Jean Thririart - comunismul suprauman

(scrisoare catre cititorul german)

Istoria contemporana va opera in continuare cu notiunea de stat nu teritorial ci continental. Deja in anii 1962 - 1963, in cartea mea "Europa - imperiu cu o populatie de 400 milioane de oameni" am descris destul de amplu caile crearii Europei "de la Dublin pana la Bucuresti". Fiind martorul asa-numitei "cruciade" din anii 1941-1945, mentionam deja in 1963 ca o asemenea Europa va trebui sa evite cu orice pret conflictul cu Rasaritul, mai mult decat atat, nici macar sa nu simta antagonism fata de el.

Accelerarea mersului istoriei ma obliga deja astazi sa spun ca acum trebuie sa fie vorba nu despre existenta pasnica dintre Europa Occidentala si URSS, ci despre crearea unei Europe unice de la Vladivostoc la Dublin. Trebuie sa intelegem ca Rusia face parte din tarile europene si ca este singura putere europeana independenta fata de imperiul american mondial.

Gandirea noastra istorica trebuie sa faca abstractie de tipul de ideologie al actualei URSS. Comunismul marxist nu este ceva monstruos, dar ceva prost. Aceasta ideologie trebuie sa dispara sub presiunea faptelor. Ea va dispare fiindca intr-o buna zi, care probabil e foarte aproape, conducerea sovietica se va convinge de faptul ca slabiciunea endemica a economiei URSS este conditionata tocmai de dogmele marxiste. Daca conducerea sovietica doreste sa se mentina la putere, iar aceasta depinde daca va supravietui Uniunea Sovietica, atunci ea trebuie sa faca o cotitura in directia "modului istoric de gandire" si sa scape de dogmatismul care o slabeste.

Hotarul care trece pe linia Lübeck-Sofia continua sa ramana o ineptie istorica. El aminteste inevitabil de impartirea Germaniei de la mijlocul sec. XVII intre statele protestante si catolice care, incepand cu vremea lui Richelieu si Mazarini, i-a permis Frantei sa amane cu 250 de ani crearea celui de-al Doilea Reich.

Asa cum pe vremuri tratatul de la Westfalia i-a dat Frantei posibilitatea sa se amestece in treburile Germaniei, la fel si tratatul de la Ialta le-a permis SUA sa se amestece in treburile Europei. Astazi, unii nemti sunt gata sa se supuna fara obiectii americanilor. Sunt demni doar de dispret. Au trecut deja 30 de ani de cand Bonn-ul a golit oala de noapte a Departamentului de stat. In afara de aceasta, in actuala Germanie se observa alte doua tendinte: aspiratia spre neutralism pe de o parte si spre nationalism pe de alta parte.

Sa analizam mai intai problema nationalismului german. In 1945 Germania n-a fost infranta. In situatia dramatica barbatia ei a avut un caracter shakespearian. Iscusinta ei militara este incontestabila. In iunie 1940 clasa conducatoare franceza a dat bir cu fugitii din Paris. In aprilie 1945 conducerea germana a pierit in luptele de pe strazile Berlinului. In 1945 Germania n-a fost infranta ci a fost zdrobita. Definitiv. Numai timp de 12 ani Germania a existat ca stat unitar format in timp ce Anglia, Franta, Spania au existat asa de secole. Daca in anul 1945 Germania a fost zdrobita, ea insasi a dorit-o. Hitler vroia sa creeze o Europa germana. Ideea Europei "europene" era mai presus de intelegerea lui. Om exceptional in multe privinte, el a dat dovada de o miopie totala in aceasta problema. Fiind provincial, provenit din Europa Centrala, el s-a dovedit a fi incapabil sa aprecieze importanta uriasa a marii Mediterane pentru geostrategie. Pe langa aceasta el n-a putut sa se ridice la gandul ca si alte popoare pot sa dispuna de calitati exceptionale. Dispretul sau fata de omul rus, fata de slav, a fost cauza subestimarii vitejiei ostasului rus. Propaganda goebbelsiana ii prezenta pe rusi ca pe un amestec dubios de tatari mongoli si calmuci. Serviciile foto ale Sectiei de propaganda si operatorii cinematografici ai "RK" a frontului se straduiau sa se intreaca unul pe altul in acest domeniu.

