Suveranitatea: delimitari conceptuale, teorii - trasaturile generale ale puterii politice

SISTEMUL INSTITUTIONAL AL PUTERII

Delimitari conceptuale

Stiinta politica - in general si dreptul constitutional - in particular folosesc o serie de termeni care se circumscriu ariei exercitarii puterii sau autoritatii publice. De exemplu: putere politica, autoritate publica, putere de stat, democratie, suveranitate, dominatie, forta de constrangere. Acesti termeni pot exprima fie fenomenul puterii ca atare, fie forma institutionalizata a acestuia, adica institutiile politice care exercita prerogativele de putere sau de comanda.

Puterea politica, ca fenomen, este caracterizata ca putere globala care se exercita in cadrul unei colectivitati in scopul de organizare, mentinere si aparare a ordinii sociale (cf. T. Parsons).

Georges Burdeau considera ca puterea este o forta nascuta din constiinta sociala, destinata sa conduca grupul social, adica societatea in cautarea Binelui comun si capabila sa impuna, in caz de nevoie, membrilor grupului atitudinea pe care ea o comanda.

Profesorul Ion Deleanu defineste puterea ca ansamblul sau sistemul relatiilor de putere constituite intr-o societate istoriceste determinata, care exprima autoritatea pe care un individ sau un grup de indivizi o are asupra altora pentru realizarea unui scop comun, asumat de membrii colectivitatii sau impus acestora de catre cei care exercita puterea. Autorul nu se refera la conceptul de putere politica in calitate de fenomen, ci la forma  institutionalizata a puterii, adica la puterea de stat.

Din perspectiva institutionala, puterea se obiectiveaza in diverse organisme, carora le sunt delegate atributii sau functii de putere. Puterea astfel institutionalizata apare sub forma puterii de stat si este exercitata de acestea in intregul sau, in mod specializat si distinct de diverse organe ale sale. Din aceasta perspectiva statul apare ca titular exclusiv al fortei de comanda si dominatie.

Atat ca fenomen, cat si ca forma institutionalizata a acestuia, puterea se raporteaza in mod necesar la un titular caruia ii sunt recunoscute anumite prerogative. Poporul sau natiunea este titularul absolut al puterii politice, adica al suveranitatii, pe cand statul (autoritatile/puterile publice) este titularul puterii de stat incredintate (delegate) in mod legitim de popor.

Raporturile reciproce intre guvernati (titularul puterii politice) si guvernanti (titularul puterii de stat), apar, pe de o parte, ca transferul de catre cei guvernati a exercitiului unora dintre prerogativele puterii politice si controlul infaptuit de ei asupra celor aflati la putere, iar pe de alta parte, ca raporturi de putere concretizate in comandamente, ordine, instructiuni impuse de agenti politici specializati (guvernanti) membrilor colectivitatii, individual sau grupati pe criterii sociale, politice, profesionale, economice etc.

Intre puterea politica si puterea de stat s-a facut distinctie, astfel ca numai statul are, prin traditie, vocatia sa i se incredinteze exercitiul puterii. Ratiunea delegarii de catre popor a anumitor prerogative de putere unor autoritati publice specializate, aflate sub controlul sau, este asigurarea sigurantei colective a tuturor cetatenilor. Atat desemnarea autoritatilor publice carora li se deleaga prerogative de putere, cat si exercitarea ca atare a acestor prerogative trebuie sa se faca in mod legitim. Puterea statala se bazeaza pe dominatie si forta de constrangere, trasaturi care, la randul lor, trebuie sa fie legitime. Putem face o distinctie neta intre putere si autoritate. Autoritatea nu se confunda cu puterea, desi se intemeiaza pe aceasta. Raportul dintre autoritate si puterea de stat are la baza factori distincti de care depinde fiecare dintre acestea. Puterea statului presupune folosirea fortei de constrangere, pe cand autoritatea, care se intemeiaza pe legea adoptata de organismele competente si legitime, se asigura prin respectarea de bunavoie a deciziilor, a legilor; numai in cazul nerespectarii acestora (a legilor) se recurge la forta de constrangere.

