IN CE
MASURA ESTE POSIBILA CUNOASTEREA CELUILALT Dupa cum bine
observa Maria Todorova, 'descoperirea' Balcanilor, ca entitate
geografica, sociala si culturala de sine
statatoare, a avut loc 'o data cu inceputul constientizarii
faptului ca posesiunile europene ale Imperiului Otoman aveau o fizionomie
distincta' (p. 103). Cu toate acestea, pina la inceputul
secolului nostru, aceste relatari nu s-au aglutinat intr-un stereotip
occidental al Balcanilor, ci si-au pastrat o expresivitate
nationala proprie, oglindind o mare varietate de opinii si
nuante. 'Inventarea' regiunii - paralela, totusi, cu
descoperirea ei - s-a petrecut in primii ani ai secolului XX, pe fondul
recrudescentei conflictelor dintre nationalismele locale si imperiile
multinationale care stapineau aici si, pe de alta parte, in
contextul luptelor fratricide dintre natiunile balcanice, care au
definitivat din punct de vedere semantic binomul 'balcanism /
balcanizare', folosit, incepind de acum, ca sinonim pentru fragmentare
teritorial-politica, dezorganizare si instabilitate. Aceasta
'inventie' a Balcanilor ca un tinut nediferentiat,
dominat de violenta si definit ca sursa a tuturor marilor
conflicte europene, a mai inclus si un fenomen neobisnuit de critic
de autoreflectare - uneori chiar de autostigmatizare - care, fie ca
ipostazia anumite carente colective (inscrise, de regula, in
'civilizatia moravurilor'), fie ca, evocind specificul
intermediar al regiunii, ca punte intre culturi, sugera, pina la
urma, acelasi relativism al stabilitatii, ca si
evenimentele politice. In plus, sinonimia dintre 'balcanic' si
'oriental' (deci 'ne-european'), care a luat drept referent
aceleasi defecte morale 'structurale' (pasivitate, misoginism,
murdarie, nesinceritate, oportunism ), a avut darul de a adinci si
mai mult separatia imaginara fata de Europa, a carei
civilizatie a fost investita, prin contrast, exact cu virtutile
opuse.
Deceniile care
au urmat primului razboi mondial nu au mai adaugat acestui
cliseu alte lucruri in afara doar de o prejudecata rasista,
potrivit careia Balcanii constituiau un amestec inextricabil si
haotic de popoare, limbi si religii, aflate, ca si celelalte
trasaturi, la originea periodicelor eruptii de
violenta din regiune. Razboaiele de dupa 1990 din fosta
Iugoslavie - caracterizate arbitrar, dar in logica perfecta a
oricarui stereotip de acest fel, drept 'balcanice' - au conferit
acestei imagini temelii de granit, ingrosind toate
particularitatile 'balcanismului' din perioadele
anterioare. Diabolizarea Balcanilor in imaginarul social european a devenit
inca si mai puternica prin contrastul dintre conotatiile
negative ale regiunii si mitul concurent, dar pozitiv al Europei Centrale,
a carui voga, incepind cu anii '80 si, mai ales in deceniul din
urma, s-a datorat scrierilor citorva ginditori extrem de populari,
apartinind tarilor ce isi revendicau adeziunea la
aceasta idee: Jenц Szьcs, Czesław Miłosz si
Milan Kundera.
Reconstituind
istoria 'legendei negre' a regiunii natale, Maria Todorova nu trece,
desigur, pe linga factorii istorici in jurul carora s-a tesut,
de-a lungul timpului, structura densa a acestui stereotip mental (pentru
edificare, trimit la ultimul capitol al cartii, unde fiecare dintre
aceste 'realia' este amanuntit discutata). Impresia
mea, insa, este ca, purtata de patosul patriotismului local, ea
exagereaza intru citva, atunci cind scrie ca, in calitatea lor de
element de alteritate, 'Balcanii au fost capabili sa absoarba
convenabil un mare numar de frustrari, materializate politic, ideologic
si cultural, provenite din tensiunile si contradictiile inerente
regiunilor si societatilor din afara zonei balcanice' (p.
