Balbaiala

BALBAIALA

Definitie

In mod obisnuit, balbaiala este considerata un defect (o disritmie de elocutiune) care se manifesta prin intreruperi, opriri (forma tonica) sau repetarea unor silabe, cuvinte sau a unor sunete (forma clonica).

Matei, G. (1975) caracterizeaza balbaiala prin 'tulburari spastice ale ritmului si fluentei vorbirii, determinate predominant de tulburari functionale (neurodinamice) ale raporturilor de inductie cortico-subcorticale si mai rar organice'.

Boscaiu, E. (1970) precizeaza ca: 'In mod curent, balbaiala este definita ca o tulburare a ritmului si fluentei vorbirii, in care cursivitatea exprimarii este grav afectata prin aparitia unor blocaje iterative sau a unor spasme puternice odata cu incercarile de rostire a primelor silabe din propozitii, sintagme sau chiar din cadrul unor cuvinte'.

Mititiuc, I., (1996) constata ca in balbaiala 'nu e tulburat ritmul unui singur stereotip, ci intregul ritm functional al organismului, balbaiala fiind doar manifestarea acestei disritmii biofiziologice generale la capatul analizatorului verbo - motor'.

Deci, in mod general, balbaiala este considerata ca o tulburare a controlului motor al vorbirii in care inlantuirea succesiva a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza dupa modelul expresiv si firesc al unei limbi.

Formele balbaielii

Paunescu, C. (1966) precizeaza ca balbaiala se manifesta prin repetarea primelor silabe, cu pauze mai mari sau mai mici intre primele silabe si restul cuvantului. Aceste repetari ale silabelor in mod constant, insotite de o stare de tensiune afectiva, se numesc 'clonii', si de aceea balbaiala se numeste 'clonica'. In unele cazuri, balbaiala se manifesta prin spasme puternice ale aparatului fonoarticulator, adica prin inclestarea maxilarelor, fara sa fie in stare sa articuleze un sunet. Aceasta este 'balbaiala tonica', in care spasmele aparatului articulator sunt elementele dominante.

In ultimele decenii, in locul denumirilor clasice de 'balbaiala clonica' si 'balbaiala tonica' se utilizeaza din ce in ce mai mult termenii de 'balbaiala primara' si 'balbaiala secundara', termeni introdusi de Bluemel (1960). Autorul considera ca in majoritatea cazurilor balbaiala apare sub forma 'primara', caracterizata prin simple iteratii sau prelungiri ale unor sunete. In faza primara toate aceste simptome sunt lipsite de efort si au caracter inconstient. In momentul in care balbaitul devine constient de propriul sau defect, incearca sa-l evite recurgand la eforturi de supraincordare musculara, balbaiala devine 'secundara'. In aceasta faza, elementele nevrotice generate de dorinta de a ascunde balbaiala ocupa locul central in tabloul simptomatologic al balbaielii.

In incercarile lor de a-si inabusi deficienta, copiii reusesc sa evite disfluentele mai evidente, ca repetitiile unor sunete sau ale unor silabe, in schimb se accentueaza prelungirile unor consoane (cccca-sa, mmmma-ma). Sub impulsul fricii de a nu gresi, balbaitii recurg la un efort exagerat al miscarilor respiratorii si articulatorii. Cu cat starea de tensiune neuro-musculara este mai accentuata, cu atat vocea devine tot mai inabusita si e inlocuita prin spasme evidente. Adeseori efortul muscular se generalizeaza si, pe langa grimasele faciale, apar o serie de ticuri sau miscari ale membrelor.

Geneza si evolutia cercetarilor despre balbaiala

Prin gravitatea consecintelor psihologice si sociale, balbaiala este una din tulburarile de vorbire care a fost cunoscuta din vremuri indepartate, aproape la toate popoarele.

Primele informatii cu privire la balbaiala apar in scrierea hieroglifica a monumentelor Egiptului, ca si in lucrarile de mai tarziu ale unor filozofi si istorici din antichitate.

Cea mai valoroasa lucrare despre logopedie o constituie descrierea complexa, de catre Plutarh, a tulburarilor de limbaj si a suferintelor lui Demostene (384 - 322). Acesta, desi balbait, a reusit sa-si invinga, prin vointa si educatie, infirmitatea, ajungand sa exceleze tocmai in domeniul in care a suferit cel mai mult, adica in folosirea vorbirii. El a elaborat o metoda complexa, prin care a reusit sa-si corecteze vorbirea si sa devina unul dintre cei mai mari oratori ai antichitatii, atat sub aspectul formei cat si al continutului discursurilor sale. Metodele de corectare a tulburarilor de vorbire din antichitate, desi bazate pe date empirice, ne-au lasat drept mostenire si unele lucruri pozitive, care si-au pastrat valabilitatea (de exemplu: metoda complexa bazata pe exercitii psihologice si de vorbire, utilizata in tratamentul balbaielii de catre Demostene). Marele lor neajuns consta in necunoasterea cauzelor si mecanismelor tulburarilor de limbaj, care au fost adeseori confundate cu simptomele.

Incercarile ulterioare ale unor medici si filosofi din Evul Mediu de a lamuri cauzele si mecanismele tulburarilor de vorbire s-au impotmolit in speculatii metafizice. Printre lucrarile mai insemnate din aceasta perioada, merita sa fie mentionat indrumatorul de stiinte medicale 'Canonul medicinii', in care gasim descrise de catre Avicenna (980 - 1037) exercitiile de gimnastica respiratorie si vocala utilizate in tratamentul balbaielii, care se aplica cu unele modificari si in prezent.

O mentiune speciala trebuie acordata tratatului de pediatrie 'De morbis puerorum' (1584), redactat de R. Mercuriales, care recomanda in tratamentul balbaielii exercitii de vorbire, efectuate prin antrenarea corpului in intregime. Aceasta masura de antrenare a intregului corp, prin diferite exercitii de miscare si de relaxare, are o larga aplicare si in prezent. La acest cadru se limitau toate sugestiile referitoare la etiologia si tratamentul tulburarii, pana spre sfarsitul secolului al XVI-lea, perioada in care interpretarile si cercetarile au ramas ancorate pana la dezvoltarea cunostintelor despre anatomia si fiziologia sistemului nervos, cunostinte care au oferit baza naturalist-stiintifica a logopediei.

