Continutul procesului de educare la orbul-surdomut si etapele sale metodice

Continutul procesului de educare la orbul-surdomut si etapele sale metodice

Munca de educare si integrare (chiar si relativa) in viata sociala a orbului-surdomut se realizeaza prin dezvoltarea vorbirii si insusirea unei profesiuni elementare. Etapele si caile pentru realizarea acestor obiective dificile au la baza unele legitati ce decurg din insasi structura procesului de cunoastere, vorbirea fiind instrumentul de comunicare a unei experiente concrete generalizate in notiuni, judecati si rationamente. In istoria educarii unor astfel de deficienti gravi sunt cunoscute cazuri in care nu s-au obtinut rezultatele asteptate datorita si faptului ca in procesul educativ s-a pornit direct de la educarea vorbirii si nu de la elaborarea unei baze senzoriale concrete, nemijlocit legate de obiectele si fenomenele din procesul cunoasterii si al comunicarii. Acest tip de demers s-ar parea ca sta la originea unor insuccese educative, daca nu chiar a unor esecuri. In acest sens se dau ca exemplu: in Franta Octavie Maurisot (1827-1843), in Danemarca Magnus Olson (1849), in Germania Mirch August (1855), care cu toate ingrijirile primite si cu toata educatia primita au ramas invalizi. Chiar si celebra Laura Bridgman n-a reusit sa-si dezvolte vorbirea niciodata. Nascuta in 1829 la Hanover, New Hampshire, este luata la 7 ani de catre dr. Samuel Griddley Howe la Perkins Institution din Boston. Aici, desi i se predau disciplinele scolare si activitatile manuale, ea nu reusit sa-si dezvolte vorbirea orala; "vorbirea manuala" ramane mijlocul principal de comunicare. Obiectul predilect cu care se juca era gheata tatalui sau, probabil datorita formei si maleabilitatii pielii, fapt ce corespundea mai bine nevoii de a-si dezvolta simtul tactil-motor. Dupa alte opinii (cele ale profesorului Lesshaft), ea putea doar sa impleteasca ciorapi si sa repete rugaciunile invatate.

In elaborarea unei metodologii de educare a orbului-surdomut trebuie sa se tina seama de o serie de factori, intre care: momentul (varsta) la care principalii analizatori si-au pierdut functia, eventualitatea unor resturi de auz si vaz, stadiul in care se afla vorbirea, dezvoltarea psihofizica generala, existenta unor deprinderi de autoservire si de cunoastere a obiectelor si fenomenelor etc. Particularitatile individuale, ca si existenta unor factori diferiti la subiectii orbi-surdomuti, determina diferentieri si suplete in procedeele folosite. Numai in astfel de conditii se pot obtine rezultate bune in educarea deficientilor gravi, fara a se absolutiza o metoda sau alta, un procedeu sau altul. Principalul este sa nu se incalce legile cunoasterii, trecerea de la senzorial la logic. Tinand seama de experienta lui I. Sokoleanski in educarea orbului-surdomut, metodica folosita prezinta in general urmatoarele etape:

a) cunoasterea nemijlocita a obiectelor si fenomenelor lumii obiective;

b) insusirea gestului, a gesticulatiei;

c) elaborarea si folosirea semnului dactil;

d) scrierea si citirea;

e) vorbirea.

Fiecare din aceste etape are un continut, metode si procedee speciale proprii, precum si o atenta organizare in timp.

a. Umanizarea si introducerea deficientului in lumea obiectelor si a fenomenelor constituie "legea de fier" in procesul educativ, indeosebi la acei deficienti care au pierdut foarte de timpuriu principalii analizatori. Aceasta prima etapa are ca scop realizarea unui proces de umanizare initiala, prin introducerea deficientului in societatea umana, cu trebuintele si satisfacerea lor in forma umana. Sprijinind procedeele de educare pe satisfacerea unor trebuinte biologice elementare (nevoia de hrana, nevoia de imbracaminte etc.), se elaboreaza deprinderi si obisnuinte umane, civilizate.