Intre categoria de putere politica si cea de putere de stat exista un raport ca de la intreg la parte. Trasaturile puterii politice se regasesc in puterile statului, dar trasaturile statului nu se regasesc in totalitate in ansamblul puterii politice. Puterea de stat este o putere specializata si delegata de popor, in calitatea sa de titular al puterii politice, anumitor organisme sau autoritati publice denumite si puteri (legislativa, executiva si judecatoreasca). Forta de dominatie, constrangerea exercitata de stat se intemeiaza pe o vointa superioara, care este cea a poporului sau a natiunii.

Suveranitatea: delimitari conceptuale, teorii

Puterea politica este denumita uneori suveranitate, intrucat in cadrul teritoriului statal nu exista o alta putere care sa o restranga sau sa o concureze si pentru a se sublinia caracterul ei suprem fata de orice alte forme de autoritate (religioasa, familiala, educationala etc.). Ca autoritate suprema, puterea politica nu depinde de nici o alta putere (in acest sens spunem ca puterea politica este o putere suverana). Aceasta afirmatie este valabila atat pentru puterea politica privita ca potentia sau puissance, cat si pentru puterea privita ca putere de stat potestas/pouvoir. Suveranitatea se raporteaza la popor in ansamblul sau, pe cand puterea de stat presupune constituirea unor elite sau a unei clase politice care isi asuma un anumit rol in organizarea si conducerea societatii.

Puterea politica (suveranitatea) nu se erodeaza in timp, nu isi schimba esenta si continutul, pe cand puterea de stat este o putere predispusa schimbarilor atat in ceea ce priveste continutul si formele de exercitare, cat si in ce priveste titularul.

Referat: Legile lui Murphy - legile entropiei Referat: Zoroastrism (Mazdeism) - religia dualista aparuta in Iran

Scopul fundamental al puterii politice, realizat prin intermediul statului, il constituie asigurarea securitatii interne si functionalitatea sistemului social in beneficiul tuturor membrilor corpului social si in acelasi timp apararea acestuia fata de atacurile si concurenta altor colectivitati social-umane organizate politic. Puterea politica (suveranitatea) dobandeste o dubla insusire: suprematia in interiorul colectivitatii si independenta fata de alte colectivitati.

In literatura de specialitate s-au conturat doua teorii in legatura cu fundamentarea si legitimitatea suveranitatii, si anume: a) teoria sau conceptia teocratica si b) doctrina democratica.

Conceptia teocratica asupra suveranitatii are la baza un fragment din Epistola Sf. Pavel catre Romani: Non e potestas nisi a Deo. Aceasta formula ilustreaza ca nici un om nu poate pretinde ca detine puterea absoluta asupra altora, deoarece numai Dumnezeu detine intreaga putere. In aceasta calitate, Dumnezeu desemneaza direct si investeste un titular al suveranitatii in persoana Regelui, care devine "ales al Domnului". Aceasta conceptie apartine Bisericii crestine si este atribuita lui Ioan Hrisostomul, care in secolul al IV-lea afirma ca nu exista putere care sa nu vina de la Dumnezeu. Astfel se fundamenteaza teoria "monarhiei de drept divin" si principiul puterii absolute a Regelui, sustinute pana la Revolutia franceza din 1789.

Teoria dreptului divin providential este o varianta a conceptiei teocratice, potrivit careia puterea (suveranitatea) izvoraste din Divinitate, dar detinatorul puterii temporare nu este desemnat de Dumnezeu, ci prin vointa poporului: Omnes potestas a Deo per populum (cf. Toma D'Aquino). Vointa oamenilor, evenimentele sociale, inclusiv cele politice sunt dirijate de Divinitate in mod providential. Tot astfel Divinitatea fundamenteaza si orienteaza activitatea de guvernare.

Teoriile democratice in legatura cu suveranitatea - suveranitatea populara si suveranitatea nationala - apar dupa Revolutia franceza din 1789, cand teoriile teocratice sunt inlaturate definitiv si inlocuite cu conceptia suveranitatii nationale.