Marele avant al stiintelor naturii din secolul al XVIII-lea si in special din secolul al XIX-lea s-a concretizat prin numeroase descoperiri stiintifice, care au stimulat intens si dezvoltarea stiintei despre limbaj si tulburarile sale. In aceasta perioada apar numeroase lucrari cu caracter logopedic, in special despre balbaiala, stimulate in mare masura si de extinderea metodei de tratament elaborata de Miss Leigh, metoda ce cunoaste o larga popularitate. La New York s-a infiintat pe baza metodei Miss Leigh, in anul 1825, primul institut pentru tratamentul balbaielii.

Pana in prezent, numarul lucrarilor a crescut foarte mult, dar metodologia tratarii balbaielii difera de la o tara la alta, si chiar de la un autor la altul. Aceasta abundenta de cercetari a determinat, dupa cum remarca A. Shilling (1965), dificultati in studierea acestei tulburari, deoarece disciplinele medicale si nemedicale care se ocupa de tratamentul balbaielii adopta solutii 'foarte divergente'. Explicatia consta in faptul ca asupra balbaielii s-au emis numeroase explicatii etiologice, care au evoluat paralel cu dezvoltarea cunostintelor asupra acestei deficiente. Dar, cu toate ca asupra etiologiei balbaielii s-au efectuat numeroase cercetari, originea acestei tulburari inca nu este pe deplin lamurita.

Etiologia balbaielii

Complexitatea fenomenului a permis ca aspectele etiologice sa fie abordate de diversi specialisti din diferite domenii de activitate. Conceptiile etiologice pot fi impartite in doua grupe distincte: teorii in care predomina punctul de vedere somato-fiziologic si teorii in care predomina punctul de vedere psiho-social.

In cuprinsul lucrarii vom aminti numai teoriile care s-au bucurat de o larga popularitate si care au orientat directia cercetarilor:

1.Multi autori (Gutzman, Trammer, Nadoleczny, Seeman, Bringeen etc.) explica balbaiala prin ereditate, simulata sau disimulata. Majoritatea autorilor sunt de parere ca se transmite o anumita instabilitate emotiva ce predispune la dezorganizarea unor activitati psihice in general. In perspectiva acestor teorii, deficientele psiho-somatice ereditare nu pot cauza prin ele insele balbaiala, fara existenta unor factori activi care sa o declanseze. Cercetarile efectuate de Seeman (1951) au urmarit transmiterea predispozitiilor ereditare ale balbaielii prin studiul gemenilor uni- si bivitelini. El arata ca ereditatea balbaielii este un fapt de mult timp recunoscut, furnizand dovezi prin examinarea gemenilor univitelini si a stabilit ca balbaiala este transmisa de mama de doua ori mai mult decat tatal. Mai putin expusa la critici pare ideea ca mecanismul ereditatii functioneaza numai prin factori de natura generala (sistem nervos slab, teren nevrotic etc.).

2. In perspectiva net organogenetica se situeaza acele teorii care tind sa explice balbaiala pe baza unor disfunctii globale sau fixate in anumite sectoare ale sistemului nervos central, produse de particularitati anatomo-fiziologice.

a) H. Koop (1943) a evidentiat la un numar apreciabil de balbaiti intarzieri in dezvoltarea motrica sau tulburari in contrast cu nivelul intelectual normal sau superior. De fapt, deficitul motor global nu e confirmat de studiile statistice efectuate pe un mare numar de balbaiti. J. Ajuriaquerra (1958) arata ca 'daca exista balbaiti la care inapoierea motorie este evidenta, acest aspect clinic particular poate fi considerat ca un fenomen agravant, dar nu ca o cauza specifica'.

b) Alti autori, de pilda Gurwitch, Ozeretki, Wallon, invoca o anumita imaturitate a cailor piramidale. Dimpotriva, pentru Seeman (1951) si altii, alterarile dinamice generale si spasmele manifestate in balbaiala se datoresc modificarilor dinamice ale aparatului palido-striat, provocate prin emotii si afecte violente.

c) Cercetari care amintesc drept cauza a balbaielii tulburarile endocrine, merita si ele mentionate desi nu s-a ajuns sa se stabileasca daca acestea sunt ele insele cauza prima sau dereglari secundare in cadrul unei simptomatologii mai largi. Desi rolul hormonilor in reglarea vorbirii este unanim recunoscut, corelatia dintre balbaiala si afectiunile endocrine a fost amintit numai tangential.

d) S-a mai incercat explicarea balbaielii prin tulburarile de lateralizare si organizare temporo-spatiala. In aceasta privinta, Travis si Orton au formulat ipoteza 'dominantei cerebrale' in balbaiala, pornind de la considerentul ca vorbirea, scrisul si alte activitati manuale sunt sub controlul emisferei cerebrale dominante (de partea stanga la dreptaci si opusa la stangaci). Se pare ca cea mai temeinica contributie in privinta elucidarii corelatiei dintre contrarierea mainii stangi si balbaiala este cea stabilita de Bluemel C. (1960) si Froeschels E. (1961). Dupa parerea acestor autori, starea de tensiune nervoasa ce apare la un copil fortat sa-si schimbe utilizarea mainii abile poate favoriza aparitia balbaielii.

e) Mai semnificative par teoriile care invoca disfunctia circuitelor de control ale limbajului care, cu alte cuvinte, incrimineaza nu structurile motorii cerebrale, ci pe cele receptorii. Vorbirea fluenta implica un circuit inchis cu feed-back prin care cel care vorbeste dispune de un permanent control al celor rostite si in lipsa caruia apare balbaiala. Incepand cu 1937, multi autori au publicat date cu privire la modificarile traiectelor bioelectrice din creier in balbaiala. Aceste date au fost mereu invocate pentru a pleda in favoarea organicitatii balbaielii.

