ANCHETA JUDICIARA

1. Definire si caracterizare generala

Demersul realizat pentru aflarea adevarului, in cazul savarsirii unei infractiuni, si a identificarii acesteia, poarta numele de ancheta.

In sens general, termenul de ancheta desemneaza strangerea si preluarea informatiilor in scopul verificarii unor ipoteze si al formularii unor solutii in vederea rezolvarii unor probleme, ceea ce presupune un demers metodologic riguros.

Din punct de vedere judiciar, ancheta este definita (Dumitrescu, 1991; Bus 1997; Mitrofan si Colab, 2000) ca fiind o cercetare, efectuata de catre un organ de stat (anchetator) desfasurata sistematic si organizata judicios, in vederea strangerii dovezilor privitoare la o fapta ilegala, apoi a analizarii si verificarii acestora pentru a clarifica imprejurarile in care fapta s-a produs si pentru a stabili raspunderile.

Din perspectiva psihologica, ancheta judiciara reprezinta o relatie interpersonala de tip social, intre anchetator, care incearca sa dezvaluie un adevar, si anchetat, care, de cele mai multe ori, cauta sa-l acopere, sa-l ascunda sau sa-l prezinte intr-o maniera capabila sa limiteze cat mai mult consecintele ce ar rezulta.

In relatia anchetator-anchetat, indiferent daca acesta din urma este invinuit de infractiune, martor sau persoana nevinovata, elementul de interactiune il constituie comunicarea - proces deosebit de complex care presupune o stare profund tensionata a celor doi protagonisti.

Ancheta judiciara presupune parcurgerea a doua faze, aflate in succesiune logica, si anume: urmarirea penala si cercetarea judecatoreasca. Prima faza poate lipsi in situatia in care partile se adreseaza direct instantei de judecata. De asemenea, lipseste cand, datorita suficientei probelor, cercetarea judecatoreasca indeplineste obiectivele urmaririi penale.

Ancheta de urmarire penala este infaptuita de specialisti apartinand politiei si procurori.

Anchetatorul urmareste, prin ancheta, sa realizeze urmatoarele obiective:

1.   strangerea probelor, care consta in operatia de adunare a lor, de examinare si coroborare pentru a se constata daca sunt suficiente pentru solutionarea infractiunii;

2.   identificarea faptuitorilor si a pozitiei acestora fata de infractiune: autori, instigatori, complici, tainuitori sau favorizatori;

3.   stabilirea raspunderii penale a faptuitorului privitor la existenta sau inexistenta starii de imputabilitate si culpabilitate a faptuitorului.

2. Coordonatele psihologice ale activitatii de ancheta judiciara

Profesiunea anchetatorului judiciar este una stresanta, de risc, de curaj si de spirit de sacrificiu (Zdrenghea, Butoi, 2000) datorita permanentei dispute pe care o are cu anchetatorul, adesea viclean si speculativ. Anchetatorul, ca aparator al legalitatii este elementul moral, legal care respecta rigorile legii in actiunile sale, pe cand infractorul actioneaza in functie de bunul sau plac. Intre cei doi are loc o confruntare, o lupta, care se desfasoara pe urmatoarele planuri situationale:

1.     deschis, datele despre infractiune sunt cunoscute, atat de infractor cat si de anchetator, ancheta are din start o pozitie favorizanta, pozitiva pentru cauza;

2.     orb, datele despre infractiune sunt cunoscute anchetatorului; infractorul nu stie ca anchetatorul dispune de aceste informatii si probe. In asemenea conditii, infractorii pot comite erori in constructia apararilor formulate, ulterior ei isi recunosc culpabilitatea;

3.     ascuns, datele despre infractiune sunt cunoscute numai de catre infractor, fapt ce poate constitui esecul anchetei. Autorul infractiunii poate sa ramana neidentificat mult timp, uneori anii indelungati, iar alteori cauza intra in prescriptie;

4.     necunoscut, datele despre infractiune, nu le cunoaste, in prima faza, nici anchetatorul nici anchetatul ci numai o terta persoana (eventual un martor intamplator) poate detine informatii.