294). Intr-adevar, ceea ce s-a intimplat in ultima suta de ani in
Peninsula Balcanica nu intrece in insolit evenimente din alte zone ale
continentului sau din regiunile globului stapinite de europeni. Dar, de
aici si pina la a spune ca 'Balcanismul a devenit, in timp,
un substitut facil pentru descarcarea emotionala pe care o
oferea orientalismul, scutind Occidentul de acuzatiile de rasism,
colonialism, eurocentrism si intoleranta crestina
fata de islam' sau ca, aidoma Orientului, 'Balcanii au
servit drept depozitar al caracteristicilor negative impotriva carora a
fost construita o imagine pozitiva si plina de sine a
'europeanului' si a 'Occidentului' (p. 294) mi se pare
o cale prea lunga pentru a fi strabatuta atit de repede. In
fond, nu este oare in insasi natura alteritatii de a se
construi prin citeva elemente stabile, chiar daca acestea se
'pierd' in compozitia finala, intrecute fiind, ca
numar si complexitate, de 'inventiile' imaginarului?
Notiunea de balcanism a suferit pe parcursul istoriei mutatii
semantice semnificative, in functie de geografia culturala sau de
contextul geo-politic la care s-a raportat. Mai mult chiar, exista o
semantica stiintifica a termenului si una
vulgara, care se bazeaza pe clisee, pe diferite paradigme
culturale care, inevitabil, plaseaza balcanismul intr-o relatie de
inferioritate fata de alte spatii ale culturii europene . Exista
uneori chiar si in discursul diferitilor intelectuali
reminiscente ale unui ton peiorativ pe care si-l asociaza
balcanismul, explicabile prin suprapunerea sensului cultural cu insusi
destinul popoarelor balcanice, marcat de convulsii si invalidat de istoria
recenta .
Etimologia toponimului Balkan este regasibila in limba turca,
iar sensul este acela de munte dificil. Balkan este, de fapt, folosit ca
alternativa a toponimului grec Haemus, un munte destul de putin
cunoscut in epoca.
In 1808, geograful german August Zeune reunea teritoriile situate la sud de
Haemus sub denumirea de Peninsula Balcanica. Sintagma a supravietuit,
cu toate ca a fost, sporadic, inlocuita cu altele (Peninsula
Greaca sau Slavogrecia) . Ca amanunt ce tine mai mult de
anecdotica, ar mai trebui precizat ca denumirea initiala de
Peninsula Balcanica se intemeiaza pe o apreciere eronata.
Se credea ca Haemus este un lant muntos "care strabate partea
septentrionala a peninsulei de la extremitatea ei estica pana la
cea vestica" ; in realitate insa, era vorba despre un munte cu o
intindere totala de doar 550 de km, de la Marea Neagra pana la
frontiera dintre Iugoslavia si Bulgaria.
Am facut pana acum referire exclusiv la determinarile geografice
ale termenului, cele care se refera la spatialitate. Vom deplasa acum
accentul spre conotatiile culturale si, vom vedea, chiar morale, pe
care termenul le va asocia in timp. La 20 decembrie 1918, intr-un articol din
New York Times se foloseste termenul balcanizare; el desemna procesul de
faramitare a unor mari entitati statale, ca o
consecinta a evenimentelor istorice din Balcani. In 1949, o data
cu sfarsitul Razboiului Civil din Grecia, urmeaza o
perioada de liniste sau, mai bine spus, de aparenta
liniste, coincidenta partial cu instalarea Cortinei de Fier.
Criza identitara, culturala a Balcanilor era insa departe de a
se fi incheiat, fusese doar suspendata in mod artificial si, evident,
provizoriu. Sub influenta dictatoriala a unui sistem politic ale
carui atribute esentiale erau reprimarea brutala si
superficialitatea in abordarea problemelor identitare, Balcanii au tacut
fara ca totusi aceasta sa insemne ca problemele
culturale au fost rezolvate.
O data cu debutul Razboiului Rece, Balcanii devin miza a
diferitelor sfere de influenta. Grecia si Turcia vor ramane
in afara Cortinei de Fier, ele urmand sa aiba o evolutie
diferita fata de celelalte state balcanice. Geografii
alaturau Grecia si Turcia, Portugaliei, Spaniei si Italiei -
impreuna formand Europa de Sud sau Europa Mediteraneana, in timp ce
Iugoslavia, Albania, Bulgaria, Romania, Polonia, Ungaria si Cehoslovacia
erau in Europa de Est.