3. Trecerea catre teoriile psihogenetice o face grupa teoriilor fiziologice.

a) Unii autori explica balbaiala ca pe o tulburare a evolutiei limbajului. Interpretand balbaiala fie ca pe o oprire intr-un stadiu infantil, la asa-numita balbaiala fiziologica, fie ca pe o reintoarcere la o forma arhaica de vorbire a copilului, teoriile acestea nu izbutesc sa aduca lamuriri in plus, cu toata stralucirea lor speculativa.

b) Numerosi cercetatori care au studiat fenomenul balbaielii au atras atentia asupra unor tulburari asociate, cum ar fi dislaliile sau intarzierile mari in aparitia limbajului. Pichon E.si Borel - Maisonny S. (1937) considera ca balbaiala apare pe terenul unei intarzieri in aparitia vorbirii, in care insuficienta 'linguo-speculativa' conditioneaza o intarziere in organizarea limbajului.

c) Conceptia pavlovista despre legile de functionare a scoartei cerebrale a explicat etiologia si simptomatologia balbaielii pe baza studiului reflexelor conditionate. Datorita slabirii procesului de inhibitie activa, balbaitul prezinta o emotivitate exagerata care determina la nivelul centrilor subcorticali o stare de hiperexcitabilitate. Aceasta hiperexcitabilitate, la randul ei, prin fenomenul inductiei negative, accentueaza inhibitia deja existenta la nivelul analizatorului motor verbal, favorizand astfel aparitia unor stari fazice trecatoare. Activitatea analizatorului motor la cei mai multi dintre balbaiti, este perturbata in oarecare masura, datorita legaturilor functionale stranse care-l unesc in decursul ontogenezei, de analizatorul motor -verbal

4. In opozitie cu teoriile mentionate se situeaza cele 'psihogenetice', care cauta explicatii in afara disfunctiei aparatelor neurologice. Ajuriaquerra J. (1958) distinge doua grupe:

a) Teoriile care considera balbaiala o 'nevroza a vorbirii': alterarea vorbirii conditioneaza modificarea mai mult sau mai putin ampla a personalitatii.

b) Teoriile care leaga balbaiala de o organizare nevrotica in sensul psihanalitic al cuvantului: balbaiala ar fi un 'simptom nevrotic' cu valoare de aparare impotriva anxietatii si de compromis intre anumite pulsiuni si franele care se opun realizarii lor.

Cercetarile care atribuie factorilor psiho-sociali rolul predominant in etiologia balbaielii si mai ales a logonevrozei, mentioneaza pe prim plan: starile de nevroza, greselile de educatie, starile de stress. Dupa parerea multor autori, balbaiala apare dupa o psiho-trauma ce poate rezulta din aprecierile gresite pe care le fac parintii si cadrele didactice asupra vorbirii copiilor.

De pe aceasta pozitie, Johnson W.(1963) a emis teoria 'diagnosogenica', dupa care balbaiala ar fi cauzata de faptul ca parintii observa si pun un diagnostic eronat disfluentelor normale din vorbirea copiilor si in consecinta adopta masuri educative gresite. Un caracter de-a dreptul dramatic il au in aceasta privinta pedepsele pe care le aplica parintii copiilor pentru manifestarea unor ezitari in exprimare sau pentru balbaiala. In cazurile in care copiii nu pot face fata cerintelor impuse, se creeaza o stare de anxietate cu elemente de nevroza ce afecteaza posibilitatile de coordonare a musculaturii care intervine in fonatie.

Ramane de netagaduit ca balbaiala, ca orice stare de stress, presupune reactii psiho-fiziologice complexe ale intregului organism. Numai tinand seama de reactivitatea generala a organismului se poate preciza relatia fiecaruia dintre aceste modificari in balbaiala

In ultimul timp s-a constatat o crestere a interesului pentru originea neurologica a tulburarii. Amintim cercetarile lui Pool, K.D. si colaboratorii (1991) care constata ca "balbaiala este o tulburare de comunicare putin inteleasa cu o prelevanta globala de 1%", si ca "nici o cercetare nu a stabilit clar disfluentele neurologice dintre balbaiti si nebalbaiti". Concluziile cercetarii sugereaza ca balbaiala este o tulburare neurologica implicand rolul regiunii corticale in controlul vorbirii.

Saccomani L. (1990), a stabilit trasaturile patogenetice care sunt urmatoarele: factori organici (tulburari timpurii pe creier): 51%; factori de mediu: 24% (ca factori aditionali); tulburari emotionale: 11%; etiologie nedeterminata: 14%. Autorul recomanda ca, pentru a obtine un diagnostic timpuriu si un tratament adecvat, se impune o crestere a examinarii lingvistic-cognitive inca de la varsta scolara mica pentru inceperea adecvata a tratamentului.

Specialistii constata ca cercetarea in acest domeniu a inflorit pana in 1980, dupa care relativ putine studii au fost realizate. Cercetatorii isi exprima speranta ca aceasta tema va fi abordata in viitoare studii. Aceasta situatie este specifica si tarii noastre: in perioada anilor 1955-1980 intalnim preocupari valoroase in domeniu, materializate in lucrari de mare interes teoretic si practic, iar dupa aceasta perioada s-au efectuat relativ putine cercetari, acest fapt avand numeroase determinari si motivari. Consideram ca in conditiile actuale, datorita implicatiilor grave ce sunt generate de aceasta tulburare, va fi inteleasa necesitatea ca cercetarile sa fie orientate si spre aceasta tulburare. Suntem siguri ca se vor gasi noi "modalitati de tratament a balbaielii care, la un moment dat, devine un adevarat stigmat al persoanei coplesite de aceasta deficienta" (Tobolcea, I., 1995).

Propunem ca etiologia balbaielii sa fie cuprinsa in contextul bio-psiho-social in cadrul caruia sa putem remarca rolul principalilor factori care intervin in tabloul etiologic atat de complex al balbaielii. Acest deziderat nu se poate realiza decat pe baza cooperarii mai multor specialisti, pe baza unei examinari complete, ajungandu-se la adoptarea unui ansamblu de masuri cu caracter profilactic si de tratament corespunzator (Tobolcea I., 1995).

Simptomatologie - caracteristici specifice in balbaila

Sunt doua grupe de simptome in stransa legatura una cu cealalta: biologice (fiziologice) si sociale (psihologice).

Referat: Lectia unui copil pentru parintii lui - relatia cu parintii Referat: Natiunea si statul national din perspectiva uniunii europene

De cele biologice (fiziologice) apartin spasmele (convulsiile) in vorbire, tulburari in sistemul nervos central, sanatatea fizica.

De cele psihice apartin intreruperile, blocajele in vorbire si alte tulburari in vorbirea expresiva, fenomenul fixarii asupra defectului, logofobia, subterfugii diferite.

Principalul simptom extern al balbaielii este spasmul in procesul actului vorbirii. Durata acestuia, in cazuri medii, oscileaza intre 0,2-12,6 secunde. In cazuri grave pot ajunge pana la 80-90 secunde. Spasmele se deosebesc dupa forma, localizare si frecventa.