Anchetatul (banuit, invinuit, inculpat, martor, reclamant, etc.), aflat in relatie directa, cu anchetatorul (care solicita lamuriri, chestioneaza, pune in vedere, precizeaza) manifesta o traire emotionala, uneori puternic resimtita, creata de confruntarea cu reprezentantul oficial al autoritatii. Interiorizarea expresiilor emotionale ale anchetatorului sunt un bun indiciu al verificarii veridicitatii informatiilor pe care acesta le transmite nu numai pe cale verbala ci si prin comportamentul nonverbal: mimica, postura corporala, gesturi, privire, calitatea vocii (intonatie, ton, accent, ritm, tacere) precum si unele reactii fiziologice care nu pot fi mascate si nici provocate voluntar.

Cele mai ilustrative manifestari sunt: inrosirea (paloarea) fetei, cresterea volumului maselor sanguine (observabile la tample sau in zona arterei carotide), miscarea intensa a epiglotei (marul lui Adam),miscarea nervoasa a mainilor, micsorarea salivatiei care atrage dupa sine muscatul buzelor, sudoratie temporala, latenta in raspunsuri. Anchetatorul trebuie sa surprinda atat componentele voluntare ale comportamentului, cat si cele deghizate, simulate. Invinuitul poate simula cu multa usurinta calmul, stapanirea de sine, nedumerirea, unele stari de suferinta (afectiuni cardio-respiratorii, lesin), atitudinea de revolta, de protest pentru a impresiona, a intimida pe anchetator. Artificialitatea acestor simulari sunt usor relevate de un anchetator experimentat care poate deduce disconfortul psihic al anchetatorului aflat fata in fata cu autoritatea. Experienta demonstreaza nu dificultatea in a surprinde aceste aspecte ci in interpretarea lor corecta.

Pentru a atenua starea emotionala a anchetatorului (care poate fi amplificata de labilitatea emotionala, de trecutul sau infractional, de starea de sanatate, de problematica critica a cauzei pentru care este cercetat) se recomanda unele discutii introductive, cu referire la situatia familiala, profesionala, antecedente, stare de sanatate, aptitudini, pasiuni, perspective etc. Astfel, se poate crea o deconectare a persoanei ceea ce faciliteaza o mai buna relationare.

In cazul persoanei sincere, dar labile emotional (cum sunt minorii, femeile, varstnicii, convalescentii) este necesar crearea unui climat de siguranta si incredere reciproca, a unui dialog deschis, degajat, cooperant.

Nerealizarea acestui climat poate determina aparitia unor inhibari emotionale cu manifestari mimicogesticulare si neurovegetative. Labilul emotional, dar sincer, va reactiona sub impulsul fricii (temerii) pe care o resimte fata de implicatiile conjuncturale ale invinuirii, la care se adauga si blocajul emotional fata de anchetator mai ales daca acesta da dovada de nervozitate sau ridica tonul.

In momentul in care anchetatorul apreciaza ca s-a creat un climat introductiv de incredere i se poate aduce la cunostinta problematica critica. Procedand astfel anchetatorul va manifesta, mai curand, curiozitate fata de invinuire decat teama, isi va exprima dezinvolt propria sa parere, va raspunde prompt la intrebari si va adresa, la randul sau, o serie de intrebari.

In situatia in care anchetatorul este autorul faptei dialogul introductiv nu are relevanta scontata. Anchetatorul nu se angajeaza sincer in dialog, este apatic, nu coopereaza, raspunsurile sale sunt monosilabice.

Invinuitul care nu a savarsit infractiunea ce i se imputa, participa cu naturalete, dezinvolt, argumenteaza natural pentru ca nu are ce sa-i inspire teama.

