelul topic la care ea vine sa se opuna[]. A spune ca fantasma sustine procesul inseamna o rasturnare a intregului demers psihanalitic'.

Astfel, incorporarea ar fi o 'fantasma de ne-introiectie', pentru ca fantasma de incorporare pretinde ca realizeaza in mod magic remanierea psihica profunda impusa de realitatea pierderii. Aceasta 'vindecare' magica prin incorporare il scuteste pe subiect de durerosul travaliu al doliului si il ajuta sa refuze adevaratul sens al pierderii ; ea nu este decit un mijloc de a linisti eul. In realitate, fantasma de incorporare se opune introiectiei.

' [Ea] pretinde ca realizeaza […] la propriu ceea ce nu are sens decit la figurat. Ne imaginam ca inghitim obiectul pentru a nu 'inghiti' pierderea. [Este vorba de o] demetaforizare […]. De fapt, orice incorporare are vocatia nostalgica a introiectiei'. ('Introjecter – incorporer', in Nouvelle Revue de Psychanalyse 6, 1972)

Aceasta problema a raportului (cauzal ?) intre fantasma si proces (sau realitate metapsihologica) ne pare importanta in special cu privire la conceptia kleiniana, care este opusa celei prezentata de Abraham si Torok. Pentru Melanie Klein si discipolii sai, fantasma inconstienta insoteste orice experienta a realitatii, in doua directii : pe de o parte, fantasma se afla la baza procesului corespunzator, pe de alta parte, procesul – nu numai cel psihic ci si cel biologic, corporal – isi gaseste semnificatia prin fantasma sa. Intre cele doua registre, unul 'subiectiv' si altul 'obiectiv', exista o interactiune permanenta. Astfel, fantasma inconstienta de incorporare influenteaza ceea ce simte subiectul cu privire la identificarea sa :

'In acest sens, fantasma este resimtita ca o realitate efectiva, iar efectele ei sint suficient de reale. Din acest punct de vedere, fantasma inconstienta este omnipotenta'. (R. D. Hinshelwood, 1989)

Susan Isaacs scrisese despre omnipotenta fantasmei inconstiente, care produce efecte reale. De exemplu, 'procesul psihic sau fantasma inconstienta de a incorpora este descrisa in termeni abstracti ca proces de introiectie'. Efectul fantasmei de incorporare nu consta in a minca sau a inghiti in mod corporal, dar consta in 'alterari reale ale eului'. Pentru a demonstra ca insusi Freud avusese o viziune similara la un moment dat, Isaacs citeaza un pasaj din textul acestia despre (De)Negare :

'Referindu-se la acest aspect al judecatii care afirma sau neaga o anumita calitate a unui lucru, Freud spune : 'Exprimata in limbajul pulsiunilor celor mai vechi, adica al pulsiunilor orale, alternativa devine : 'as vrea sa iau acest lucru in mine si sa pastrez acest lucru inafara mea'. Cu alte cuvinte, acest lucru trebuie sa se afle fie in interiorul meu, fie in exterior'. [si Isaacs continua :] Dorinta astfel formulata nu este altceva decit o fantasma.

Ceea ce Freud numeste in mod pitoresc 'limbajul pulsiunilor orale', el numeste altundeva 'expresia psihica a unei pulsiuni', adica fantasmele ce sunt reprezentantii psihici ai unui scop corporal. In exemplul aratat, Freud ne arata ca fantasma este echivalentul psihic al unei pulsiuni. Dar el formuleaza si aspectul subiectiv al mecanismului de introiectie […]. Fantasma este astfel legatura dintre pulsiunea se-ului si mecanismul eului, mijlocul de transformare a unuia in celalalt. 'Vreau sa maninc aceasta, in consecinta am mincat-o'.