In cazul spasmelor tonice se observa un spasm prelungit (t-oporas) iar in cazul spasmelor clonice se observa repetarea uneia si aceleiasi miscari spasmodice (to-to-poras). Asemenea spasme, de obicei, lezeaza intreg aparatul respirator, articulator si de vorbire. In functie de spasmele ce actioneaza asupra unora sau altora dintre organele vorbirii deosebim trei forme de spasme: respiratorii, verbale si articulatorii.

In balbaiala sunt trei forme de tulburari ale respiratiei: expiratorie, inspiratorie si mixte (atat pe inspiratie cat si pe expiratie).

Spasmele in aparatul vorbirii se caracterizeaza prin: inchidere (coardele vocale se unesc prin spasm si pentru scurt timp raman unite) - glasul, vocea se intrerupe pe neasteptate sau se formeaza un spasm clonic (A-a-a-a), intrerupere (glota ramane deschisa si se observa o totala tacere) si vocale - specifica copiilor care prelungesc vocalele in cuvinte.

In aparatul articulator se deosebesc convulsiile (spasmele): labiale, linguale si palatale. Mai des si in mod mai pronuntat apar la pronuntarea consoanelor explozive (c, g, p, b, t, d); mai rar si cu o intensitate redusa la consoanele fricative. La consoanele sonore spasmele apar mai des decat la consoanele surde in special in combinatie cu vocalele si, de asemenea, la inceputul cuvintelor, al frazei, sintagmei sau al paragrafului. Ca urmare, pe langa dificultatile de natura fonetica a sunetelor, un mare rol il au factorii gramaticali: asezarea cuvintelor in fraza, structura textului etc. De aceea trebuie sa tinem cont de continutul textului, de dificultatile semantice ale cuvintelor de pronuntat (se balbaie mai putin la o povestire simpla despre lucruri cunoscute decat la un rationament complicat).

Caracterizarea manifestarilor exterioare a copiilor balbaiti:

1) in vorbirea balbaitilor atrage atentia tulburarea armoniei acesteia, a ritmului si a melodicitatii. Vorbirea este sacadata, cu pauze nemotivate, repetitii, cu pronuntari grele a unor sunete sau un inceput greu de fraze;

2) la multi balbaiti se dezvaluie tertipuri verbale sub forma de sunete, combinatii de sunete sau cuvinte auxiliare (embolofrazie);

3) activitatea verbala la multi copii este redusa, comunicarea cu cei din jur este limitata, aceasta dovedind tulburari ale functiei comunicarii vorbirii;

4) la copiii balbaiti (in special de varsta frageda) se observa in vorbire imperfectiuni fiziologice de pronuntare a sunetelor, o utilizare incorecta a cuvintelor, o alcatuire incorecta a frazelor;

5) in unele cazuri, defectele de vorbire la copiii balbaiti se reflecta si in scris sub forma repetarii literelor asemanatoare, a silabelor, de formulare incorecta a propozitiilor.

Intelegerea propriului defect de vorbire, incercarile fara succes de a se dezbara de acesta sau de a-l masca, adesea genereaza anumite particularitati psihologice: timiditate, sovaiala, tendinta de insingurare, teama de vorbire, sentimentul de deprimare si framantari constante datorate propriei vorbiri. Uneori, dimpotriva, apare tendinta de agresivitate, indisciplina si brutalitate.

. Odata cu agravarea balbaielii, simptomele primare: repetitiile si prelungirile de sunete, sunt inlocuite in mod treptat cu spasme tonice care se generalizeaza asupra intregului aparat fonator. Cauza acestor modificari se explica prin indreptarea atentiei copilului balbait asupra propriei pronuntari. Balbaitul, devine constient de defect, incearca sa-si inabuse neajunsul evitand repetarea primelor cuvinte sau silabe din formular.In aceasta incercare el reuseste sa-si inabuse simptomele primare (repetitiile, prelungirile de sunete) recurgand la o stare de supraincordare, ce se manifesta prin aparitia unui blocaj tonic ce franeaza de fapt emiterea sunetelor. Incercarile de a invinge obstacolele duc la extinderea spasmelor. Intr-o faza mai avansata apar numeroase ticuri, contorsiuni faciale sau miscari ritmice ale membrelor.

Spasmele verbale constituie cel mai tipic simptom de balbaiala si se deosebesc dupa: forma, loc si frecventa.

Dupa forma, spasmele pot fi clonice (repetarea obsesiva a miscarilor verbale identice: fa-fa-fa-farfurie); tonice (paralizia indelungata, puternica a miscarilor: ffereastra) si combinate sau mixte (simultan se intalnesc spasme tonice si clonice: cco-co-cos ).

In functie de locul de aparitie, spasmele verbale sunt: de articulare, vocale, respiratorii, combinate. In primul caz, spasmele afecteaza muschii limbii, buzelor sau ale valului palatin - pare ca inchide iesirea verbala libera. De obicei, aceasta se intampla la consoanele oclusive: bu-bu-bunic (ocluzia buzelor); di-di-van (convulsiile varfului limbii); ggasca (convulsiile radacinii limbii si ale valului palatin). Spasmele vocale cuprind muschii laringelui, coardele vocale se inchid strans sau cu intermitente, retinand iesirea vocalei (aarma) sau coardele vocale raman indepartate, vocala pronuntandu-se in soapta.Spasmele respiratorii sunt produse din cauza spasmelor din muschii abdominali, ai diafragmei sau ai cutiei toracice. In momentul vorbirii, aerul este retinut si balbaitul parca incremeneste cu gura deschisa sau aerul este expulzat puternic si dintr-o data fraza se pronunta intr-o expiratie insuficienta. De obicei, in functie de locul de aparitie, spasmele verbale sunt combinate: articulatoro-respiratorii, articulatoro-verbale etc.

Frecventa spasmelor la balbaiti depinde de conditiile mediului inconjurator in care vorbesc. De obicei, balbaitilor le este mai usor sa vorbeasca intr-un mediu binecunoscut sau in singuratate, si mult mai greu in prezenta unor persoane straine, in locuri publice.

In cortex au loc neintrerupt doua procese nervoase principale: excitatia si inhibitia. Interactiunea lor corecta determina starea normala a intregii activitati nervoase superioare a omului. Cand este tulburat echilibrul acestor procese poate avea loc fenomenul numit de Pavlov: 'rasturnare'. Datorita acesteia, un focar mare in cortex tulbura interactiunea corecta a cortexului cu subcortexul, in special, a acelei parti de subcortex unde sunt centrii ce regleaza ritmul vorbirii. Urmarea acestor tulburari este dezorganizarea miscarilor verbale coordonate (respiratie, voce, articulare) care se exprima in spasme verbale.