Invinuitul care a comis infractiunea sau are un anumit grad de implicare este ezitant, stanjenit, deosebit de 'incurcat', manifesta incongruenta intre comportamentul verbal si nonverbal. Starea sa tensionala este amplificata si de incertitudinea sa asupra ce stie anchetatorul, cat stie, de la cine stie etc. De mentionat, ca disconfortul psihic exteriorizat prin manifestarile comportamentale si psihifiziologice nu sunt un indiciu sigur care sa poata servi probe de vinovatie ci pot fi considerate ca indici orientativi care este nevoie sa fie confirmati sau infirmati.

Document online: Analiza juridica a terorismului - trasaturile specifice ale laturii obiective a terorismului Document online: Evolutia natiunilor. sfidari si perspective

3. Ascultarea invinuitului sau inculpatului

Audiere, in faza urmaririi penale si a cercetarii judecatoresti, se deruleaza in trei etape distincte (Aionitoaie & Sandu, 1992; Mitrofan & Zdrenghea & Butoi, 2000):

1. verificarea identitatii civile a invinuitului sau inculpatului;

2. ascultarea relatarii libere;

3. adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor.

1. Verificarea identitatii invinuitului sau inculpatului

Aceasta etapa este obligatorie pentru a nu fi interogata o alta persoana decat cea presupusa ca fiind invinuita sau inculpata.

Verificarea identitatii se face prin intrebari cu privire la nume, prenume, porecla, data si locul nasterii, numele si pronumele parintilor, cetatenia, studii, situatia militara, loc de munca, ocupatie, domiciliu, antecedente penale precum si alte date care pot contura situatia personala a invinuitului. In continuare invinuitului i se aduce la cunottinta fapta care se face obiectul cauzei despre care va trebui sa relateze.

Aceasta prima etapa ofera anchetatorului si ocazia de a surprinde modul in care invinuitul reactioneaza la intrebarile ce i se adreseaza, starea de tensiune sau calmul de care da dovada, reactiile fiziologice, precum si intreg tabloul de manifestare al comportamentului nonverbal (mimica, gesturi, vorbire, contact vizual).

2. Ascultarea relatarii libere. Aceasta etapa debuteaza cu adresarea unor intrebari, cu caracter general, prin care invinuitului i se solicita sa declare tot ce are de aratat in legatura cu invinuirea ce i se aduce.

Invinuitul are posibilitatea sa prezinte faptele in succesiunea lor fireasca, fara a i se limita in vreun fel expunerea.

Anchetatorul are posibilitatea sa-l studieze pe invinuit, sa-l observe si sa noteze omisiunile, ezitarile, incongruentele intre faptele relatate. Toate aceste aspecte vor constitui suport pentru stabilirea procedeelor tactice ce urmeaza a fi aplicate in continuare.

Anchetatorul, in timpul ascultarii nu va intrerupe relatarea invinuitului si trebuie sa evite aprobarea, dezaprobarea sau manifestarea satisfactiei sau nemultumirea. Trebuie sa dovedeasca stapanire de sine, rabdare, calm si sa adopte o atitudine, prin care sa nu-si exteriorizeze sentimentele fata de invinuit.

3. Adresarea de intrebari si ascultarea raspunsurilor inculpatului sau invinuitului. Dupa ce invinuitul a relatat liber referitor la invinuirea adusa, i se adreseaza intrebari cu privire la fapta ce formeaza obiectul cauzei si invinuirii.

Intrebarile formulate trebuie sa indeplineasca anumite cerinte:

T sa fie clare si precise;

T sa fie formulate la nivel de intelegere al celui ascultat;

T sa nu sugereze raspunsul;

T sa-l determine pe invinuit sa relateze si nu sa dea un raspuns scurt dihotonic de genul 'da' sau 'nu';

T sa nu intimideze pe cel ascultat sau sa-l puna in incurcatura, mai ales cand acesta este bine intentionat, interesat in a declara adevarul.