Dupa prabusirea comunismului, Occidentul a trait multa
vreme cu iluzia ca, aplicand aici paradigme verificate in
societatile occidentale, rezultatele vor fi promitatoare.
Bunastarea materiala a fost declarata panaceul universal pentru
toate bolile Balcanilor. S-a dovedit insa ca, aici, civilizatia
balcanica isi crease o imunitate imbatabila la toate
solutiile - sablon, ca nu mai reactioneaza la
acelasi tip de logica occidentala, ca se individualizase
intr-o asemenea masura incat oricine ar fi incercat sa ajute
Balcanii, trebuia ca mai intai sa le invete geografia culturala.
Toate aceste elemente de istorie pura, toate esecurile popoarelor
balcanice precum si violentele si nationalismul uneori
exacerbat (dar care, e bine de amintit, nu este inventia Balcanilor) au
dus la definirea balcanismului in stricta asociere cu haosul,
inconsistenta si pitorescul. Lipsa de demnitate, inexistenta
unor valori morale coerente si consistente, inconsecventa - toate
acestea au ajuns sinonime pana la identitate cu balcanismul.
Balcanismul a depasit, insa, granitele Balcanilor, devenind
un adjectiv depreciativ folosit de fiecare data cand se
caracterizeaza o situatie politica incendiara sau un
comportament inadecvat. Confuziile semantice duc cel mai adesea la suprapunerea
unor sensuri care, privite din perspective culturale, sunt fortate si
insuficient argumentate. Se pun, spre exemplu, intr-o relatie
sinonimica termeni ca balcanism - orientalism - bizantinism. Este, deci,
necesara o delimitare stricta a fiecaruia dintre ei,
stabilindu-se lucid natura relatiilor dintre acesti trei termeni.
Fara un asemenea demers, orice discutie despre balcanismul
literar risca sa perpetueze o suma de clisee si
sa faca inutila orice analiza literara.
Ceea ce se considera in unanimitate ca o trasatura
definitorie pentru balcanism este puterea de coabitare a unor stari
contrastante, uneori imposibil de imaginat impreuna . Personajul balcanic
este imprevizibil, insa nu doar in ceea ce priveste manifestarea lui
exterioara (raporturile fata de celalalt, actiuni,
motivatii etc.), ci chiar in raport cu sine insusi. Liniaritatea,
ordinea fireasca, chiar logica existentei sunt negate de personajul
balcanic aparent fara o motivatie solida, insa e bine
de stiut ca toata aceasta labilitate este una
construita, asumata. Personajul balcanic este constient de lipsa
lui de consistenta, compensand-o cu un rafinament care il
salveaza de cele mai multe ori de la vulgaritate.
Trebuie spus de la bun inceput ca personajul balcanic poate fi usor
confundat cu cel de tip realist - dostoievskian, spre exemplu. Gasim in
intreaga literatura universala o intreaga galerie de
actanti inconsistenti, fara valori morale bine definite
si susceptibili de o anumita labilitate care-i face sa
actioneze haotic, instinctual. Exista, insa, o deosebire
esentiala fata de ceea ce ar trebui sa intelegem
prin personaj balcanic: la eroii dostoievskieni nu observam in mod vizibil
acel zambet in coltul gurii, zambet care pe balcanic nu-l
paraseste aproape deloc. Morga personajelor tragice nu-l prinde
pe balcanic, el se plaseaza intotdeauna intre doua stari; este,
preluand un foarte interesant motiv din basmele romanesti, un individ care
cu un ochi rade si cu altul plange si face lucrul acesta in
acelasi timp, creand in cititor o stare de confuzie. Privitorul (in cazul
nostru, cititorul) nu mai stie la care ochi sa fie atent, la cel care
rade sau la cel care plange . Umorul balcanic nu este niciodata unul
eliberat de ironie, rasul nu seamana deloc cu o dezlantuire
de veselie, ci, mai degraba, cu o prelungire a unei atitudini generale
fata de existenta; balcanicul este susceptibil, nu se poate
investi unilateral si total nici macar in aceasta actiune
simpla de a rade, el pastreaza pana si in ras o
atitudine defensiva pentru ca mai mereu rade de celalalt si
nu cu celalalt.