Conceptul de suveranitate populara este atribuit filosofului francez Jean-Jacques Rousseau, in opinia caruia poporul reprezenta totalitatea indivizilor ce locuiau pe un anumit teritoriu, fiecare dintre ei detinand o cota - parte din suveranitate. In conceptia acestuia suveranitatea poporului este rezultatul sumei aritmetice a cotelor parti de suveranitate, astfel incat poporul devine titular al puterii prin acordul de vointa al indivizilor, exprimat in cadrul unui pact social. Suveranitatea atribuita aritmetic poporului este exercitata prin organisme mandatate de popor cu atributii de guvernare, care reprezinta poporul si exprima vointa sa generala sau a celei mai mari parti a acestuia. Astfel apare ideea democratiei reprezentative, respinse ab initio de Rousseau, in Contractul social: "suveranitatea nu poate fi reprezentata pentru acelasi motiv pentru care nu poate fi instrainata; ea consta esentialmente in vointa generala si vointa generala nu se reprezinta; ea este aceeasi sau este alta, mijlocire nu exista insa".

Conform acestei conceptii, dreptul poporului de a participa la guvernare se exprima prin vot si nu poate fi refuzat nici unui cetatean, conceptie care sta la baza admiterii votului universal. Din conceptia suveranitatii populare a lui Rousseau se desprinde concluzia ca reprezentantii poporului trebuie revocati, daca incalca mandatul imperativ ce ii leaga de alegatori.

Teoria suveranitatii nationale a fost sustinuta in Franta de abatele Sieyès, membru al Adunarii Constituante din 1789-1791 si are la baza ideea ca suveranitatea rezida in popor. Spre deosebire de Rousseau, in conceptia caruia poporul nu constituia o entitate distincta, Sieyès concepe poporul ca un corp abstract, in care vointele individuale se topesc, devenind astfel o natiune. Titularul suveranitatii este natiunea, care apare ca o alternativa a institutiei monarhiei.

Conceptia constitutionala moderna este bazata pe teoria suveranitatii nationale si pe principiul reprezentarii, potrivit caruia membrii corpului legislativ nu primesc de la alegatori un mandat imperativ, ci unul reprezentativ. Simbolul suveranitatii nationale este Parlamentul - constituit din reprezentanti ai poporului, iar constitutiile statelor reflecta aceasta realitate politica. Parlamentul are functia de a da forma normativa vointei nationale, de a controla Guvernul si puterea executiva in general.

Marsilio da Padova, in lucrarea Defensor pacis (1325), sustinea ca suveranitatea consta in puterea de a face legi, iar suveran este cel care are dreptul sa legifereze; puterea legislativa nu este o putere de sine statatoare, suverana, deoarece numai poporul in totalitatea sa are dreptul si puterea sa dispuna de el insusi. In virtutea suveranitatii, poporul desemneaza o autoritate inferioara si subordonata puterii legislative, insarcinata sa aplice legile. Aceasta autoritate publica a fost denumita de Marsilio da Padova, mult mai inainte de Locke si Montesquieu, putere instrumentala sau executiva.

In ceea ce priveste explicarea legitimitatii puterii ca fenomen social si sursa legitimitatii acesteia, s-au formulat trei teorii principale: a) potrivit primei teorii, suveranitatea apartine monarhului, care o dobandeste prin vointa Divinitatii, fata de care se si subordoneaza; b) a doua teorie sustine ca puterea apartine poporului, dar acesta o deleaga Suveranului; c) a treia conceptie sustine ca puterea apartine poporului, care o exercita prin reprezentantii sai in mod direct.

Trasaturile generale ale puterii politice si ale puterii de stat

Doctrina constitutionala moderna considera ca puterea politica (suveranitatea) are urmatoarele trasaturi generale: a) unicitatea; b) indivizibilitatea; c) inalienabillitatea; d) imprescribilitatea.

a) Caracterul unic al suveranitatii consta in inexistenta unei alte puteri de aceeasi natura, care sa o concureze. Daca puterea politica (suveranitatea poporului) este unica, rezulta ca si puterea de stat este esentialmente unica, ceea ce nu exclude departajarea si exercitarea separata a functiilor statului.

b) Indivizibilitatea puterii politice indica imposibilitatea fragmentarii acesteia in cote-parti apartinand unor titulari diferiti. Faptul ca alegatorii exercita individualo anumita prerogativa de putere suverana - dreptul la vot - nu se opune indivizibilitatii puterii poporului.

c) Caracterul inalienabil evidentiaza faptul ca natiunea nu isi poate instraina definitiv si irevocabil suveranitatea, fie unei persoane   sau grup de persoane, fie unor organizatii internationale. Statul are dreptul, in anumite conditii, sa renunte la anumite prerogative ale puterii sale suverane.

d) Imprescribilitatea puterii politice face ca aceasta sa existe atat timp cat exista titularul ei: poporul sau natiunea.