Dupa noi, chiar daca Freud opereaza o transpozitie a mecanismului de introiectie in limbajul fantasmei, acest lucru nu vrea sa spuna ca mecanismul de introiectie este provocat de fantasma de incorporare. Chiar daca el formuleaza, prin limbajul fantasmei, aspectul subiectiv al mecanismului, deci maniera reprezentationala de a percepe un proces psihic, aceasta nu inseamna ca si reciproca este valabila : ca mecanismul de introiectie ar avea loc in urma fantasmei. A sustine ca fantasma este omnipotenta, chiar numai 'dintr-un anumit punct de vedere', a sustine ca efctele sale sunt reale, chiar daca moderam acest 'real' numindu-l 'destul de real', inseamna a sustine un raport de cauzalitate. Un asemenea raport de cauzalitate dinspre fantasma spre mecanism apare din timp in timp in textele kleiniene, insotit de raportul invers, unde fantasma este produsa de catre mecanism (mecanismele 'sunt intotdeauna resimtite ca fantasme'), cele doua directii formind impreuna viziunea unei interactiuni armonioase intre fantasma si mecanism. Este o conceptie care justifica asadar sinonimia dintre cele doua concepte si scuteste autorii kleinieni de grija diferentierii intre, pe de o parte, discursul pacientului despre el insusi si, pe de alta parte, discursul analistului despre pacient.

Aceasta simetrie fantasma / proces nu este sustinuta in mod sistematic in comentariile teoretice. Ea este mentinuta sau abandonata in functie de necesitati. De exemplu, in acelasi text unde Susan Isaacs scrie despre efctele reale ale fantasmei de introiectie asupra psihismului subiectului, ea ajunge in punctul in care se ridica problema cresterii psihice, legate de distinctia progresiva din partea subiectului intre introiectul ca imagine si introiectul ca obiect corporal concret :

‘De obicei, problema descrierii procesului de introiectie, legat de fantasma de incorporare, se rezolva afirmind ca lucrul care se introiecteaza este o imagine sau un imago. Este, indiscutabil, corect […]. Cum ajungem – ca suntem psihologi sau nu – sa aflam aceasta distinctie, adica faptul ca lucrul ‘preluat in interiorul nostru’, obiectul intern, este o imagine si nu un obiect corporal concret ? Printr-un proces de crestere lent si complex […prin care] devine tot mai clara distinctia intre lumea interioara si lumea exterioara […si prin care] elementele vizuale, raportate la exterior, ale fantasmei, devin […] obiecte exterioare, recunoscute ca atare. Ne ‘dam seama’ ca obiectele se afla la exteriorul psihismului, dar ca imaginile lor se afla ‘in psihism’ ‘.

In acest pasaj, autoarea se refera la schimbarea psihica de lunga durata (‘proces de crestere [B1] lent si complex’). In timpul acestui proces, ne spune ea, se intimpla ceva care separa elementele vizuale ale fantasmei de incorporare, de elementele corporale concrete ale aceleiasi fantasme de incorporare, iar aceste elemente vizuale, aceste reprezentari, ii indica subiectului faptul ca introiecteaza nu obiecte concrete, ci imagini. Altfel spus, prin acest proces, subiectul incepe sa-si dea seama ca el fantasmeaza ca incorporeaza obiecte concrete, dar ca in realitate ‘incorporeaza’ imagini, ca de fapt introiecteaza. Prin aceasta, ne da de inteles Isaacs, se realizeaza pentru subiect (‘ ca este psiholog sau nu’) o separare intre fantasma si mecanism, deoarece subiectul isi pastreaza fantasma de incorporare, dar el ‘stie’ foarte bine ca aceasta fantasma ramine la un nivel subiectiv (obiectele exterioare sint recunoscute ca atare, dar imaginea lor se afla in psihism).

Vedem astfel cum autoarea kleiniana se gaseste intr-o pozitie teoretica, care nu-i mai permite sinonimia fantasma/proces si care o obliga sa faca, chiar daca in aceasta maniera implicita, o distinctie intre cele doua.

In orice caz, teoria Melaniei Klein asupra fantasmei inconstiente a largit conceptia lui Freud pina la ideea ca fantasma insoteste permanent orice activitate psihica sau comportament ale individului. Freud descrisese implinirea halucinatorie a dorintei, ca activitate mintala a sugarului aflat intr-o situatie de frustrare ; la el, fantasma este o ‘gratificare’ substitutiva atunci cind miscarile pulsionale nu-si gasesc satisfacerea.