Pentru a obtine de la invinuit/inculpat declaratii complete si veridice, anchetatorul poate utiliza anumite procedee tactice de ascultare. O tactica adecvata presupune adoptarea regulilor generale la fiecare cauza in parte, la personalitatea celui ascultat si la pozitia invinuitului/inculpatului.

Cele mai cunoscute procedee tactice in ascultarea invinuitului/inculpatului prezentate de Aionitaie si Sandu, (1992) sunt:

1. Folosirea intrebarilor in detaliu- procesul presupune utilizarea unor intrebari prin care se solicita invinuitului amanunte referitoare la diferitele imprejurari ale faptei savarsite, care sa permita verificarea explicatiilor date. Aceasta categorie de intrebari se folosesc frecvent in cazul cand invinuitul face declaratii nesincere, contradictorii sau cand adopta o atitudine refractara pe parcursul cercetarilor. Scopul vizat prin utilizarea acestor intrebari este de a demonstra banuitului netemeinicia sustinerilor sale si de a-l determina sa renunte la negarea faptelor savarsite. Practica atesta ca acest procedeu tactic da rezultate bune in cazul invinuitilor recidivisti care, desi isi pregatesc atent declaratiile, comit totusi erori si inconsecvete logice.

2. Ascultarea repetata consta in reaudierea invinuitului cu privire la aceleasi fapte, imprejurari, amanunte, la intervale de timp. Intre diversele declaratii ale invinuitului vor apare contraziceri, nepotriviri. Prin acest procedeu se poate demonstra netemeinicia afirmatiilor invinuitului, putand fi determinat sa spuna adevarul.

3. Ascultarea sistematica, procedeu care consta in formularea unor intrebari problema, prin care i se solicita invinuitului sa clarifice sistematic cum a conceput si pregatit infractiunea, care sunt persoanele participante si modul cum au actionat fiecare. Acest procedeu se foloseste atat in cazul invinuitului sincer, pentru a-l ajuta sa lamureasca toata problematica cauzei, mai ales cand aceasta este complexa si prezinta un grad ridicat de dificultate, cat si a celor nesinceri, refractari, pentru ca ii obliga sa dea explicatii logice, cronologice, succesive la toate aspectele care fac obiectul invinuirii.

4. Ascultarea incrucisata, este un procedeu ofensiv si consta in ascultarea aceluiasi invinuit de catre doi sau mai multi anchetatori care s-au pregatit in mod special in acest scop si cunosc problemele cauzei in care se face ascultarea. Scopul acestui procedeu este de a infrange sistemul de aparare al invinuitului nesincer, inrait, refractar, care se situeaza pe pozitia negarii totale a faptelor comise.

5. Folosirea probelor de nevinovatie. Procedeul se foloseste in ascultarea invinuitului nesincer, care incearca sa denatureze adevarul sau a celui care isi recunoaste numai partial vinovatia. In fata unor probe concludente el este convins sa recunoasca fapta.

Rezultate bune, prin acest procedeu, se obtin numai daca se respecta anumite cerinte, cum ar fi:

T cunoasterea temeinica de catre anchetator a tuturor probelor din dosar, a legaturii ce exista intre acestea si a activitatii ilicite desfasurate de catre invinuit;

T cunoasterea valorii probatorii pentru fiecare proba din dosar;

T stabilirea momentului optim de folosire a probelor de nevinovatie si a ordinii in care acestea vor fi prezentate;

T stabilirea judicioasa a intrebarilor ce vor insoti prezentarea probelor.

Orice eroare din partea anchetatorului poate compromite ancheta.

In raport cu personalitatea si psihologia invinuitului se va proceda la prezentarea frontala de la inceput a tuturor probelor de vinovatie sau in mod progresiv, plecandu-se de la cele care nu dovedesc nemijlocit savarsirea faptei, si continuandu-se cu cele care au relevanta deosebita, din care vinovatia rezulta direct.