Traditionalism si conservatorism - acestea par sa fie atributele
cel mai frecvent atribuite societatilor balcanice . Progresul la care
Balcanii au aderat de fiecare data cand le-a permis contextul istoric nu a
putut inlatura acest caracter conservator si traditional pe
care, in ciuda eforturilor sale, balcanicul se vede nevoit sa si-l
asume . Aceste doua notiuni au fost in ultimul timp demonetizate
si asociate cu involutia, anacronismul si lipsa de emancipare.
In realitate insa, exista foarte multe avantaje pe care le poate
conserva si valorifica o societate traditionala; in primul rand,
elementele ce definesc un asemenea tip de societate sunt valori verificate la
care Balcanii se pot intoarce de fiecare data cand experimentele politice
dau gres. Se explica astfel si incapatanata
rezistenta pe care culturile balcanice au opus-o diverselor imperii
colonizatoare.
In al doilea rand, aceste atribute balcanice dau literaturii si, in
general, culturii o matrice identitara profund originala, o matrice
in care noul este asezat intotdeauna nu ca temelie, ci pe temelia unor
valori traditionale.
Lumea balcanica este una lipsita de centru in sensul in care
intelegem prin centru autoritate si credibilitate. Personajul
balcanic neaga in mod defensiv orice forma de autoritate,
supunandu-se totusi vointelor dictatoriale pentru ca revolta sa
este una lipsita de violenta, comoda, redusa la
oratorie, la elocinta; balcanicul nu protesteaza impotriva
dictatorilor, ci impotriva unor sisteme care, abstracte fiind, il
transforma intr-un protestatar pasnic, inofensiv. Acumuland tensiuni,
el va izbucni violent doar atunci cand se va afla in mijlocul massei care,
gandind ca el, ii legitimeaza pornirile violente si ii anuleaza
sentimentul fricii.
Balcanicul are o scara proprie de valori fara sa fie
totusi un dezradacinat; el nu se revendica neaparat
dintr-un spatiu bine determinat, nomadismul lui spiritual il face sa
se simta confortabil in aproape orice teritoriu s-ar afla. Nu este aici
vorba neaparat despre adaptabilitatea la mediu, ci, mai degraba,
despre faptul ca balcanicul este fidel unor principii morale sofisticate,
marcate de contradictii . El este aproape simultan curajos si
las, nu judeca niciodata cu aceeasi grila si
adopta in relatiile cu ceilalti o atitudine din care nu lipsesc
decat rareori forme extreme de toleranta, dar si de
intransigenta.
Balcanismul literar impune si o relatie neobisnuita intre
personaj si spatiul, teritoriul pe care acesta il locuieste sau,
dupa caz, il inlocuieste. Balcanicul are in mod cert un spatiu
de care se ataseaza, dar acesta nu este niciodata asociat in mod
exclusiv cu un teritoriu. Ceea ce-l defineste pe balcanic este atat de
puternic interiorizat incat el nu este dependent de geografia locurilor in care
se afla. Memoria lui nu este aceea a locului, nostalgia lui nu este deloc
telurica. Diversitatea etnica si culturala care au definit
intotdeauna Balcanii au avut ca efect in plan cultural experienta
bogata a personajului balcanic , pe care caracterele umane nu-l mai uimesc
. El nu mai are prejudecati in legatura cu ceilalti,
ii accepta asa cum sunt si nu judeca dupa o matrice
identitara data, ceea ce il transforma intr-un observator fin,
care apreciaza nuantele si detaliul.
Balcanismul literar este reperabil si la nivel strict lingvistic. El
isi asociaza o intelepciune de factura populara,
imprecatia ca forma de revolta sau dezaprobare , jignirea ca
dovada de dragoste, de apropiere, de intimitate. Balcanismul impune
violenta de limbaj tocmai pentru a sugera legaturile afective dintre
personaje; limbajul urban, civilizat si corect i se pare balcanicului
potrivit doar atunci cand interlocutorul sau ii este strain, doar
atunci cand partenerul de conversatie impune o atitudine glaciala.
