Teoriile si scolile geopolitice contemporane (a doua jumatate a sec. XX)

Privire generala

Dezvoltarea gandirii geopolitice in a doua jumatate a sec.XX, a urmat in ansamblu caile trasate de fondatorii acestei stiinte. Cazul lui Haushofer si scoala lui, asupra carora atarna umbra prevestitoare de rau a colaborarii intelectuale cu cel de-al Treilea Reich, i-a silit pe autorii preocupati de aceasta disciplina sa caute subterfugii, pentru a nu fi invinuiti de "fascism". Americanul Colin S. Gray a propus utilizarea a doua cuvinte pentru desemnarea geopoliticii: englezescul "geopolitics" si germanul "Geopolitik".

Primul trebuie sa desemneze versiunea anglosaxona si pragmatica a acestui fenomen, adica lucrarile acelor autori care continua modul de abordare al lui Mahan, Mackinder si Spykman, cel de-al doilea - "varianta continentala", mostenirea scolii lui Haushofer, care ia in considerare unii factori "spirituali" sau "metafizici". Fireste, aceasta impartire este destul de conventionala si serveste doar ca o manevra demagogica dictata de considerentele "corectitudinii politice".

In geopolitica, linia americana si, in sens mai larg, atlantica (talasocrata) s-a dezvoltat practic, fara a rupe legatura cu traditia. Pe masura realizarii proiectelor americanilor in vederea statornicirii "puterii mondiale", geopoliticienii-atlantisti postbelici precizau si detaliau doar aspectele particulare ale teoriei, dezvoltand sferele aplicate. Modelul fundamental al "fortei maritime" si al perspectivelor ei geopolitice s-a transformat din cercetari stiintifice ale unor scoli geografice militare separate in politica internationala oficiala a SUA.

Totodata, devenirea SUA o supraputere si iesirea la ultima etapa premergatoare hegemoniei planetare definitive a talasocratiei, i-a silit pe geopoliticienii americani sa studieze un model geopolitic absolut nou la care au participat nu doua forte principale, ci doar una. In principiu, au existat doua variante de dezvoltare a evenimentelor - fie castigul definitiv al Occidentului in duelul geopolitic cu Orientul, fie convergenta a doua lagare ideologice in ceva unitar si instaurarea Guvernului Mondial (acest proiect a fost numit "mondialism" - de la cuvantul francez "monde", "lume").

In ambele cazuri se cerea o noua interpretare geopolitica a acestui deznodamant posibil al istoriei civilizatiilor. Aceasta situatie a trezit la viata o orientare speciala in geopolitica - "geopolitica mondialismului", cunoscuta ca doctrina a "noii ordini mondiale" si elaborata de geopoliticienii americani incepand cu anii '70, si care a fost anuntata public de catre presedintele SUA G. Bush, in 1991, in timpul razboiului din golful Persic.

Harta pag. 101

La sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, geopolitica europeana aproape ca nu exista independent. Doar pe parcursul unei perioade destul de scurte dintre anii 1959-1968, cand presedinte al Frantei era Charles De Gaulle, situatia s-a schimbat intrucatva. Incepand cu anul 1963, De Gaulle a intreprins unele masuri antiatlantice clare, in urma carora Franta a iesit din alianta Nord-Atlantica si a incercat sa elaboreze o strategie geopolitica proprie. Dar intrucat acest stat n-a putut sa se opuna de unul singur lumii talasocrate, pe ordinea de zi a fost pusa problema colaborarii franco-germane in interiorul Europei si intarirea legaturilor cu URSS. Astfel, a luat nastere vestita teza a lui De Gaulle - "Europa de la Atlantic pana la Ural". Aceasta Europa era conceputa ca o formatiune suverana si continentala din punct de vedere strategic - in spiritul unui "continentalism european" moderat.

Totodata, la inceputul anilor '70, cand cercetarile geopolitice din SUA devin foarte populare, savantii europeni incep si ei sa se includa in acest proces, dar in majoritatea cazurilor legatura lor cu scoala antebelica este intrerupta deja si ei au fost nevoiti sa se alinieze normelor de abordare anglosaxona. Astfel, savantii europeni se erijeaza in niste experti tehnici ai organizatiilor internationale NATO, ONU etc., ocupandu-se de cercetarile geopolitice aplicate fara a depasi limitele unor probleme concrete. Treptat, aceste cercetari s-au transformat intr-o "geopolitica regionala" independenta, destul de dezvoltata in Franta ("scoala lui Yves Lacoste", editorul revistei "Herodot"). Aceasta "geopolitica regionala" face abstractie de schemele globale ale lui Mackinder, Mahan sau Haushofer, acorda putina atentie dualismului fundamental si aplica doar metodele geopolitice pentru descrierea conflictelor interetnice si interstatale, a proceselor demografice si chiar a "geopoliticii alegerilor politice"