6. Ascultarea unui invinuit sau inculpat despre activitatea celorlalti participanti la savarsirea infractiunii, procedeul se aplica atunci cand exista mai multi invinuiti participanti la savarsirea aceleiasi infractiuni. Cunoasterea invinuitilor/inculpatilor implicati in cauza permite anchetatorului sa stabileasca pe cel dispus sa recunoasca mai usor faptele savarsite si cu acesta sa inceapa ascultarea. Se solicita celui ascultat sa declare ceea ce cunoaste despre activitatea celorlalti participanti la infractiune, lasandu-i-se impresia ca persoana sa intereseaza mai putin. Astfel, se pot prezenta date mai valoroase in legatura cu infractiunea savarsita. Fiecare invinuit, aflat in fata unor date cunoscute de anchetator, despre care el nu declarase nimic anterior, va fi mai cooperant sa faca marturisiri despre activitatea infractionala a celorlalti participanti.

Prin confruntarea datelor obtinute din declaratiile participantilor, chiar daca nu au declarat totul despre propria activitate, se pot desprinde concluzii cu privire la sinceritatea celor implicati in cauza.

Dezavantajul acestui procedeu consta in faptul ca nu intotdeauna cel ascultat este dispus sa divulge activitatea celorlalti participanti, avand in vedere intelegerile stabilite intre ei inainte, dar mai ales dupa savarsirea infractiunii, privitor la modul de comportare in eventualitatea descoperirii faptelor. Fiecare va avea retineri nestiind daca si ce au declarat ceilalti.

Justificarea timpului critic. Timpul critic reprezinta suma activitatilor ce au precedat savarsirea infractiunii, a actiunilor ce caracterizeaza savarsirea infractiunii si perioada imediat post - infractionala.

Acest procedeu se foloseste de regula in ascultarea infractorilor nesinceri, refractari, oscilanti in afirmatii si a celor care refuza sa faca declaratii. Invinuitul/inculpatul este solicitat sa declare locul unde s-a aflat, cu cine a luat legitura, ce a intreprins inainte, in timpul si dupa savarsirea infractiunii. Explicatiile date vor fi verificate minutios pe zile, ore, minute si locuri.

Prin verificarea datelor furnizate de cel audiat, anchetatorul are posibilitatea de a constata nesinceritatea relatarilor, daca in declaratiile acestuia, apar neconcordante in justificarea timpului. Procedandu-se astfel invinuitul va putea fi determinat sa recunoasca faptele cu ocazia unei noi ascultari, cand poate fi solicitat si sa justifice sursa mijloacelor de existenta, provenienta bunurilor, valorilor gasite cu ocazia perchezitiilor. Prin urmare, utilizarea acestui procedeu permite extinderea anchetei judiciare asupra altor infractiuni si faptuitori.

Ascultarea invinuitului/inculpatului prezinta un grad ridicat de dificultate si complexitate intrucat situatiile infractionale sunt extrem de diverse. De aceea, folosirea unuia sau mai multor procedee tactice in audierea invinuitului se utilizeaza de catre anchetator, in functie de caracteristicile cauzei si de particularitatile psihice ale persoanei aflate in ancheta judiciara.

Categoriile de infractori cu care se confrunta anchetatorul sunt diverse. Exista infractor primar sau recidivist; cercetat in stare de libertate sau arest; prins in flagrant sau descoperit post-factum; care a actionat de unul singur sau in grup; normal dezvoltat psihic si fizic sau handicapat, deficient. De asemenea, infractorul poate fi de sex masculin sau feminin, poate fi minor sau varstnic, se poate afla in cauza judiciara, economica sau de alta natura. Deci fiecare invinuit/infractor prezinta un tablou psihic specific, de care anchetatorul trebuie sa tina seama.