In prezent sunt abonat la revista "Revue militaire sovietique" (invatamantul militar sovietic). In opozitie cu publicatiile propagandei goebbelsiene soldatii sovietici sunt prezentati aici "cu fete simpatice, exact ca ale baietilor nostri": inalti, cu parul deschis, tunsi scurt si cu "o privire vesela". Doctorul Goebbels nu ne spunea ca ei sunt urmasii varegilor. A acelor varegi care puteau sa intre liber in unitatile "SS". Ei corespundeau intocmai criteriilor rasiale conform carora erau selectati candidatii in aceste unitati de elita ale celui de-al Treilea Reich.

Tablourile proaste sunt inlocuite si ele odata cu schimbarea oranduirii politice si a epocii istorice. Astazi, serviciul unit Tel Aviv - Washington de coordonare a propagandei descrie armata sovietica in Afganistan ca pe una care doar violeaza, arde si omoara exclusiv copii, femei si batrani.

In tinerete am suportat foarte greu incercarea de apropiere franco-germana din anii 1940-1942. Primindu-l pe amiralul Darlan in Bertehsgaden la 14 mai 1941, Hitler nu se afla inca sub impresia dezertarii lui Hess in Anglia (11 mai 1941). Hitler nu era marinimos, el nu era in stare ca conflictul franco-german sa se termine fara un invins si Franta n-a fost lichidata. Acea Franta care mai stapanea coloniile africane, in special cele mediterane si intreaga flota. Aliniindu-se cu Franta si trecand prin Siria, Hitler ar fi putut sa cucereasca Irakul, provocand infrangerea Angliei in marea Mediterana. Flota engleza ar fi fost nevoita sa plece din Mediterana. "Totul era posibil" deja a doua zi dupa macelul de la Mers-el-Kebirsc din 3 iulie 1940, cand flota engleza s-a rafuit cu marinarii neinarmati ai amiralului Yansoulle. In saptamana care a urmat dupa acest eveniment Hitler ar fi putut atrage usor Franta in razboiul sau impotriva Angliei. Pentru aceasta trebuia sa fie marinimos si sa gandeasca europeneste. Hitler n-a fost un mare european. El a fost doar un mare german.

Eu am trait si am suferit toate acestea. Am participat activ la evenimente insa nu de partea Germaniei ci de partea national-socialismului. Multi dintre noi erau atunci dezamagiti, iar unii se simteau si pacaliti. Si totusi noi am luptat pana la capat de partea Reich-ului. Multi tovarasi de-ai mei au platit pentru aceasta cu viata lor: unii au murit pe frontul de est, altii au fost impuscati imediat dupa sfarsitul razboiului, in mai 1945. Gratie unor avocati cu influenta eu am izbutit sa scap cu trei ani de inchisoare obisnuita, ceva ce a fost aproape un cadou. Din intreaga istorie eu am tras concluzia ca nationalismul care supune, exploateaza si umileste pe cel invins aduce un rau incalculabil. Hitler n-a fost in stare sa se ridice pana la nationalismul unificator.

Nationalismele german si francez au adus mult rau si nenorociri. De aceea astazi trebuie strivita fara crutare - in numele intereselor europene - cea mai neinsemnata manifestare a nationalismului german.

Germania n-are de ce sa se planga ca a fost infranta in 1945.

Umilindu-i pe polonezi si pe rusi si desconsiderandu-i pe francezi, Germania a mers singura catre aceasta.

Germania hitlerista a gresit alegandu-si ca aliati Italia lui Mussolini. Aceasta alianta a costat-o un sir de greseli si nerozii. Mussolini a impiedicat cea mai mica apropiere a Frantei cu Germania. Tocmai de aceea si in particular un sir de renumiti nazisti-anglofili au gresit si in alegerea dusmanului.