Subiectivitate si obiectivitate in raport cu fantasma

Daca Klein isi considera modificarea teoretica privitor la fantasma ca fiind o dezvoltare bazata pe opera freudiana, alti autori, inca de la Discutiile Controversate din 1943-1944, considera ca ea a suprimat de fapt teoria lui Freud. Dupa Glover, teoria fantasmei inconstiente comprima toti termenii psihanalitici intr-un singur termen si anuleaza astfel intreaga teorie psihanalitica, in principal prin confuzia dintre abordarea obiectiva a analistului si trairea subiectiva a pacientului. Glover a propus conceptualizarea fantasmei inconstiente ca pe o enclava de activitate psihica primitiva, care continua sa existe de-a lungul dezvoltarii, separata de restul psihismului, dar ideea sa nu a fost acceptata in timpul Discutiilor Controversate, de catre kleinieni. In aceeasi perioada, Marjorie Brierley a insistat asupra mentinerii distinctiei dintre prezentarea experientei subiective, pe de o parte, si prezentarea (dedusa din experienta) conditionarii obiective a acestei experiente; ea a sugerat termenul de ‚semnificatie’ pentru a preciza aspectul subiectiv al fantasmei inconstiente.

Dezbaterea privind identitatea sau confuzia dintre abordarea obiectiva a psihanalistului si trairea subiectiva a pacientului a aparut devreme in teoria paihanalitica, raminind si in prezent la originea divergentelor dintre kleinieni si analistii de alte orientari. Chiar si autorii care tin la distinctia subiectiv/obiectiv in psihanaliza au perspective diferite, ce influenteaza implicit sensul pe care il dau termenului de fantasma inconstienta.

De exemplu, Owen Renik, cunoscut pentru conceptia sa asupra 'subiectivitatii ireductibile a analistului' (1993), arata ca psihanalistii contemporani au recunoscut si studiat intersubiectivitatea din clinica analitica, dar aceasta evolutie a fost uneori gresit inteleasa, in sensul ca clinica ar fi lipsita de obiectivitate. Autorul se opune unei asemenea idei si propune o definitie pragmatica a obiectivitatii analistului, in acord deplin cu acceptarea subiectivitatii sale ireductibile (1998). El sugereaza ca o asemenea conceptie pragmatica asupra obiectivitatii trebuie utilizata in toata stiinta moderna si il citeaza pe T. Kuhn, care scrisese in 1962 despre 'stiinta normala', adica despre stabilirea adevarului stiintific printr-un proces social de consens intre cercetatori care folosesc o aceeasi paradigma. Pe de alta parte, Renik vede ipotezele pozitiviste ca fiind o modalitate dezavantajoasa de a gindi obiectivitatea si subiectivitatea, si accepta obiectivitatea in masura in care ea reprezinta un consens util pentru obiectivul specific al curei analitice.

Marcia Cavell reflecteaza altfel asupra necesitatatii conceptului de obiectivitate in psihanaliza. Nici pentru ea, modelul intersubiectiv al situatiei analitice nu implica automat ca ideea de adevar, de realitate si de obiectivitate este depasita. Pentru ea insa, obiectivitatea consta intr-o lume impartasita si reala, dimpreuna cu conceptul unei asemenea lumi. Ambele sint necesare pentru gindirea propozitionala si pentru capacitatea de a ne cunoaste propriile ginduri ca fiind ginduri, ca fiind o perspectiva 'subiectiva' asupra lumii. In lipsa ideii unei lumi obiective in care traim si pe care ne straduim s-o intelegem, orice model intersubiectiv se prabuseste intr-o paradigma individuala. Cavell utilizeaza intr-o maniera originala perspectiva triangulatiei : ea ii citeaza pe R. Britton si pe A. Green, care au scris – urmindu-l pe Bion si pe Winnicott – despre spatiul mental 'triangular' care ii permite copulului sa gindeasca si sa-si creeze obiectele, dar adauga :

'Perspectiva mea asupra triangulatiei difera de cea a lui Britton sau a lui Green prin acceea ca pune in evidenta nu numai prezenta unor persoane inafara copilului, ci si a unei lumi reale si comune'. ('Triangulation, one's own mind and objectivity', in IJP 79, 1998)

Aceasta lume care contribuie la spatiul psihic triangular este 'public', partajabil si disponibil pentru a fi explorat de catre subiect si obiectul sau extern, 'mai larg decit cei doi participanti', capabil sa le ofere o perspectiva diferita de a lor.