Procedee incorecte de educatie pot constitui traumatisme psihice constante ce pot duce la tulburarea activitatii nervoase superioare si, ca urmare, la balbaiala. Adesea, tulburarea activitatii nervoase superioare se poate produce si ca urmare a unui traumatism puternic psihic sau fizic. Este raspandita in mod nejustificat parerea ca socurile nervoase provocate de spaima sunt singurele cauze ale balbaielii. In realitate, astfel de cauze sunt multiple, balbaiala fiind o tulburare neomogena.

Intensificarea balbaielii la copii se observa in perioada instruirii scolare, in special in primul an, si apoi in perioada maturizarii sexuale. In agravarea balbaielii joaca un rol important, pe de o parte, particularitatile psihofiziologice ale copilului: cresterea constiintei si a autoaprecierii, perioada maturizarii sexuale. Pe de alta parte, balbaiala poate fi intensificata sub influenta mediului scolar, prin sistemul de lectii, evaluarea cunostintelor, intensificarea activitatii copilului in perioada scolara (inclusiv cea verbala), particularitatile relatiilor cu profesorii si colegii etc.

Balbaiala se intalneste mai des la baieti decat la fete, aproximativ de 3 ori. J.A. Ssicorski explica acest fapt prin dezvoltarea congenitala mai buna a centrilor motori ai emisferei stangi la femei in comparatie cu cea a barbatilor.

Printre copiii ce traiesc in mediul rural, balbaiala se intalneste mai rar decat la copiii din mediul urban. Acest fapt se explica prin conditiile de viata: aer curat, un mediu ambient mai calm, un ritm de viata mai lent, apropierea de natura.

De asemenea, clima poate influenta agravarea balbaielii. Unii autori (M. Zeeman) remarca, ca influentele climatice asupra balbaielii, ca si in alte nevroze, sunt cateodata foarte puternice, de exemplu toamna si primavara.

.

Metode de tratament

Medicul francez Arzt Itard afirma in 1817 ca tratamentul balbaielii se afla in acelasi stadiu ca in urma cu 2000 de ani. El propune ca metode de tratament:

1) incredintarea copilului balbait unei ingrijitoare straine;

2) tacere timp de 1 an;

3) vorbire cu voce tare;

4) amplasare de obiecte straine sub limba pentru incetinirea miscarilor limbii.

Dupa 140 ani, Blumel C.S. (1957) este de parere ca balbaiala a devenit un obiect de speculatie. Putine dintre metodele de baza au reaparut cu nume schimbate, in general, metodele apar, dispar si reapar din nou. Totusi, consideram ca fata de aceste conceptii oarecum pesimiste, in ultimele decenii se observa o oarecare evolutie in terapie si isi arata roadele in eficienta terapeutica.

Bloodstein, O.(1987) a sistematizat principalele metode care au fost folosite in ultimii 200 de ani:

1) vorbire prelungita sau monotona;

2) o anumita melodie a vorbirii;

3) o cizelare a unei vorbiri neclare a consoanelor, vorbire ritmica, asezarea limbii intr-o anumita pozitie, schimbarea respiratiei.

In ce priveste controlul respiratiei au existat diferite tehnici. Astfel, Plutarh si Demostene sustin ca respiratia trebuie exersata, controlata in timpul declamarii; Avicenna propune ca de fiecare data inainte de a incepe sa vorbeasca, balbaitul sa inspire adanc; Bell (1853) considera ca balbaitii trebuie sa-si 'scoleasca' respiratia cu ajutorul unor soapte mai pronuntate; Kingsley (1877) include controlul respiratiei; Fernau-Horn (1969) recomanda balbaitului sa abordeze cuvinte mai dificil de pronuntat folosind o anumita tehnica de respiratie.

Introducerea terapiei relaxarii se bazeaza pe observatiile ca balbaitii au beneficiat de rezultate pozitive in urma terapiei. Van Riper (1972) afirma ca, pentru doua decenii (1920 - 1940), tehnicile de relaxare combinate si cu alte tehnici, au dat rezultate uimitoare in SUA si Anglia.

In lucrarea 'Tratamentul balbaielii', Van Riper (1973) recomanda introducerea unui capitol despre vorbirea ritmica : 'Una dintre cele mai vechi si universale forme de tratament pentru a ajuta balbaitul sa ajunga la o vorbire fluenta este schimbarea sau reglarea ritmului vorbirii. Exista o serie de metode ce au decazut si au reaparut de fiecare data sub o forma usor schimbata. De fiecare data au fost salutate de catre sustinatorii lor si cu mai putin entuziasm de catre adversari'.

In unele cazuri apar recaderi, si balbaiala devine mai grava ca la inceput. Principalul motiv: balbaitul crede ca este stapanul succeselor vorbirii sale, curajul sau creste exagerat, incearca lucruri mai grele prea devreme si de multe ori renunta pentru ca i se pare plictisitor sa foloseasca modul de vorbire monoton, incetinit. Williams, D.E. (1968) considera ca tratametul psihoterapeutic al balbaielii a produs o schimbare in terapia balbaielii.

Scrierile lui Van Riper au influentat si schimbat modalitatile terapeutice ale balbaielii. Lucrarea 'Propuneri pentru balbaiti' ('Vorschläge für Stotterer') propune unele principii de baza in terapia balbaielii, principii citate de Murray, F.P. (1980):

1) Pacientul sa inteleaga programul de tratament si sa-l accepte. Munca sa poate fi usurata in mod vizibil daca pacientul cunoaste subterfugiile terapiei, in special cand primeste sarcini neplacute.

2) Pacientul sa fie pregatit sa nu se balbaie evident si sa nu aiba sentimentul penibilului. De aici, in literatura germana apare notiunea de 'concept de neevitare' folosita pentru aceasta forma de terapie.

3) Pacientul trebuie sa obtina capacitatea sau iscusinta ca in timpul balbaielii sa mentina un contact verbal bun cu ascultatorii sai.

4) Sa se inlature evitarea cuvintelor sau a situatiilor de vorbire care provoaca teama.

5) Pacientul sa evite intarzierile in vorbire sau introducerea altor cuvinte.

6) Pacientul sa invete ca atunci cand se balbaie sa faca o mica pauza pentru a medita la ceea ce are de facut si apoi sa incerce sa pronunte cuvinte intr-un mod cat mai aproape de normal, chiar daca se balbaie. Deci, pacientul trebuie sa-si corecteze vorbirea disfluenta pentru a preintampina exemple de vorbire nedorite.