4. Caracteristicile personalitatii anchetatorului

Profesiunea de anchetator este extrem de complexa. Pentru a putea satisface toate exigentele normelor deontologice legale, morale si de competenta profesionala se sustine in mod hiperbolizat, ca un anchetator trebuie sa aiba 'intelepciunea proverbiala a biblicului Solomon, rabdarea crestineasca a lui Hristos, logica imbatabila a lui Aristotel, rigurozitatea stiintifica a lui Pasteur si creativitatea lui Edison'.

Pentru a putea aplica corect legea, asigura protectia cetatenilor, proteja demnitatea umana si garanta drepturile fundamentale ale persoanei, anchetatorul trebuie sa cunoasca in detaliu dispozitiile legii penale si drepturile fundamentale ale omului precum si procedeele de tactica si metodica in efectuarea anchetei judiciare.

Din punct de vedere al exigentelor morale trebuie sa fie cinstit, de buna credinta, animat de dorinta de adevar si de spirit justitiar bine conturat.

Exigentele de competenta vizeaza o pregatire moderna de specialitate, experienta pozitiva, abilitatea de a utiliza, in conditiile pretinse de lege, metodologia judiciara si aptitudini de relationare avand in vedere necesitatea expertizelor de specialitate pe care le reclama cauzele judiciare.

Anchetatorul, in activitatea sa, se implica cu intreaga personalitate. Din categoria trasaturilor ce structureaza profilul psiho - intelectual si moral afectiv al anchetatorului, psihologia judiciara face referiri asupra gandirii, memoriei, integritatii senzoriale, echilibrului emotional. Caracteristic unui bun anchetator este spiritul de observatie foarte bine dezvoltat si o inteligenta superioara.

Gandirea anchetatorului, orientata spre esenta realitatii judiciare, in vederea unei solutionari adecvate, trebuie sa se distinga prin claritate, profunzime, rigoare, coerenta si sa se bazeze pe un dezvoltat spirit critic. De regula, faptele relatate in ancheta judiciara par a fi reale, verosimile, dar, se intampla ca unele din afirmatii sa fie mai ales la nivelul amanuntelor, contradictorii sau neplauzibile. Pentru sesizarea inadvertentelor, de multe ori deosebit de subtile, anchetatorul trebuie sa dea dovada de multa perspicacitate, sa recurga frecvent la analogii si sa uzeze pe deplin de toate modalitatile de operare ale gandirii (analize, sinteze, abstractizari, generalizari, concretizari etc). De asemenea, trebuie sa dea dovada de o mare capacitate de discernamant, el trebuie sa deosebeasca usor, realul de imaginar, semnificativul de nesemnificativ. Pentru aprecierea faptelor la justa lor valoare, va apela frecvent la rationamente logice deductive si inductive. Numai astfel procedand va putea fundamenta cu justete o solutie judicioasa.

Comunicarea adecvata, cu ocazia anchetarii, presupune, din partea anchetatorului claritate, acuratenta si corectitudine in exprimare, cursivitate, coerenta, fluiditate, flexibilitate si expresivitate in limbaj.

Anchetatorului ii este necesara, la un nivel de functionare optima a tuturor calitatilor memoriei. Importanta este nu numai cantitatea informatiilor referitor la relatarile anchetatului ci si capacitatea de mobilitate, suplete si elasticitate a memoriei adica prezenta disponibilitatii de a organiza si reorganiza cu usurinta informatiile noi si de a le neglija pe cele necorespunzatoare. Pe langa rapiditatea memorarii este nevoie atat de memoria de scurta durata pentru a facilita consemnarea in scris a relatarilor, cat si cea de lunga durata pentru a putea face evaluari si interpretari prin prisma mai multor criterii. De asemenea, este nevoie ca reactualizarea informatiilor, sub forma de recunoastere si reproducere, sa se realizeze cu precizie, exactitate, fidelitate si promptitudine.

Integritate senzoriala a anchetatorului constituie fundament psihofiziologic al corectitudinii si exactitatii   receptionarii informatiilor dar si al emiterii acestora in special sub forma redactarii documentelor de ancheta ce constituie suportul material al mijloacelor de proba.