Concomitent, deficientul este introdus in cunoasterea lumii imediat inconjuratoare, dezvoltandu-i-se observatia si pipaitul activ. In aceasta etapa, cunoasterea intuitiva va urmari: familiarizarea treptata a deficientului cu obiectul; perceptia formei, a marimii obiectelor si a relatiei parte - intreg; compararea obiectelor si a partilor componente (asemanari, deosebiri); diferentierea trasaturilor comune mai multor obiecte si clasificarea lor.

Treptat, pe baza perceptiilor nemijlocite, prin pipait, se elaboreaza reprezentari tactil-motorii despre obiectele inconjuratoare, se formeaza constiinta lumii obiective. Cunoasterea, ca tehnica de invaluire a obiectului, se bazeaza pe imitare. Subiectul imita la inceput, dupa educator, actiunile si modul de invaluire a obiectului. Imitarea are pentru deficient un rol deosebit de important, intrucat lipsindu-i constiinta actiunii, ea devine un impuls la actiune si un model al actiunii cu obiectul. Imitatia dezvolta tendinta de a reproduce; totodata, ea modeleaza tehnica actiunii de redare (in plastilina, desen etc.) a formei obiectului.

Intuitia obiectului, imitarea gestului de reproducere a obiectului, combinarea cu executia conduc la un proces de creatie proprie a modelului intuit. Este necesar ca obiectul realizat sa fie comparat cu originalul. De aceea executia lui trebuie sa se faca in prezenta obiectului si prin confruntari continue cu acesta. Intr-o etapa ulterioara reproducerea se poate realiza si in absenta obiectului modelat, numai pe baza reprezentarii lui. Redarea detaliilor, a proportiilor ale diferitelor parti ale obiectului este o operatie dificila, care impune un exercitiu indelungat. Oarba-surdomuta I. Vinogradova, de a carei educatie s-a ocupat Socoleanski, a executat peste 1.000 de obiecte cu peste 10.000 de piese (casa, masina de cusut, stupi, centrifuga, cos, soba etc.).

b. Gestul se constituie treptat, prin trecerea de la perceptia si reprezentarea particularului la redarea generalului este o redare de un anumit nivel. Prin acte gestuale, subiectii pot reda ideea de masa, de scaun, de mama, de tata etc., trecand treptat de la acestea la starile lor. Gestul, odata asociat cu obiectul sau fenomenul particular pe care-l deseneaza, are un caracter evocator, putand duce la actualizarea reprezentarii si la reproducerea actiunii pe care o semnifica in lipsa obiectului. Totodata, gestul generalizeaza, dar este o generalizare practica, elementara.

c. Gestul realizeaza trecerea la semnul dactil, constituindu-se ca o etapa importanta in dezvoltarea  vorbirii dactilologice si mai apoi a vorbirii orale. Treptat si destul de repede gesturile sunt inlocuite prin dactileme. Tot atat de usor se poate comunica si prin scrierea, prin desenarea pe palma a cuvintelor prin semnele alfabetului obisnuit. Dupa insusirea semnelor dactile, alfabetul Braille se invata in general repede, chiar in cateva ore.

d. Scrierea si citirea se poate realiza sub urmatoarele forme:

- in sistemul Braille, intepand manual hartia cu punctatorul sau scriind la masina Braille;

- scrierea si citirea dactila, folosind alfabetul dactil sau un cod de semne conventionale. In aceasta modalitate mana efectueaza operatia dubla, receptiva receptiva si receptiva, fiind organul de percepere si a perceperii vorbirii.

Din punct de vedere psihologic, cele doua forme de citire-scriere, desi realizeaza un proces unic de comunicare, difera sub aspectul imaginii motorii si a travaliului psihic. Chiar si in scrierea pe calea dactilarii, imaginea semnului dactil nu se poate realiza ca la surdomut, desprinsa de tact, printr-o receptie vizuala, ci numai in contactul direct epidermic (scrierea poate fi pe palma sau pe alta parte dermica suficient de sensibila).

e. Dezvoltarea vorbirii orale constituie ultima etapa a procesului educativ. Forma de vorbire manuala, dactilologica, este o modalitate practica de comunicare, dar nu realizeaza integral procesul de umanizare, fiind necesara formarea vorbirii orale. Pentru aceasta este necesara antrenarea zonelor verbale centrale ale pronuntiei si a formatiilor periferice ale aparatului verbo-motor - plamanii, laringele, componentele cavitatilor bucala si nazale. Elaborarea si dezvoltarea vorbirii orale, ca de altfel si a vorbirii dactile (manuale) este conditionata de antrenarea structurilor anatomice, senzatiilor, perceptiilor si reprezentarilor. Dupa cum s-a vazut la prezentarea etapelor precedente ale educarii orbului-surdomut, este necesara mai intai formarea unei baze senzorial-concrete despre obiecte si fenomene, fara de care nu este posibila formarea vorbirii.