7) Pacientul sa fie in stare de a realiza acea 'practica negativa' adica, balbaitul sa realizeze un duplicat al modelului vechi de balbaiala, ceea ce cere o intelegere a procesului de balbaiala.

8) Sa fie reduse relatiile habituale la inceputul si sfarsitul vorbirii.

9) Pentru a pronunta un cuvant cu o fluenta normala trebuie sa invete o anumita pozitionare a organelor articulatorii.

10) Pacientul sa invete cum sa evite unele blocaje, sa aiba mai mult control asupra propriei balbaieli. Tensiunea poate fi redusa prin pronuntarea prelungita a unor sunete, printr-o repetare a unor silabe.

11) Balbaitul sa invete cum sa se pregateasca sa pronunte cuvinte de care se teme, cum sa le pronunte normal si cum sa evite pozitiile nenaturale care ar putea duce la dificultati in vorbire.

12) Balbaitul sa invete sa-si construiasca 'bariere' impotriva balbaielii.

13) Pacientul sa invete sa-si modeleze vorbirea, sa imprime miscari relaxate limbii, buzelor, barbiei, sa produca o sensibilizare a atitudinilor proprioceptive.

14) Balbaitul sa invete un mod de vorbire fluent pe care sa-l consolideze in fiecare zi.

Terapia trebuie condusa astfel, incat balbaitul sa nu mai evite simptomele balbaielii si sa se accepte pe sine cu balbaiala cu tot.

Wendlandt, W. (1984) opteaza pentru adoptarea "conceptului de neevitare" prin care se intelege:

- o exacta apreciere a simptomatologiei;

- inlaturarea angoaselor care sunt legate de vorbire si de balbaiala;

- schimbarea atitudinii negative si distructive (ganduri complexate in legatura cu propria persoana);

- sa se balbaie in mod constient;

- sa reduca incordarea din organele si grupele de muschi care participa la actul vorbirii si la procesul de respiratie;

- balbaiala sa fie variata in diferite moduri pentru a se ajunge la stapanirea ei;

- vorbirea sa devina fluenta si fara incordari.

Programul terapeutic pretinde de la pacient si de la terapeut foarte mult. Din punctul de vedere al timpului, programul apare mai costisitor pentru ca nu se urmareste o terapie intensiva si de scurta durata. Se pare ca aceasta terapie ar fi cea mai potrivita balbaitului la care tulburarile de vorbire sunt insotite de sentimente negative ce dezvolta un comportament de evitare.

Logoterapie

Vorbirea prelungita

Vorbirea prelungita a fost recomandata de Bell, A.M. (1853) si a reintrat in terapie prin conceptul DAF(deleated auditory feed-back - intarzierea feed-back-ului auditiv), tehnicile sale fiind valabile si astazi. Initial s-a inteles prin vorbirea prelungita: o incetinire a vitezei de vorbire si lungirea vocalelor, deci o schimbare care apare in conditii DAF. In decursul timpului, actiunea a fost dezvoltata si contine o combinatie a mai multor aspecte, si anume:

1) Introducerea si folosirea vocii fara incordare in care un rol important il au contactele articulatorii moi cum sunt: buzele, limba si palatul.

2) Prelungirea tuturor sunetelor.

3) Continuitatea legaturii moi intre cuvinte, pauzele sunt permise in functie de exprimare si respiratie.

4) Intonatia si ritmul vorbirii sunt normale.

Terapeutii considera ca prin adaugarea de exercitii de respiratie, frazare si prozodie, se obtine o vorbire normala. Balbaitii pronunta frecvent consoanele prin contacte articulatorii greoaie. Aceste contacte sunt sursa unei tensiuni articulatorii si pot avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului de aer in cavitatea bucala. De aceea, balbaitul trebuie sa invete sa pronunte cu miscari articulatorii usoare, moi, pentru a reduce tensiunea articulatorie. Contactele articulatorii usoare devin un instrument necesar in reducerea tensiunii in momentul balbaielii.

Van Riper (1973) accentueaza importanta reducerii tensiunii vocale in timpul contactelor articulatorii, in special in contextul modificarii comportamentului in balbaiala.

In perioada exersarii vorbirii prelungite trebuie sa se urmareasca:

Invatarea copilului cu notiunea de sunet liber, vocale, accentuand pe miscarile articulatorii libere si netede, pe un flux de aer continuu. Sunetele moi vor fi invatate de la nivel de foneme si vor fi incorporate in activitati ce urmeaza o ierarhie a lungimii si complexitatii lingvistice.

Folosirea feedback-ul auditiv intarziat (DAF) pentru a facilita contactele articulatorii usoare printr-un ritm incetinit de la un singur cuvant pana la nivelul frazei.

Prelungirea voluntara a primei silabe din cuvant folosind o articulare lenta, usoara a consoanei si pronuntarea prelungita a vocalei.

Folosirea unor exercitii de contrast constituie o activitate ajutatoare pentru a mari constiinta copilului asupra contactelor articulatorii dure.

Vorbirea intarziata

Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fractiune de secunda prea tarziu si acest lucru determina tulburarea vorbirii normale, dupa cum arata Black, J. (1951) si Lee, B. (1950), tulburari care se manifesta prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete, asemanatoare balbaielii. Rezultatele lui Lee au incitat nu numai la consideratii teoretice, ci si practice.Soderberg,G.A.(1969) comunica rezultatele importante ale
studiilor DAF:

1) in general, frecventa balbaielii este redusa sub influenta DAF, iar viteza de vorbire este mult diminuata;

2) efectele DAF rezista si dupa ce feed-back-ul de intarziere este intrerupt;

3) DAF-ul duce la o reducere mai efectiva a balbaielii decat duce mascarea auditiva incercata de alti terapeuti.

Importanta terapeutica si teoretica o au si cercetarile lui Goldiamond, I. (1962, 1965, 1967). El dezvolta un program orientat spre o terapie comportamentala care ar facilita introducerea DAF-ului si obtinerea unei vorbiri fara balbaiala. Dupa terminarea programului DAF pacientii au fost ajutati a-si continua modelele de vorbire intr-o comunitate normala de vorbire si s-a observat ca ei au continuat sa vorbeasca normal.