Rudolf Hess a folosit fara succes si prea ad literam conceptiile generalului Haushofer al carui aghiotant a fost in timpul Primului razboi mondial din anii 1914-1918. In anul 1940 dusmanul necrutator al Germaniei a fost nu Franta continentala ci puterea maritima Anglia. Tocmai Anglia este pe parcursul a cinci secole dusmanul traditional si principal al Europei.

In 1945, cel de-al Treilea Reich a suferit o infrangere definitiva. Dar nu numai Germania a pierdut acest razboi. Noi cu totii l-am pierdut. Mai intai au fost izgoniti olandezii din coloniile lor. Apoi Franta si Anglia si, in sfarsit, Belgia. Dupa pierderea rusinoasa a Algeriei, in 1962, Franta a incetat definitiv sa mai existe ca stat independent. Noi am pierdut cu totii acest razboi. Deja la sfarsitul anului 1941 englezii au inceput sa-i elimine pe francezi din tarile Orientului Indepartat (Siria). Drept razbunare francezii i-au ajutat pe sionisti sa-i izgoneasca pe englezi din Palestina. Inca inainte de anul 1945 englezii si francezii s-au straduit sa lipseasca Italia de coloniile ei africane. Si in sfarsit, in 1960 din ordinul Washingtonului belgienii au parasit Congo, cea mai bogata tara din intreaga Africa. Dezbinarile noastre nationaliste au dus la pieire intreaga Europa, sau cel putin. Europa multinationala. Astazi este timpul sa cream o Europa continentala unica, mononationala, marea Europa "de la Vladivostoc la Dublin".

Unind conceptiile geopolitice clare ale lui Haushofer cu puterea armatei sovietice, mergand de la est spre vest, trebuie sa ne straduim sa realizam ceea ce a izbutit sa faca Hitler mergand de la vest spre est. Trebuie sa salvam comunismul de ineficacitatea lui, conditionata de dogmele marxiste si leniniste. Comunismul de tip sovietic trebuie curatat de marxism, desavarsit si supus mutatiei.

Trebuie efectuata o sinteza a comunismului nemarxist cu national-socialismul nerasist. Sunt impotriva comunismului ineficace dar sunt pentru cel eficace. Tocmai in aceasta consta esenta national-comunotarismului. Aceasta sinteza trebuie sa reflecte intelegerea geniala a imperiului de catre Alexandru cel Mare si Cezar: imperiul este un nationalism care integreaza, este flexibil. Invinsul devine partener, ajutor si in cele din urma compatriot. Eu vorbesc despre "comunismul imperial", despre ooarecare Noua Roma sau "Marea Prusie", despre imperiul care este expresia ideii de stat cu o structura functionala mult mai desavarsita, despre imperiul la care nu fiecare stat va avea dreptul sa se uneasca.

Totodata nu se exclude pericolul aparitiei nationalismului clasic rus, care este o metoda de reprimare si exploatare a altor popoare. Daca URSS va incerca sa ne impuna o Europa de tip rusesc, atunci aceasta incercare va esua mult mai repede decat cea a Germaniei hitleriste. Dimpotriva, daca URSS se va stradui sa aplice principiile nationalismlui "sovietic" de tip imperial, ale nationalismului integrator, ea va avea cu mult mai multe sanse de reusita. Notiunile "Marea Rusie" si "imperiul Sovietic" reflecta doua conceptii opuse si anume conceptiile nationalismului asupritor si a celui integrator. Nationalismul asupritor provoaca, intensifica si agraveaza nationalismul statelor vecine. El insusi isi creste adversarii si antagonistii. In caz de esuare a genocidului practicat de el, acest nationalism este condamnat la prabusire in virtutea contraditiei interne aflate in el insusi.