Singura traditie geopolitica continua, care s-a pastrat in Europa antebelica, a apartinut unor grupari marginale legate intr-o masura sau alta cu partidele si miscarile nationaliste de dupa razboi. In aceste cercuri restranse si periferice din punct de vedere politic s-au dezvoltat ideile geopolitice care isi au originea in "continentalism", in scoala lui Haushofer etc. Aceasta miscare a primit in unanimitate denumirea de "noua dreapta" europeana. Pana la un moment dat, opinia publica i-a ignorat pur si simplu considerandu-i "reminiscente ale fascismului". Abia in ultimele decenii, gratie activitatii culturale si ziaristice a filosofului francez Alain de Benoit, aceasta orientare a inceput sa fie luata in seama in cercurile stiintifice mai importante.

In pofida distantei semnificative care separa cercurile "noii drepte" europene de instantele puterii, in pofida disidentei lor, lucrarile lor prezinta o contributie uriasa, din punct de vedere teoretic, la dezvoltarea geopoliticii. Fiind independente de limitele conformismului politic, gandirea lor s-a dezvoltat relativ liber si impartial. Totodata, la inceputul anilor '90 s-a creat o asemenea situatie, incat geopoliticienii europeni oficiali (de cele mai multe ori de provenienta din partidele de stanga si extrema stanga) au fost nevoiti sa apeleze la cei din "noua dreapta", la operele lor, la traducerile si cercetarile pentru restabilirea unei imagini geopolitice depline.

In fine, despre geopolitica rusa. Recunoscuta oficial ca o "pseudostiinta burgheza" si "fascista", geopolitica n-a existat ca atare in URSS. Functiile ei erau executate de cateva discipline - strategia, geografia militara, teoria dreptului international si a relatiilor internationale, geografia, etnogragfia etc. Cu toate acestea, conduita geopolitica generala a URSS pe arena planetara divulga prezenta unui model de conduita destul de rational din punct de vedere geopolitic, care a constat in tendinta URSS de a-si intari pozitiile in sudul Eurasiei, in "zona de tarm", patrunderea in Africa, actiunile destabilizatoare in America de Sud (menite sa dezbine spatiul controlat de SUA conform doctrinei Monroe) si chiar invazia trupelor sovietice in Afganistan (pentru a taia "anaconda" americana, care se straduie sa apropie frontierele strategice ale "talasocratiei" de frontierele de sud ale "axei geografice a istoriei") etc.

O astfel de politica consecventa si fundamentata din punct de vedere geopolitic atrage atentia asupra existentei unui anumit "centru de hotarari", unde ar fi trebuit sa se adune rezultatele multor stiinte traditionale, si pe baza acestor "cunostinte", acestei "sinteze", sa se intreprinda cele mai importante actiuni strategice. Totusi, localizarea sociala a acestui centru "criptogeopolitic" pare a fi problematica. Exista o versiune precum ca ar fi fost vorba despre un serviciu secret al GRU^*.

De fapt, geopolitica s-a dezvoltat doar in cercuri "disidente" marginale. Reprezentantul cel mai expresiv al acestei orientari a fost istoricul Lev Gumiliov, desi acesta n-a folosit niciodata in lucrarile sale nici termenul de "geopolitica", nici termenul de "eurasiatism" si, mai mult decat atat, s-a straduit sa evite prin toate mijloacele sa recurga la realitatile social-politice. Gratie unei asemenea abordari prudente el a reusit sa publice, chiar in timpul regimului sovietic, cateva carti dedicate istoriei etnografice.

Dupa disparitia tratatului de la Varsovia si dezmembrarea URSS, geopolitica s-a reactualizat in societatea rusa. Anularea cenzurii ideologice a facut posibil de a spune, in sfarsit, lucrurilor pe nume. Nu este de mirare faptul ca primele, care au participat la renasterea geopoliticii, au fost cercurile national-patriotice (ziarul "Ziua", revista "Elementele"). Metodologia s-a dovedit a fi atat de impresionanta incat initiativa a fost preluata si de unele miscari "democratice". Intr-un timp foarte scurt, dupa perestroica, geopolitica a devenit una din temele cele mai populare in intreaga societate rusa.

Aceasta se explica prin cresterea interesului fata de eurasiatici si mostenirea lor in Rusia contemporana.