"

Pentru realizarea vorbirii intarziate se remarca:

Explicarea conceptului de "ritm de vorbire lent" in functie de varsta copilului, de capacitatea lui de intelegere;

Terapeutul sa ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii. Accentul e plasat pe tranzitiile articulatorii netede, usoare, pe consoane si pe vocale prelungite, pe o intonatie naturala a sunetelor si pe modele de accentuare corecta;

Se poate asocia exprimarea verbala a copilului cu miscari rapide sau incete ale corpului sau prin diferite activitati: cantat, desenat, scris etc. De exemplu privind un album cu animale ce se misca rapid sau incet, copiii pot imita miscarile corpurilor acestora, ceea ce este o experienta amuzanta pentru copii.

Folosirea feedback-ului auditiv intarziat (DAF) poate fi folosit pentru a facilita un ritm incetinit de vorbire. Copilul poate incepe de la un ritm foarte incetinit si treptat, gradat, sa se ajunga la un nivel rezonabil de fluenta.

Gestica poate fi folosita pentru a facilita cresterea controlului asupra ritmului vorbirii.

Vorbirea ritmica

Vorbirea ritmica are o istorie destul de lunga in ce priveste tratamentul balbaielii. Dupa cum arata Johnson, W. si Rossen, L. (1937), din experientele clinice si din studiile experimentale rezulta ca balbaiala poate fi considerabil diminuata si chiar eliminata.

Pentru stabilirea ritmului de vorbire s-au folosit metronomul si vibrotactile (Barber, V. 1940; Brady, P. 1969). Au existat doua principale linii de actiune si anume: o pronuntare ritmica a silabelor fara ajutor exterior si o vorbire ritmica cu ajutorul unui metronom. Brady, P. (1968, 1971) si-a numit terapia 'Metronome Conditioned Speech Retraining'.

Ritmul muzical, ca moment organizatoric, sta la baza metodei, saturatia emotionala a acestuia, legitatea sa, permit sa se creeze o serie de exercitii, alese sistematizat si fundamentate metodic. Continutul ideatic al muzicii, nuantele ritmului si alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru ordonarea ritmului in miscari, ce sunt foarte necesare balbaitilor ce sufera de tulburari de ritm al vorbirii, corelate adesea cu caracterul dezordonat, nelinistit al miscarilor.

Un avantaj important al acestei metode este tendinta acesteia de a inviora tonusul muscular suprasolicitat al balbaitilor. Aceasta tensiune corespunde adesea cu retardarea vorbirii si este o piedica importanta in corectarea vorbirii. Retardarea motorie se rasfrange asupra intregii musculaturi cuprinzand si aparatul verbal.

Pentru pastrarea unei armonii in activitate si a principiului ierarhizarii exercitiilor, se poate imparti materialul practic dupa urmatoarea schema:

1) Cant;

2) Exercitiu introductiv;

3) Exercitii de reglare a tonusului muscular;

4) Exercitii ce activeaza atentia;

5) Exercitii ce educa simtul ritmului muzical;

6) Exercitii de vorbire;

7) Joc;

8) Exercitii finale.

Neindoielnic, atentia este necesara in toate exercitiile, simtul ritmului muzical este evident, intotdeauna miscarile trebuie sa fie libere, iar vorbirea este inclusa in toate exercitiile. Clasificarea exercitiilor arata ca intr-o etapa se urmareste in special un scop. Introducerea cuvantului este exercitiul ce leaga vorbirea de unele elemente ale vorbirii muzicale. Aceste exercitii usureaza vorbirea, reduce fenomenele tonice si clonice din timpul balbaielii si formeaza un teren favorabil pentru vorbirea fluenta.

1) Cantul - regleaza respiratia, dezvolta capacitatea pulmonara si cutia toracica, ajuta la favorizarea unei vorbiri armonioase, sonore. In selectia cantecelor pentru copii trebuie sa se tina seama de: continutul si textul cantecului, ritm, lungimea frazelor.

2) Exercitiile introductive - constau in teme usoare, elementare, de mars in diferite directii. Aceste exercitii invata copiii sa se orienteze in spatiu, de a- si forma deprinderi elementare de mers in cerc, de a forma siruri, coloane.

3) Exercitiile de reglare a tonusului muscular - vizeaza reducerea tensiunii excesive si educarea capacitatii de a controla aceasta tensiune. Importante sunt exercitiile de alternare a incordarii si slabirii muschilor. Aceste exercitii sunt insotite de cuvinte in forma versificata, nu necesita un acompaniament muzical, deoarece ritmul si precizia miscarilor se ating prin insotirea acestora cu ritmul versurilor.

4) Exercitii ce activeaza atentia - se refera la stimularea speciala a atentiei, dezvoltarea memoriei prin formarea de reactii rapide si precise la excitanti vizuali si auditivi, dezvoltarea capacitatii de concentrare si a capacitatii volitive a copilului. Exercitiile trebuie sa tina seama de varsta copilului si de capacitatile sale.

5) Exercitii ce educa simtul ritmului muzical - este indicat ca muzica sa fie ascultata spre sfarsitul activitatii, cand s-au executat exercitiile finale, deoarece copilul trebuie lasat sa se odihneasca, sa se relaxeze.

6) Exercitiile de vorbire - includ exercitii logopedice prin care se formeaza si se dezvolta deprinderile de vorbire libera, se educa ritmul si precizia pronuntarii cuvintelor fara blocaje sau iteratii de sunete si silabe.

7) Jocurile - incluse in schema exercitiilor de ritmica logopedica sunt suficient de mobile pentru a satisface necesitatea naturala a copiilor de a executa miscari rapide, dar sa nu-i oboseasca. Jocul se poate rezuma la cuvinte sau propozitii scurte si, de asemeni, la recitarea unor versuri. Un joc ce s-a desfasurat corect are si o influenta pozitiva asupra calitatilor psiho-fizice ale copilului. Pentru unii copii, jocul este mijlocul de a-i atrage in colectiv, de a le invinge timiditatea.

8) Exercitii finale - jocurile fiind mobile pot provoca accelerarea batailor inimii, intensificarea respiratiei si este necesar sa se linisteasca copiii si sa li se comute atentia de la exercitiile logopedice. Incarcatura fizica si psihica trebuie reduse la minimum si este indicata ascultarea muzicii. In stabilirea exercitiilor trebuie sa se tina cont de varsta si posibilitatile verbale ale copiilor.