Pentru intelegerea si aprofundarea cat mai eficienta a faptelor care ii sunt doar sugerate pe parcursul relatarii, anchetatorul trebuie sa recurga si la imaginatia reproductiva si creatoare dand dovada de o mare ingeniozitate. Totodata el trebuie sa posede o mare stabilitate dar si o buna distributivitate si concentrare a atentiei. Anchetatorul trebuie sa fie capabil sa dispuna de un efort voluntar sustinut si o stare de sanatate corespunzatoare pentru a-si indeplini eficient complexitatea si diversitatea atributiilor ce-i revin. In derularea anchetei judiciare intervin o serie de obstacole, rasturnari de situatii, uneori coincidente stranii care solicita la maxim inteligenta, priceperea si rezistenta psihofizica a anchetatorului.

Echilibrul emotional vizeaza componenta afectiva a anchetatorului, ce sustin energetic activitatea, o potenteaza si faciliteaza adaptarea, respectiv reglarea conduitei. Echilibrul emotional al anchetatorului este conditionat de lipsa oricarei prejudecati, a repulsiei sau antipatiei fata de persoana anchetata. Tactul, rabdarea, toleranta, disponibilitatea de a asculta, stapanirea de sine sunt premise ce confera un fond afectiv general pozitiv.

Complexitatea anchetei judiciare poate declansa unele mecanisme ale afectivitatii ce se exteriorizeaza prin manifestari incompatibile cu profesiunea de anchetator, cum ar fi: plictiseala, deprimarea, dezgustul, agresivitatea etc. Daca anchetatorul va apare ca o persoana impresionabila, nervoasa, iritabila, agresiva sau ca o persoana care trece cu usurinta de la o stare psihica la alta, ori preocupat de propriile probleme, sansele de a-si atinge scopul sunt foarte reduse. Pentru a nu afecta, in mod negativ, cursul general al desfasurarii anchetei, este necesar ca anchetatorul sa-si tina sub control reactiile proprii. Capacitatea empatica il ajuta pe anchetator de a intelege, din perspectiva anchetatului, atitudinile, gandurile, trairile afective, dorintele si de a simti tot ceea ce tradeaza sau poate ascunde comportamentul sau verbal si nonverbal.

In literatura de specialitate se apreciaza ca anchetatorului ii este necesara si o  capacitate actoriceasca pentru a putea, la nevoie, sa simuleze orice stare sau traire, sau sa se transpuna in situatia oricarui personaj pentru a-i intelege mai bine motivele, starile afective si reactiile existente in momentul comiterii infractiunii.

Perspicacitatea, spiritul de observatie, insistenta, rapiditatea deductiilor si a sintezelor, forta argumentarii logice se dezvolta prin exercitiu.

Calitatile enumerate nu reprezinta un simplu inventar de insusiri psihice necesare unui anchetator, ci trebuie considerate adevarate directii pe linia valorificarii potentialului psihologic al acestuia in cadrul anchetei judiciare. Actualizarea potentialului psihologic trebuie vazut ca o necesitate de a completa, imbogati si perfectiona procedeele de ordin tehnic si practic al anchetei (Bus, 1997).

Personalitatea anchetatorului poate influenta negativ desfasurarea anchetei urmare a unor trasaturi cum ar fi: vanitatea, orgoliul, multumirea de sine, teama de esec, lipsa simtului autocritic, optimismul excesiv si necontrolat, dar si pesimismul exagerat, opinii foarte particulare asupra colaboratorilor, indecizia etc.

5. Tipuri de anchetatori

Sinteze efectuate in urma studierii comportamentului anchetatorilor, in relatia anchetator-anchetat, au condus la diferite clasificari, dintre care o redam, dupa Mitrofan si Colab. (2000), pe cea mai frecvent intalnita:

Anchetatorul temperat, se caracterizeaza printr-un comportament firesc, isi asculta cu atentie si interes interlocutorul, rabdator, calm si analitic. Intervine oportun si eficient cu tactul corespunzator situatiei, pentru lamurirea aspectelor esentiale ce intereseaza ancheta.

