Parlament european - scurt istoric

parlament european - SCURT ISTORIC

Dand expresie principiului democratiei reprezentative, Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele institutii Continentale, reprezentand nu numai propriile popoare, dar si celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate intre ele prin angajamente comune, in efortul concentrat spre progresul si prosperitatea Continentului.

Prevazuta dintru inceput printre viitoarele institutii europene, impunerea unei adunari parlamentare internationale avea sa se dovedeasca totusi dificila, cel putin la nivelul "Marii Europe", cea care se intinde din Suedia pana in Italia si din Marea Britanie pana in Elvetia. Reticentele britanicilor fata de orice forma de "supranationalitate" pe de o parte, problema dureroasa a reintegrarii Germaniei intr-o Europa democratica pe de alta parte, prezenta statelor neutre si mandre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei "constituante europene" care ar fi generat tot restul.

A trebuit ca acest proiect sa se limiteze la formule mai modeste de integrare europeana si sa se reduca fie numarul statelor participante, fie gradul de supranationalitate parlamentara. Asa se face ca "Marea Europa" s-a redus la formula valabila si astazi a unui "Consiliu al Europei" din care lipseste orice supranationalitate si unde Adunarea parlamentara are doar competenta consultativa. Tot asa, Europa tratatului CECO, apoi a Pietei Comune comporta intr-adevar o adunare parlamentara mai puternica, dar in cadrul unei Comunitati a celor Sase, apoi a celor Zece, adica in cadrul "Micii Europe".

In fapt, oamenii de stat din Europa anilor '50 au fost nevoiti sa constate ca gradul de supranationalitate al institutiilor europene este invers proportional cu numarul statelor membre.

A aparut, asadar, CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) (1952), apoi CEE (Comunitatea Economica Europeana) si EURATOM (Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) (1957) care comportau, fireste, o adunare parlamentara, dar o adunare parlamentara functionand in cadrul unei simple comunitati economice, comunitate redusa initial la carbune-otel, extinsa mai apoi si la alte sectoare ale economiei.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunari care, in 1962, avea sa se incununeze cu titlul impunator de "Parlament European".

Ea avea sa cunoasca insa, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de alta parte, avea sa-si sporeasca reprezentativitatea pana la a fi desemnata prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentara internationala din istorie aleasa prin vot direct de cetateni apartinand unor natiuni vechi si mandre.

Pe de alta parte, inainte chiar de alegerea sa directa, aceasta adunare va intreprinde o cucerire lenta, dar sistematica de puteri, care a apropiat-o din ce in ce mai mult de un organism parlamentar clasic. In fine, profitand de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ea va inceta foarte curand sa se comporte ca adunare a unei Comunitati Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politica a unei Uniuni Europene fondata juridic si proclamata la 1 noiembrie 1993 .

Inca de la inceput, organizarea prevazuta intre cele sase state semnatare ale tratatelor initiale a avut la baza ideea unei democratii liberale care nu putea fi conceputa fara o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite in Comunitate (art. 20 din Tratatul C.E.C.O. si art. 137 din Tratatul C.E.).

O prima caracteristica a Parlamentului European este ilustrata de felul in care acesta s-a cristalizat pe parcursul evolutiei vietii comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentara creata in 1952. Ea a fost forul parlamentar corespunzator stadiului incipient al integrarii, obiectivat in Comunitatea Carbunelui si Otelului. In 1958, respectiva Adunare Parlamentara, in urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunitatii Economice Europene si a Euratomului, devine for parlamentar si al acestor noi creatii comunitare.

Treptat, pe masura adancirii integrarii vest-europene si a inchegarii vietii comunitare institutia parlamentara comunitara se desavarseste, dobandind fizionomia actuala, care tinde s-o apropie, intr-o serie de privinte, de parlamentele nationale, fara sa se identifice cu acestea.

O alta particularitate a aparitiei si evolutiei vietii parlamentare comunitare consta in aceea ca, spre deosebire de parlamentele nationale, care isi gasesc originea si justificarea activitatii in prevederile constitutiilor statelor nationale, Parlamentul European isi are temeiul juridic in tratatele incheiate intre statele comunitare pe parcursul procesului integrarii lor. De aceea, inceputul vietii parlamentare comunitare a avut initial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Carbunelui si Otelului, apoi Tratatul de la Roma, iar dupa aceea Actul Unic European si, mai recent, Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.

Prevederile acestor tratate ilustreaza istoricul vietii parlamentare comunitare, sporirea atributiilor si a rolului acestei institutii in viata Comunitatii. Relevant este mersul ascendent al rolului sau in arhitectonica institutiilor comunitare[3].

Acest fapt se explica prin spiritul democrat care a prezidat si prezideaza constructia comunitara. Totodata, reprezinta o replica data tendintelor hegemoniste ce au caracterizat statele multinationale si relatiile internationale.