Ipoteza lui Cavell se refera in mod explicit la fantasma inconstienta. Este interesant de observat faptul ca autoarea, fara a cunoaste pozitia lui Abraham si a lui Torok, ajumge la o idee asemanatoare, chiar daca altfel formulata. Ea arata ca fantasma inconstienta

'[…] este fixata, pietrificata in timp, in aparenta (asa o percepe subiectul) printre datele lumii, ca obiectele pe care le gasim aici si pe care nu le recunoastem ca fiind gindurile noatre asupra acestor obiecte. (Daca acceptam descrierea lui Melanie Klein despre lumea interna a bebelusului, vedem aici modul in care fantasmele inconstiente ale subiectului ii pot aparea acestuia ca lucruri implantate in psihicul sau ori ca un invelis al psihicului, iar nu ca propriile-i ginduri). Spre deosebire de fantasma, gindirea permite reflectia despre sine insusi […]. Unul dintre scopurile terapeutului este angajarea pacientului pe acea cale in care ceea ce era o fantasma devine un gind, asadar ceva supus reflectiei si indoielii; eliberarea personajelor lumii sale de statutul lor pietrificat in fantasma, in asa fel incit, asemenea imaginii memorabile a lui Loewald, fantomele (care ii bintuie psihicul) sa-i poata deveni stramosi (in lumea reala si publica)'.

Aceasta perspectiva asupra fantasmei inconstiente este asemanatoare celei descrise de Abraham si Torok, cu deosebirea ca M. Cavell opune fantasma si gindirea, in timp ce primii opun fantasma (de incorporare) si procesul (de introiectie). Este ca si cum caracterul 'concret' al fantasmei inconstiente, pus in evidenta de Klein, ar impiedica fantasma sa intre in miscarea oricarui proces, inclusiv cel de gindire. Acest caracter concret, care este pentru Klein insasi forta fantasmei inconstiente ce-i permite participarea la intreaga activitate mentala, constituie pentru ceilalti autori o dificultate.

Sa revenim la introiectie si la afirmatia lui N. Abraham si a M. Torok ca orice incorporare (fantasma) are introiectia (realitate metapsihologica) drept ‚vocatie nostalgica’, in conditiile in care ‚gura nu poate articula a numite cuvinte’. Dupa noi, in dezbaterea privind diferenta sau sinonimia fantasma/proces, cea mai avantajoasa pentru gindirea psihanalitica (cel putin pentru a noastra…) este alegerea distinctiei. Gasim deci observatia lui Abraham si a lui Torok ca justificata.

Mai mult decit atit, inainte de a citi articolul acestora despre incorporare, in 1995, munca noastra de cercetare asupra conceptului de identificare proiectiva (ca fantasma si ca mecanism) ne indreptase spre o ipoteza cu o logica similara, dar privitoare la un alt registru. Utilizind limbajul lui Abraham si al lui Torok, aceasta ipoteza ar putea fi formulata astfel :

Daca privim conceptul Melaniei Klein, de identificare proiectiva, ca pe o 'fantasma teoretica', iar relatia transfero-contratransferentiala ca pe o 'realitate metapsihologica', atunci conceptul de identificare proiectiva are, pentru Klein, relatia transfero-contratransferentiala ca vocatie nostalgica, tocmai pentru ca aceasta conceptie teoretica kleiniana 'nu a putut articula anumite cuvinte'.

Vom reveni asupra acestui subiect.

Ridicam acum o alta problema. Daca transpunem un asemenea rationament la nivelul fantasma/proces, el intilneste o puternica opozitie prin teoria lui Wilfred Bion. Dupa acesta, fantasma poate fi realizata efectiv. Din aceasta perspectiva, fantasma este aceea care va fi transformata in proces. In contextul discutat de Abraham si Torok, logica bioniana si kleiniana ar fi urmatoarea: introiectia reprezinta realizarea fantasmei de incorporare.