Puterea de stat, pe langa aceste patru trasaturi indicate, intruneste si urmatoarele trasaturi specifice: a) este o putere transmisa prin delegare de catre natiune unor organisme care exercita conducerea de stat; b) este o putere de dominatie si constrangere; c) este o putere organizata; d) este suprema in cuprinsul teritoriului statului si independenta fata de o alta putere de stat; e) este revocabila, prin dreptul natiunii de a reinnoi mandatul reprezentantilor sai alesi sau prin dreptul ei de a se razvrati impotriva guvernantilor care conduc in mod tiranic.

Ioan Muraru considera ca pot fi identificate urmatoarele trasaturi generale ale puterii de stat: caracterul de putere; putere de constrangere; putere sociala; putere de a exprima si realiza vointa de stat; caracterul organizat; suveranitatea. Ion Deleanu, la randul sau,  considera ca puterea de stat este: forma exteriorizata (publica) a puterii politice; o putere de constrangere; o putere suverana.

Trebuie facuta deosebirea intre trasaturile generale ale puterii de stat si anumite cerinte generale pe care trebuie sa le intruneasca aceasta, cum ar fi: legitimitatea, legalitatea exercitarii sale, respectarea pluralismului politic, a democratiei constitutionale. Evident, aceste trasaturi apartin puterii de stat in regimurile politice democratice.

Puterea de stat are multiple legaturi cu societatea civila, elementele componente ale acesteia exercitand asupra diferitelor structuri statale o puternica presiune si influenta, menita sa asigure reprezentarea si apararea intereselor diferitelor categorii si grupuri sociale, la nivel statal.

In practica constitutionala a statelor europene, dupa cel de-al doilea razboi mondial, s-a pus accentul mai mult pe categoria de popor decat pe cea de natiune. Statele care si-au adoptat constitutii noi au proclamat solemn ca suveranitatea apartine poporului.

Sistemul electoral. Participarea cetatenilor la exercitarea puterii politice

Participarea poporului la conducere constituie esenta democratiei. Prin termenul de popor, doctrina si practica constitutionala a democratiei intelege ansamblul indivizilor carora statul le recunoaste calitatea de cetateni ai acestuia si, in aceasta calitate, aptitudinea de a participa in anumite conditii la diferite proceduri electorale prin care se exprima vointa nationala. Notiunea de popor este circumscrisa notiunii de electorat sau corp electoral. Forma clasica de manifestare a dreptului de participare la guvernare, consacrat in toate constitutiile statelor moderne, consta in dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.

Caracterul autentic al exercitiului democratic este conferit de garantiile materiale, politice si juridice acordate de stat cetatenilor, pentru ca acestia sa-si exercite liber si deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere. Dreptul de vot poate fi definit ca dreptul recunoscut in conditiile legii cetatenilor unui stat de a-si exprima in mod liber, direct sau indirect, optiunea electorala pentru un anumit partid politic sau candidat propus de o grupare politica sau pentru un candidat independent. Dreptul de vot se exercita in modalitati diverse, fiecare stat stabilind in mod distinct, prin lege, procedurile electorale. Esential este ca votul sa fie exprimat liber, fara nici o constrangere sau presiune, sa fie manifestarea neviciata a vointei persoanale si a constiintei politice si civice a alegatorului.

Practica constitutionala generala a consacrat votul universal, votul recunoscut tuturor cetatenilor, cu anumite exceptii prevazute de lege. In evolutia constitutionala a statelor lumii pot fi identificate sisteme care au limitat exercitarea dreptului de vot, in functie de avere, de pregatire sau de capacitatea intelectuala, de apartenenta la anumite clase sociale, de calitatea de membru al unor partide sau formatiuni politice, de apartenenta la o comunitate etnica sau religioasa etc. Toate aceste restrangeri ale dreptului de vot sun considerate discriminari, fiind adevarate incalcari ale dreptului natural, de exemplu excluderea de la vot a cetatenilor unei anumite clase sociale, comunitati etnice sau religii sau unui anumit partid politic. In general, este admis ca votul sau sufragiul universal este egal, direct (sau indirect) si secret. Pe langa aceste trei caracteristici, Constitutia Romaniei, ca si alte constitutii, stabilesc ca votul este liber exprimat.