Politetea devine, astfel, marca a relatiilor impersonale, in
care implicarea emotionala absenteaza. Un discurs frust
defineste, insa, discutia dintre prieteni - acolo ornamentele
retoricii devin inutile.
Timpul balcanic se scurge dupa alte reguli sau, mai exact spus, are o
alta semnificatie decat cea data de occidental. Trecutul nu
devine niciodata istorie pentru balcanic, el se poate reactiva oricand,
uneori violent, in functie de contextul prezentului. Putem afirma chiar
ca trecutul are caracter fiintial, este in permanenta aflat
intr-un proces noician de devenire; nu se produce detasarea de trecut, ci
, dimpotriva, o data cu trecerea timpului, trecutul capata
mereu alte dimensiuni. Este vorba despre un haos al axei traditionale a timpului:
trecutul, prezentul si viitorul nu se definesc independent, in succesiuni
logice, ci intr-o legatura indestructibila unul cu
celalalt. Compensatoriu, pentru ca balcanicul nu are memoria
teritorialitatii, nu are simtul proprietatii fizice,
el isi dezvolta o extraordinara memorie temporala care nu-i
permite sa asimileze trecutul, istoriei. Se poate vorbi, desigur, despre
teama balcanicului de timp , dar nu putem intelege prin aceasta o
teama generata de trecerea timpului, ci, mai degraba, o
spaima fata de tot ceea ce presupune ca evolutie trecerea
timpului, o spaima de altfel motivata tocmai de lipsa de certitudini
temporale. Nestiind cand sa-si incheie contul cu trecutul, cum
sa-si gestioneze prezentul sau cum sa-si creeze un orizont
de asteptare fata de viitor, balcanicul nu are repere comparabile
cu cele ale occidentalilor.
Existenta unei paradigme culturale distincte asociata balcanismului
este negata la ora actuala de multi cercetatori, unul
dintre argumente fiind acela ca balcanismul ca realitate culturala nu
are o sfera specifica, particulara, el suprapunandu-se
partial altor tendinte si curente deja existente. Demersul
recunoasterii unei matrice culturale balcanice este ingreunat si de
puternicele valente peiorative pe care termenul si le-a asociat ca o
consecinta fireasca a evolutiilor politice si istorice
din Balcani in secolul trecut.
Apoi, un alt impediment il constituie insasi constatarea ca
balcanismul literar nu este identificabil exclusiv in zona literaturilor
popoarelor balcanice; acesta poate sa fie, insa, si un argument
al profunzimii si legitimitatii tiparului cultural balcanic.
Se afirma, de asemenea, ca toate simptomele culturale asociate
balcanismului sunt, de fapt, simple mosteniri orientale si de
alta sorginte, prin urmare notiunea de balcanism cultural (literar)
este artificial creata. Este, insa, de domeniul evidentei
ca nici o cultura nu poate mosteni pur si simplu profilul
cultural al societatilor care au precedat-o; acest profil este
permanent imbogatit si odata cu indepartarea
temporala de modelul cultural primordial, asemanarile devin din
ce in ce mai putine. Balcanismul poate pastra, cu
siguranta, ceva din matricea culturala a Bizantului, poate
avea trasaturi care sa ne faca sa ne gandim la Orient,
dar toate acestea sunt grefate de realitatile culturale ale secolului
XX. Este putin probabil daca nu chiar imposibil ca
realitati istorice precum Razboaiele Balcanice sa Cortina de
Fier sa nu fi contribuit decisiv la conturarea unei culturi balcanice
distincte. Maria
Todorova in lucrarea de referinta Balcanii
si balcanismul, pune accent pe caracterul Balcanilor ca punte
de legatura intre civilizatiile occidentala respectiv
musulmana, ca etapa intermediara pe un continuum de dezvoltare. In Cucerirea Americii, Tzvetan
Todorov analizeaza un anume loc, o anume perioada si un aspect al colonizarii.
Este vorba despre cucerirea Mexicului, in jurul anului 1519 si a conflictului
dintre Cortez si Montezuma. Premiza cartii este ca cucerirea Americii - pe
linga ceilalti factori care nu sint de neglijat - a fost posibila si datorita
codurilor lingvistice diferite, a modului de receptare a semnelor, si a genului
diferit de comunicare care regiza cele doua tabere.