Care este primul, fantasma sau procesul corespondent ? Este vorba de o aporie, asa ca in cazul originii eului si a identificarii, sau a narcisismului si a relatiei de obiect, sau a uciderii tatalui si a sistemului social din Totem si tabu ?

Acest cerc ar putea fi rupt printr-o viziune ca a lui J. Laplanche : 'Timpul zero al vietii psihosexuale se situeaza in celalalt (adultul). Viata sexuala nu incepe prin 'eu introiectez' […], ci prin : el implanteaza, el introduce'. J. André, la rindul sau, va lega pozitia de 'seducere' a copilului de catre adult, de feminitate ca 'metabolizare a pasivitatii copilului in fata efractiei (penetrarii) originare'. Astfel, intrebarea 'cu ce incepem ?' devine 'cine incepe, subiectul sau obiectul ?'.

In Travaliul negativului (1993), André Green afirma :

'Odata cu identificarea, organizarea structurala a aparatului psihic isi deplaseaza gradientul spre obiect, adica, in cuplul intrapsihic – intersubiectiv, vectorizarea nu mai merge de la primul la cel de al doilea, ci urmeaza traiectul invers'.

Clivajul eului

Teoria lui Freud despre inconstient a pus sub semnul intrebarii integralitatea psihismului uman, evidentiind un domeniu separat de campul constientei, prin actiunea refularii. Pentru Freud, clivajul (Spaltung) este rezultatul unui conflict, asadar aceasta notiune are o valoare descriptiva iar nu explicativa : ea nu raspunde intrebarilor de tipul „de ce si cum anume s-a separat subiectul constient de o parte din reprezentarile sale ?”.

Mai tarziu, in 1938, Freud a subliniat existenta unor forme severe de clivaj psihic. El utilizase deja ideea de disociere : se considera ca psihismul este format din parti separate, ceea ce explica fenomenul personalitatii multiple. Ideea disocierii, aparuta din filozofia secolului al XVIII-lea, fusese utilizata de Bleuler in descrierea schizofreniei. Pentru acesta insa, spre deosebire de conceptia lui Freud, clivajul psihismului in grupe asociative distincte era conceput ca o regrupare secundara intr-o lume psihica dezagregata din cauza unui deficit asociativ primar (ca la Janet).

Notiunea de clivaj al eului este elaborata de Freud in cursul reflectiei sale asupra psihozei si fetisismului, care implica, dupa el, raportul eului cu realitatea. De aici, el va detecta un mecanism specific, denegarea (Verleugnung), al carei prototp este denegarea castrarii.

Iata ce ne spune autorul in 1938, in Clivajul eului in procesul de aparare :

„Sa presupunem asadar ca eul copilului se afla in serviciul unei puternice revendicari pulsionale, pe care el este obisnuit sa o satisfaca, si ca, deodata, el trece ingrozit printr-o experienta care il invata ca, continuarea acestei satisfaceri ar avea drept consecinta un pericol real, greu de suportat. Acum el trebuie sa se decida : sau recunoaste pericolul real, i se supune si renunta la satisfacerea pulsionala, sau deneaga realiatea si se convinge ca nu are de ce sa se teama, in scopul de a-si putea mentine satisfacerea. Apare deci un conflict intre revendicarea pulsiunii si obiectia din partea realitatii. Totusi, copilul nu face nici una, nici alta, sau mai degraba le face simultan pe amandoua, ceea ce inseamna acelasi lucru. El raspunde in fata conflictului prin doua reactii opuse, ambele valabile si eficace. Pe de o parte, cu ajutorul unor mecanisme determinate, el evita realitatea si nu-si interzice nimic; pe de alta parte, in acelasi timp, el recunoaste pericolul realitatii, isi asuma angoasa fata de aceasta realitate, printr-un simptom, si cauta ulterior sa se asigure. […] Fiecare din partile in litigiu si-a primit portia : pulsiunea si-a primit satisfacerea; cat priveste realitatea, ea a fost respectata cum se cuvine. Cu toate acestea, cum bine stim, numai moartea nu costa nimic. Succesul a fost atins cu pretul unei sfasieri a eului, sfasiere care nu se va vindeca niciodata, ci va creste cu timpul. Cele doua reactii la conflict, reactii opuse intre ele, se mentin sub forma unui nucleu de clivaj al eului”.