Mentinerea efectelor terapiei

Se stie ca dupa terminarea terapiei pacientii vorbesc fluent, dar trebuie ca acest efect sa se mentina pe o durata cat mai indelungata. Scopurile terapiei de a obtine o vorbire fluenta, o reducere a fricii, a angoasei, a comportamentului de evitare trebuie realizate la finalul terapiei. Dar s-a observat ca dupa o perioada de timp pacientii pot reveni la balbaiala. In prezent, tema 'recadere' nu mai este tabu, acest 'Maintenance of Fluency' a fost tratat de catre Boberg, E. (1981) intr-o conferinta in Canada.

Kroll, R. (1981) afirma ca majoritatea recaderilor apar la 6 - 12 luni dupa terminarea tratamentului. S-a constatat ca recaderile s-au produs cand pacientii au fost frustrati sau enervati in cadrul unor conflicte interumane in care ei s-au simtit sub presiune. Deci, succesul terapiei este evident cand pacientul castiga o incredere fundamentata realist, cand i se pune la dispozitie un repertoriu larg de tehnici pentru rezolvarea problemelor si obtine primele schimbari in starea sa (Kopel, S. si Arkowitz, H. 1975). Pentru a obtine rezultate bune in terapie este foarte important sa identificam conditiile concrete de recidiva a balbaielii.

Silverman, F. (1981) a incercat sa sintetizeze conditiile care ar putea influenta 'recaderile' in balbaiala:

Abaterea de la programul de tratament de mentinere a vorbirii fluente;

O aparenta fluenta verbala care se bazeaza pe un mod de vorbire schimbat;

Creste din nou teama fata de balbaiala;

Scade increderea in capacitatea programului de terapie de a mentine efectele pe o perioada mai indelungata de timp;

Sfarsitul terapiei este prea timpuriu sau prea brusc;

Introducerea unui program nepotrivit de observatie postterapeutica;

Vorbirea fluenta nu mai are prioritate principala si balbaiala nu mai este simtita atat de hotaratoare ca pana atunci;

Comunicarea se realizeaza cu succes chiar daca se balbaie;

Lipsa unei laude asupra vorbirii fluente din partea persoanelor cu care comunica;

O unitate de masura prea severa si aparitia unei iritari in cazul unor disfluente normale;

Dobandirea unor boli postterapeutice;

In timpul terapiei nu au fost recaderi ocazionale si aflandu-se in aceasta situatie nu stie cum s-o rezolve;

O exersare defectuoasa pentru inlaturarea recaderilor.

Shenker, R. si Danault, S. (1988) arata ca urmatoarele conditii faciliteaza pacientilor mentinerea rezultatelor tratamentului:

1. Pacientul a invatat in cadrul terapiei metoda de autocontrol si este in masura sa se autocontroleze, autoincurajeze.

2. In primele luni dupa terminarea tratamentului trebuie mentinute niste contacte de supraveghere si acestea pot stavili posibilitatile reaparitiei balbaielii.

In situatiile de criza terapeutul trebuie sa fixeze un alt tratament care sa prezinte posibilitati de a-l ajuta in continuare. Convorbirea se centreaza asupra crizelor prezente si terapeutul va incerca sa estompeze dificultatile care apar. Sunt analizate sentimentele care pot actiona pozitiv sau temerile care pot influenta evolutia tratamentului. Se vor fixa sedinte speciale in care pacientul este sprijinit sa treaca peste aceasta criza. O consiliere suplimentara a membrilor familiei este indicata pentru ca in acest fel se pot micsora fenomenele de angoasa, teama, ce apar odata cu primele semne de remisiune. In caz de pericol de recadere, unii terapeuti ofera asa-numitele 'programe de improspatare' in urma unor analize de comportament (Wilson, G. 1978).

3. Participarea la grupe de intrajutorare care trebuie sa fie potrivite pentru transfer si pentru mentinerea vorbirii fluente. Aceste grupe folosesc nu numai pentru un control reciproc ci si pentru posibilitatea dezvoltarii relatiilor sociale

Prevenirea recidivei balbaielii

In domeniul sanatatii psihice, sufletesti a balbaitilor, ne putem astepta la niste urmari dramatice fata de care prevenirea si-ar putea aduce un aport esential. Se intalneste indicatia ca schimbarea atitudinii societatii fata de balbaiti ar putea actiona benefic (Brandtstädter, J. si Eye, A., 1982).

In 1828 H. McLormack scria: 'In decurs de la unu la doi ani am obtinut in Europa si America niste rezultate rationale care sa ne confirme ca balbaiala ar fi o boala si sa nu ne inselam asupra concluziilor ei'.

Se intalnesc exprimari pesimiste asupra cercetarilor balbaielii (Krause, R. 1981) si se suprapune teoriei lui Wingate, M. (1977): 'asa-numitele teorii ale balbaielii nu castiga nimic in ce priveste aspectul lor formal sau cvasiformal si cercetandu-le mai indeaproape sunt mai mult niste mituri decat teorii'.

Andrews, G. (1988) concluzioneaza din retrospectiva asupra stadiului cunostintelor balbaielii : 'Din punct de vedere stiintific nu exista decat niste rezultate contradictorii'. Sunt unele cercetari care au mai mult caracter teoretic decat terapeutic, s-au dovedit mai degraba sterile si au determinat mai multa confuzie decat claritate. Pentru anii urmatori ar fi mai potrivita considerarea unui mod de abordare pragmatica in cadrul caruia sa se gaseasca pietre de fundament care sa se bazeze pe date corecte.

Centrul de greutate al cercetarilor stiintifice se axeaza in prezent asupra laturii motorii a producerii vorbirii si anume asupra variabilei lingvistice si neurofiziologice. Aspectele emotionale si interactionale sunt mai putin luate in considerare. Se pare ca in cadrul aspectelor psihologice ale balbaielii se ajunge la o anumita saturare constienta.

Din punct de vedere fiziologic, studiile de laborator sunt usor de interpretat. Aceasta tulburare n-ar putea fi vindecata daca nu se asociaza o metoda de cercetare care sa ne dea speranta ca vom obtine rezultate realiste asupra fenomenului ca atare.

In ultimii ani a fost luata in considerare prevenirea care are un rol foarte important in evolutia balbaielii. Metodele folosite ar trebui in asa masura sensibilizate, modificate, incat sa fie potrivite tehnicilor pe care preconizam sa le folosim.

Un progres deosebit in ultimii ani l-au cunoscut metodele si programele de terapie orientate spre linistirea, relaxarea pacientilor. Aplicarea programelor de terapie trebuie sa nu fie rigida astfel incat sa facilitam o manifestare mai larga a factorului individual. In stransa dependenta cu problematica individuala trebuie sa oferim un program de terapie specifica fiecarui balbait.

.