Cortes pleaca sa cucereasca Mexicul din Cuba, trimis de guvernatoul spaniol
al insulei, in fruntea a circa 300 de persoane. De indata ce navele parasesc
coasta, seful sau ierarhic se razgindeste si revoca ordinul. Dar Cortes refuza
sa se supuna deciziei si incepe o expeditie pe cont propriu in imperiului
aztec, condus la acea vreme de Montezuma II. Capitala Mexico cade
fara mari probleme, in fapt el este chiar bine intimpinat de localnici. Cu
toate acestea, Cortes il face prizonier pe Montezuma, care se supune de buna
voie incarcerarii, fara sa opuna nici un fel de rezistenta. Intre timp, Cortes
afla ca tarmul a fost invadat de trupele trimise din Cuba pentru pedepsirea lui.
Montezuma ramine prizonier in Mexico,
supravegheat de spanioli, in timp ce Cortes se lupta cu proprii sai
conationali, pe care ii si invinge. La sosirea sa, Montezuma fusese asasinat de
gardienii.
Todorov se intreaba care ar fi rationamentul acestui comportament la un rege
despre care se spun cele mai bune lucruri. E adevarat ca unele cronici il
caracterizeaza drept un tip melancolic si resemnat. Dar la acuzatia de
incapacitate politica, se poate raspunde ca Montezuma era seful celui mai mare
imperiu care supusese toate triburile din jur, ca era seful unei armate
puternice, numeroase si bine organizate. Spaniolii vad in el fie un nebun, fie
un intelept.
Ceea ce altii considera naivitate politica, Tordorov ia deja drept un semn de
ambiguitate culturala, singura explicatie plauzibila a lipsei de rezistenta in
fata unui pericol atit de mare. Pentru Todorov este clar ca la intilnirea cu un
fenomen atit de nou, Montezuma este derutat de diferenta, si invins de
neputinta de a comunicarea. Todorov
vorbeste despre doua tipuri de comunicare in general. Una este o comunicare
interumana si se bazeaza pe interactiunea intre indivizi pe baza unui bagaj
comun de informatii. Este tipul de comunicare folosit de spanioli. Cel de al
doilea este unul ritual, bazat pe comunicarea dintre individ si lume, sau
individ si zei, caracterizat in general prin codificare, ritualizare si
reinterpetare. Este vorba despre tipul practicat de indieni.
Pentru indieni, societatea este cea care decide asupra destinului fiecarui
individ. Individul nu reprezinta prin el insusi o totalitate sociala, el este
numai un elementul constitutiv al acestei totalitati, reprezentata de
colectitivitate. Aztecii nu acorda importanta opiniei personale, initiativei
individuale. Socialul are un rol determinant in evolutia individului si decide
asupra tututor actelor sale. In aceasta societate suprastructurata, si puternic
ierarhizata, un individ nu poate fi egalul altuia. Viata unui individ nu este
un un cimp deschis si nedeterminat, ci realizarea unei ordini prestabilite.
Viitorul individului este reglat de trecutul colectiv.
Primul gest facut de Montezuma la sosirea spaniolilor este de a refuza constant
sa comunice cu ei. Singurul mesaj pe care li-l trimite este ca nu vrea sa
primeasca mesaje. Esecul sau incepe cu modul in care foloseste sau valorifica
informatiile primite. Intepretarea lor se face in cadrul comunicarii cu lumea
in general, si nu cu indivizii. In loc sa ceara sfat consiliului de razboi, el
cere sfat zeilor despre felul cum trebuie sa actioneze.
Identitatea spaniolilor este atit de diferita si imprevizibila, ca Aztecii nu
reusesc acolo unde excelasera in razboiul dintre triburi, adica in adunarea de
informatii. Nereusind sa ii integreze pe noii veniti intr-un sistem cunoscut,
ei renunta la propriul lor sistem de a intepreta diferentele, livrind acest
neprevazut zeilor, cronicilor, prevestirilor.