Prima actiune pentru elaborarea vorbirii consta din pregatirea motorie a organelor implicate in procesul de pronuntie. Pentru aceasta se consacra o anumita perioada exercitiilor de inspiratie si expiratie voluntara, de exersare a producerii sunetelor laringiene, a modelarii sunetelor de catre organele articulatorii, care vor permite articularea si diferentierea sunetelor verbale - vocalele si consoanele. In acest scop se foloseste procedeul perceperii, pipairea organelor fonatorii ale interlocutorului prin aplicarea mainii sau a degetelor pe laringe, pe gat in regiunea glotei, pe buze, pe ceafa, pe vertebre, pe maxilare, pe narine si homerus, pe suprafata craniana. Dezvoltarea mecanismelor morfofunctionale periferice ale vorbirii are in vedere si mecanismele asociative centrale care sunt responsabile de producerea vorbirii orale (centrele Broca si Wernike). Daca aceste zone nu sunt lezate functia motorie si auditiv fonematica, precum si elaborarea semnificatiei sunt coordonate; acestea stimuleaza formatiile periferice respiratorii si articulatorii. La insusirea vorbirii se aplica metoda analitico-sintetica. In general, se procedeaza la prezentarea globala a cuvintelor, sunt apoi analizate sunetele componente si este insusita structura fonetico-articulatorie a sunetelor si, in final, acestea se leaga in cuvinte; perceperea structurilor fonetice se realizeaza pe calea vibro-tactila. Are loc o asociere intre producerea si perceptia cuvintelor si obiectul concret pe care-l desemneaza. Imaginea verbala se elaboreaza cu mai multa usurinta in acest complex asociativ intre substratul senzorial-concret si semnificatie. Notiunile abstracte se insusesc mult mai greu decat cele concrete, procesul invatarii lor comportand si multe dificultati. La insusirea lor sunt eficace descrierile vii si atragatoare.

Organizarea in timp a etapelor instructiv-educative, ca si durata lor, nu pot fi prestabilite, acestea depinzand de totalitatea factorilor implicati, acestea prezentand particularitati insemnate de la un subiect la altul. In general, durata este de 2-3 ori mai mare decat la un copil normal. De exemplu, in cazul orbului-surdomut Amariei Vasile, care a fost educat si pregatit pentru profesiunea de impletitor de cosuri de catre profesorul I. Marcu, la Scoala de nevazatori "Vatra Luminoasa" din Bucuresti, s-au parcurs etapele:

dezvoltarea si perfectionarea functionala a analizatorilor ramasi intacti (intuitie, lucrari manuale, invatarea alfabetului tactil);

dezvoltarea functiilor organelor fonatorii prin exercitii speciale;

orientarea in spatiul mic si formarea unor deprinderi de autoservire;

cunoasterea nemijlocita a obiectelor din jur;

denumirea obiectelor prin alfabetul dactil si prin corespondentul sau in sistemul Braille (numai pentru subiectii mai bine dezvoltati), comunicarea prin acest sistem;

demutizarea, folosindu-se procedeul pronuntiei globale a unor cuvinte sprijinit pe sistemul Braille si pe sistemul dactil;

trecerea de la forma globala la cea analitica a pronuntiei, insusirea cuvintelor si semnelor;

insusirea scrierii (exercitii cu texte in sistemul klein - orbul-surdomut face translatia formelor simbolice in relief in formele simbolice verbale pronuntandu-le, exersandu-si astfel vorbirea);

imbogatirea vocabularului in procesul comunicarii si al insusirii cunostintelor.

Aplicandu-se acest program instructiv-educativ, orbul-surdomut a ajuns sa cunoasca lumea inconjuratoare, si-a insusit deprinderile de comunicare verbala si profesiunea de impletitor de cosuri.