Lucrare: Mersul tratativelor militare la Moscova Referat: Hitler-Stalin: O ecuatie cu multe necunoscute - antisemitismului de stat?

Intrucat integrarea se realizeaza cu mijloace democratice si viata comunitara este cladita pe valori democratice, aspect ilustrat si de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanta ca democratia este indispensabila procesului integrationist, fiind o conditie sine-qua-non a trainiciei si functionalitatii acestuia.

Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunarii sa fie alesi prin vot universal direct, dupa o procedura uniforma in toate statele membre.

La 20 septembrie 1976 Consiliul a reusit sa adopte Actul pentru alegerea reprezentantilor in Adunare prin sufragiul universal direct, si pe care il vom denumi in continuare Actul.

Pana la data de 7 iunie 1979, cand au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegati desemnati de parlamentele nationale dupa procedura stabilita de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversata o lunga perioada de timp si au fost depasite numeroase obstacole de ordin politic si tehnic.

In iunie 1979, aceasta desemnare a fost incredintata votului universal. Insasi noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentara internationala, precum si noutatea, inca mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei asemenea adunari explica faptul ca, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungata de o slaba reprezentativitate, iar pe de alta parte, ca a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune in practica votul universal.

Cat priveste numarul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comuna CECO la 142 pentru Adunarea parlamentara a celor trei Comunitati, apoi la 198 o data cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei si a Danemarcei; a ajuns la 410 o data cu instituirea alegerilor directe si apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei si Portugaliei in 1986, apoi la 567 o data cu reunificarea germana si, in sfarsit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei si Finlandei la 1 ianuarie 1995[4]. Realizarea acordului asupra numarului de reprezentanti care compun adunarea si repartizarea intre diferitele state membre a fost destul de dificila.

Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie 1994 numarul parlamentarilor europeni sa creasca de la 518 la 567, datorita reunificarii Germaniei.

Repartizarea acestor locuri era urmatoarea: Germania - 99; Franta, Italia si Regatul Unit al Marii Britanii cate 87; Spania - 64; Olanda - 31; Belgia, Grecia si Portugalia cate 25; Danemarca - 16; Irlanda - 15; Luxemburg - 6.

Urmare cresterii numarului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei si Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputati, iar numarul de locuri pentru fiecare stat membru este urmatorul: Germania 99; Franta, Italia si Marea Britanie cate 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia si Portugalia cate 25, Suedia 22, Austria 21, Finlanda si Danemarca cate 16, Irlanda 15 si Luxemburg 6.

Nici pana in prezent state membre nu au putut sa se puna de acord asupra unei proceduri electorale uniforme, asa dupa cum se prevazuse in art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizeaza ca procedura electorala este condusa in fiecare stat membru prin dispozitii nationale, care sunt alese de o maniera libera, conform traditiilor electorale nationale. Primele alegeri directe in Parlamentul European s-au tinut in iunie 1979, cand, la numai 34 de ani de la terminarea celui de-al doilea razboi mondial, au mers la urne pentru a alege membrii unui parlament unic.

Europenii nu ar fi putut gasi un simbol mai puternic al reconcilierii.

Parlamentul European a carui legitimitate deriva din sufragiul universal direct, este ales la fiecare 5 ani, de-a lungul timpului el a acumulat constant putere si influenta printr-o serie de tratate.

Aceste tratate, in special Tratatul de la Maastrich din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor nationale.

Parlamentul European este singura institutie comunitara care se intalneste si isi tine dezbaterile in public.

Dezbaterile, opiniile si rezolutiile Parlamentului se publica in Monitorul Oficial al Uniunii Europene.

In 1986 se semneaza Actul Unic European.

Prin Tratatul de la Nisa , intrat in vigoare la 1 februarie 2003 in perspectiva extinderii Uniunii, s-a stabilit un numar maxim de 732 de membri ai Parlamentului din care in prezent exista 626 de deputati, restul locurilor fiind rezervate in vederea extinderii.

Incepand cu 2004, 338 milioane de alegatori din cele 25 de state membre ale Uniunii Europene isi aleg cei 732 de reprezentanti in Parlamentul European.

Numarul locurilor este, de obicei, proportional cu populatia fiecarui stat membru. Fiecare stat membru si-a stabilit un numar de locuri, maximul fiind de 99, iar minimul de 5.

Proportia femeilor in Parlamentul European a crescut, astfel ca in prezent o treime din membrii sunt femei.

Membrii Parlamentului European sunt grupati dupa afinitati politice, nu dupa nationalitate.

Ei isi exercita mandatul in mod independent.

Parlamentul European este singura institutie a Uniunii careia membri sunt alesi in mod direct de cetateni europeni