In al doilea rind, pentru Azteci discursul are o functie rituala, puternic
reglementata ca forma si ca functie. Cuvintarile sint memorizate si citate la
emiterea fiecarui nou discurs, care devin o repetitie a ceea ce s-a spus de
secole. Ca si intepretarea lor, productia acestor discursuri este dominata de
trecut si nu de prezent. In aceasta lume dominata de traditie intervine sosirea
spaniolilor. Sase au fost,
dupa Larry Wolff, procedeele care au concurat la inventarea Europei de
Est. Explorarea sistematica a regiunii (sau, cum scrie autorul,
'patrunderea' ei) a avut drept rezultat, cu incepere din cel
de-al XVIII-lea veac, luarea ei treptata in stapinire (proces numit
de Larrry Wolff 'posedare'). 'Imaginarea', care a urmat, a
insemnat construirea reprezentarii mentale a spatiului (altfel spus, 'cartografierea'
sa), operatiune in care amestecul realitatii cu fictiunea,
a geografiei cu filosofia, a sfirsit prin a proiecta o alteritate in care
se amestecau inextricabil aspiratiile, ideile si idiosincrasiile
vest-europene. 'Sfatuirea' Europei de Est (a cincia
operatiune identificata de autor) a dat iluministilor de toate
spetele (fiziocrati, teoreticieni ai utopiei s. a. m. d.) ocazia
de a o transforma - asa-zicind - in 'poligon de incercare' a
tuturor reveriilor social-politice. Rusia 'lui Voltaire',
bunaoara, a fost, din acest unghi, o zona privilegiata,
autorul Istoriei lui Carol al XII-lea considerind ca totul era aici
de facut, ba chiar, 'de facut si de refacut', cum
credea un alt contemporan, Lemercier. Imperiul tarilor concura serios, la
acest capitol, cu Polonia, care, potrivit constatarii lui Rousseau,
astepta interventia oricui dorea 'sa conceapa un
plan inchegat pentru preschimbarea acestui guvernamint'.
In fine, ultima
operatiune, 'popularea', prin care Iluminismul a cucerit din
punct de vedere intelectual teritoriul (ale carui frontiere, am uitat
sa precizez, erau Polonia la vest si imensele tinuturi ruse, la
est), a adaugat cartografierii initiale si studierea
(aflata, e drept, intr-o faza incipienta), sub toate aspectele,
a semintiilor locale, inaugurind, astfel, cercetarile etnografice,
antropologice, folclorice si rasiale, devenite ulterior epistemologii
moderne.
La capatul
acestei complicate 'alchimii' mentale, nu doar Rasaritul a
aparut ca o constructie noua. De fapt, inventarea Europei de Est
a fost inseparabila de procesul invers, de 'descoperire' a
partii apusene a continentului. 'Ele - scrie autorul - au
intrat in centrul atentiei ca jumatati complementare, pe
harta si in conceptia Iluminismului, intrucit cei care studiau
Europa de Est cu greu puteau defini diferenta ei fundamentala, fara sa
formuleze, implicit, perspectiva din care o studiauInventarea Europei de Est
a fost in istoria ideilor un eveniment de subtila autoreclama
si, uneori, de fatisa autoelogiere, prin care Europa
de Vest se definea si isi afirma superioritatea' (p. 469).
Aidoma cazului balcanic, alteritatea se vadeste, si aici,
inseparabila de identitate, relatia lor simbiotica raminind
neschimbata pina astazi. Nu pot sa inchei, fara a
observa ca modul cum a 'aparut' Europa
Rasariteana ne ofera prilejul de a intelege mai bine
soarta altor constructii aparent asemanatoare, cum ar fi
'Europa Centrala', care trebuie sa se resemneze sa
ramina slabe si neconvingatoare, atita vreme cit nu vor reusi
sa asocieze dimensiunii culturale si fantasmele imaginare.
BIBLIOGRAFIE:
Prevelakis, Georgios, Balcanii - Cultura si geopolitica,
Bucuresti, Editura Corint, 2001.
Todorova,Maria, Balcanii si
balcanismul, Bucuresti, Editura Humanitas, 2000.
Tanasoca, Nicolae Serban, Bizantul si romanii,
Bucuresti, Editura Fundatiei PRO, 2003. Tzvetan Todorov -
'Cucerirea Americii' Larry Wolff - 'Inventare
Europei de Est'.