Anchetatorul amabil, manifesta o anumita transparenta si jovialitate in relatia cu anchetatul, nu ezita sa-si trateze interlocutorul cu o tigara sau o cafea. Atmosfera degajata pe care o creeaza ofera premisele unui studiu psihologic aprofundat, al anchetatului. Aceasta atitudine trebuie sa fie constanta, altfel echilibrul anchetei poate fi afectat, iar ancheta compromisa.

Anchetatorul autoritar, se caracterizeaza printr-o atitudine rigida, grava, impunandu-si la modul imperativ vointa in fata anchetatului. Nu este preocupat de studiul psihologic al anchetatului si implicit nu gaseste modalitati mai eficiente de a stimula ancheta. Acesta mizeaza mai mult pe intimidarea anchetatului decat pe stimularea psihologica a acestuia si astfel cooperarea devine eficienta.

Anchetatorul comunicativ (vorbaret, expansiv); este maximal activ si isi exprima cel mai evident personalitatea sa. Expresivitatea verbala (intonatie, accent, timbru) si cea extralingvistica (mimica, gestica) este orientata catre anchetat intr-un mod accentuat, astfel incat interventiile sale sunt uneori inoportune si lipsite de eficienta, compromitand ancheta.

Anchetatorul cabotin; doreste sa obtina in cadrul anchetei judiciare succese usoare prin mijloace ieftine, facand apel la unele exagerari, amplificari improprii pentru ancheta judiciara care pot provoca stari cum ar fi amuzamentul, dispretul, penibilitatea sau chiar inhibarea anchetatului, situatii care pot prejudicia rezultatele anchetei.

Anchetatorul patern; adopta un comportament ingaduitor in ancheta, manifestand uneori chiar compasiune fata de anchetat. Asemenea atitudine poate fi speculata mai ales de infractori recidivisti care nu vor ezita sa-si atenueze faptele.

Din perspectiva implicarii spiritului de observatie in alcatuirea scenariului infractional, se poate identifica (Pruna, 1994):

Anchetatorul de 'tip analitic'; isi construieste scenariul probabil al infractiunii din foarte multe detalii, dand fiecaruia o insemnatate deosebita si insistand in directia verificarii amanuntite a tuturor elementelor componente. Ancheta evolueaza lent si presupune un efort consistent, dar are avantajul ca evita eventualele erori.

Anchetatorul de 'tip sintetic'; acorda o importanta diferentiala informatiilor initiale, construindu-si scenariul pe informatiile considerate relevante, celelalte fiind integrate imaginii de ansamblu. Proiectul anchetei implica un comportament probabilist, in sensul ca se urmareste validarea celei mai probabile solutii. Demersul anchetei are o evolutie mai rapida, dar trebuie evitate posibile erori.

Din perspectiva implicarii cognitiv-imaginare se desprind doua tipuri de anchetatori:

Anchetatorul de 'tip conservator'; utilizeaza schemele mintale construite anterior, carora le subordoneaza in mod exagerat informatiile oferite de realitate, 'obligandu-le' sa se integreze in schemele mintale elaborate. Un astfel de anchetator poate ajunge robul unui asemenea mod rigid de gandire, manifestand chiar tendinta de a 'ajusta' realitatea la schemele mintale vechi cu care opereaza.

Anchetatorul de 'tip creator'; manifesta o atitudine creatoare, face apel la schemele mintale achizitionate, ele constituind o parte din experienta profesionala, dar el isi construieste proiectul anchetei bazandu-se nu numai pe asemanarile cu alte cazuri cercetate, ci si pe elemente specifice cazului aflat in cercetare, faciliteaza clarificarea unor situatii, aparent fara iesire.