Este evident, remarca Laplanche si Pontalis, ca acest clivaj nu reprezinta o aparare a eului in sens uzual, ci o modalitate de a face posibila coexistenta a doua procedee de aparare, unul privitor la realitate (denegarea) si altul privitor la pulsiune, ultimul putand conduce de altfel la aparitia simptomelor nevrotice.

Sa amintim si remarca lui Freud despre psihotici, aparuta tot in 1938, in Scurt tratat de psihanaliza :

„Bolnavii, odata vindecati, declara ca undeva, intr-un colt al mintii lor, se aflase tot timpul cineva normal, care privea toata fantasmagoria aceea morbida asemeni unui observator dezinteresat. […] Spunem deci ca in orice psihoza exista un clivaj al eului si daca tinem atat de mult la acest postulat, este pentru ca el se confirma si la alte stari, mai apropiate de nevroza, in ultima instanta chiar in cazul acesteia din urma”.

Introducand termenul de clivaj al eului, Freud se intreaba daca descoperirea sa este de fapt ceva cunoscut demult si de la sine inteles, sau ceva cu totul surprinzator (de vreme ce un asemenea mod de „sfasiere” se afla chiar la baza teoriei psihanalitice asupra persoanei), si inclina spre cea de a doua varianta. Noutatea era, intr-adevar, ideea unui clivaj in interiorul eului, diferit de clivajul dintre doua instante (eul si se-ul).

In timp ce lucrarea de debut a Melaniei Klein era centrata pe clivajul obiectelor, dupa 1946, anul aparitiei articolului despre identificarea proietiva, autoarea a devenit mai atenta la mecanismul de clivaj al eului. Ea a descris mai ales clivajul aspectelor sinelui (la Klein, sinonim cu eul) percepute ca rele, ceea ce conduce la proiectia lor in obiect (identificare proiectiva). In cursul reflectiei sale asupra clivajului obiectului ca mecanism de aparare al eului primitiv, Klein ajunge la concluzia ca exista si un clivaj al eului, care este un proces activ, la fel ca clivajul obiectului :

„ Am enumerat diferite aparari, tipice pentru eul timpuriu, cum sant mecanismele de clivaj al obiectului si al pulsiunilor […]. Mi-am exprimat deseori ideea ca relatiile de obiect exista de la inceputul vietii, ca primul obiect este sanul mamei, care se cliveaza, pentru copil, intr-un san „bun” (gratificant) si un san „rau” (frusrant). Acest clivaj conduce la o separare a iubirii de ura. […] Se pune problema daca procesele active de clivaj al eului nu s-ar putea produce inca din primul stadiu. Asa cum presupunem noi, eul timpuriu opereaza clivajul obiectului si a relatiei sale cu acesta in mod activ, ceea ce poate implica propriul sau clivaj activ. In orice caz, rezultatul clivajului este dispersia pulsiunii distructive care este resimtita ca sursa pericolului”.

Sa observam cum, in acest pasaj, Melanie Klein isi prezinta viziunea asupra extinderii campului de operare pentru apararea eului impotriva angoasei : clivajul obiectului antreneaza un clivaj al eului si ambele produc un clivaj al pulsiunii (sursa de angoasa). Astfel, ea leaga dezvoltarea eului cu raporturile lui cu obiectele, ca si Fairbairn, pe care il citeaza de altfel in acelasi articol, dar tine sa se diferentieze de acest autor prin sublinierea legaturii dintre clivaj si pulsiune.

Fairbairn si Klein s-au influentat reciproc prin teoriile lor. Primul adoptase termenul de „pozitie”, dar el vorbea de pozitia „schizoida” iar nu „paranoida” (utilizata de Klein in anii 1930). Critica lui Fairbairn era ca Melanie Klein pusese un prea mare accent pe depresie, urmand directia lui Freud si a lui Abraham, care neglijasera la randul lor starile disociative din isterie. Fairbairn a facut legatura intre aceste stari, fragmentarea personalitatii schizoide si clivajul obiectulli „rau” introiectat, atragand atentia asupra aspectele structurale ale clivajului eului. Accentuand importanta starilor disociative din isterie si schizofrenie, el a postulat o „pozitie schizoida” care precede pozitia depresiva.

Melanie Klein, care inca utiliza, in 1946, termenul de „pozitie paranoida”, a fost de acord cu Fairbairn ca enomenul de clivaj era la fel de important ca proiectiile paranoide pe care le descria ea. Ea a acceptat notiunea lui Fairnbairn de „pozitie schizoida”, pe care a atasat-o la propria ei notiune, obtinand termenul de „pozitie schizo-paranoida”. Acest lucru este mentionat intr-o nota de subsol din articolul despre identificarea proiectiva :

„Cand a aparut pentru prima oara aceasta lucrare, in 1946, foloseam expresia mea „pozitie paranoida”, pentru a spune acelasi lucru ca „pozitia schizoida” a lui Fairbairn. Dupa o reflectie ampla, am hotarat sa combin termenul lui Fairbairn cu al meu si, in aceasta carte [Noi directii in psihanaliza, 1952], folosesc peste tot expresia „pozitie schizo-paranoida”.

In articolul sau din 1946, Klein prezinta mecanismul de clivaj ca operand asupra unui fel de sistem eu – relatie – obiect, dat fiind ca nu exista doua clivaje, un clivaj al obiectului si un altul al eului, ci „clivajul simultan al obiectului si al eului”, deoarece „eul este incapabil sa cliveze obiectul – extern si intern – fara sa se produca un clivaj corespunzator si in interiorul sau.

Inainte de a descrie mecanismul de identificare proiectiva, in lucrarea sa din 1946, Melanie Klein discuta despre clivaj si raportul acestuia cu alte mecanisme primitive de aparare impotriva angoasei : idealizarea si denegarea. Idealizareacorespunde clivajului obiectului, iar denegarea corespunde clivajului eului (denegare a realitatii psihice ! in vreme ce Freud vorbea in 1938 despre clivajul eului prin denegarea realitatii exterioare).

Petru a ilustra conexiunile pe care le face intre aceste procese, Klein alege exemplul gratificarii halucinatorii infantile, unde gasim :

„[…] clivajul obiectului si denegarea frustrarii, ca si a ersecutiei. Obiectul frustrant si persecutor este mentinut complet separat de obiectul idealizat. […] Aceasta se leaga de denegarea realitatii psihice. […] Denegarea omnipotenta a existentei obiectului rau si a situatiei dureroase echivaleaza, pentru inconstient, cu dezintegrarea lor de catre pulsiunea distructiva. Totusi, nu sant denegate si desfiintate doar o situatie si un obiect, ci acest destin il are relatia obiectala ; in consecinta, si o parte a eului, cea de unde emana sentimentele fata de obiect, este denegata si dezintegrata”.

Vedem modul in care sunt impletite mecanismele intre ele (clivaj, denegare, idealizare – denegarea frustrarii presupune un clivaj al eului, idealizarea presupune clivajul obiectului si denegarea obiectului rau etc.), vedem easemeni cum se impletesc elementele asupra carora opereaza aceste mecanisme : obiectul, eul, relatia lor, pulsiunea.

Textul lui Klein ofera impresia unei posibilitati de a combina la infinit diferitele mecanisme, pe de o parte, si eul cu obiectele sale (partiale, interne, externe), pe de alta parte, pana ce cititorul s-ar putea simti amenintat cu confuzia. Aceasta amenintare este insa limitata de Melanie Klein, prin faptul ca ea ne aminteste ca reperul viziunii sale psihanalitice este pulsiunea. Acest reper constituie motivul pentru care Klein nu va fi ulterior considerata o reprezentanta a scolii relatiilor de obiect, chiar daca ea a avut idei comune cu Fairbairn. Din acest punct de vedere, ea a ramas fidela teoriei freudiene a pulsiunii.