Pentru marea majoritate a oamenilor schimbarea conceptiei nationalismului "teritorial" (asupritor) cu cea a nationalismului imperial "continental" este o operatie grea, daca nu imposibila, mentala.

Nationalismul asupritor aminteste selectia evolutiva facuta de artropode. El lucreaza dupa un program rigid. El singur si-a stabilit limita. Spre deosebire de acesta nationalismul integrator care reflecta "conceptia imperiala" aminteste niste vertebrate. Teoretic, extinderea lui teritoriala poate fi fara limite. Fie la nivelul superior al conceptiei, fie la nivelul inferior a ideologiei, alegerii artropodelor ca opozitie a alegerii vertebratelor i se poate gasi analogia intr-o serie de regiuni: de la religie pana la formarea natiunilor incluzand elaborarea teoriilor politice. Astfel, religia iudaica bazata pe abordarea rasiala, impartaseste soarta artropodelor. Din punct de vedere demografic ea a avut o raspandire destul de redusa. Religiile islamica si crestina care nu sunt limitate nici de criterii lingvistice, nici rasiale, dimpotriva, au avut o raspandire extrem de larga.

Expansiunea Germaniei hitleriste, restransa de limitele rasial-lingvistice, a urmat calea artropodelor. Ea s-a terminat cu indigestia fatala a stomacului, cu incapacitatea de a digera 200 milioane de slavi. "Deroulede" de ieri si actualii "Debre" dar si acei care tanjesc dupa casca cu coif sau dupa svastica, trebuie inclusi la fel in clasa artropodelor. Toti acestia sunt prinsi in carapacea ideologiilor lor dure. In ceea ce priveste nationalismul european el este o analogie a evolutiei vertebratelor. El este un fel de sistem deschis. El se caracterizeaza prin flexibilitate si capacitate de integrare. Pentru a-l intelege e nevoie de un nivel de gandire absolut inaccesibil majoritatii "nationalistilor obisnuiti".

Aici ne apropiem de problema stravechii incercari de neutralizare, de "finlandizare" a Germaniei.

Viata este nemiloasa cu cei slabi. Acelasi lucru se poate spune si despre istorie. Europa contemporana, sfasiata in bucati de nationalisti marginiti (francezi, nemti, englezi etc.), este un "camp de lupta" potential. Ea se aseamana in acest sens cu Germania de la mijlocul sec. XVII. Asa cum odata se vorbea despre "Germaniile - marionete" trase de sfoara de catre Richelieu si Mazarini, astazi se poate vorbi despre "Europele pe care le manipuleaza Washingtonul."

Toti acei care se impaca slugarnic cu dominatia americana in Europa (in special in Germania Occidentala unde aceasta are un caracter absolut deschis) si sunt gata sa puceada la "finlandizarea" Germaniei Occidentale pot fi numiti in numele istoriei masochisti. In anul 1840, cand cei mai buni reprezentanti ai Germaniei luptau pentru unificarea celui de-al Doilea Reich, asemenea masochisti glorificau virtutile pacii de la Westfalia (planul de doua sute de ani de incheiere a tratatului). Asadar, un oarecare Christof Hac ridica in slavi nimicnicia istorica a Germaniei. Acest tip de oameni care sunt de acord sa cumpere pacea cu pretul castrarii istorice nu este deloc nou.

Astazi trebuie sa incercam apropierea de Uniunea Sovietica. Mai intai trebuie sa ducem tratative de apropiere, apoi de unificare si in cele din urma de contopire cu ea. Este vorba despre tratative absolut sincere. Noi nu avem nevoie de o pace intre pisica si soricel.

Germania Occidentala trebuie sa obtina dreptul la egalitate si demnitate in limitele Europei Occidentale. Pentru aceasta trebuie respinse tezele evreiesti-americane ale "poporului vinovat" si al pacatului originar al nemtilor. Este un delir biblic. Chipul Germaniei inumane este cultivat minutios in Franta, Anglia, Belgia, Olanda, Italia cu ajutorul mijloacelor de informare in masa. Aceasta propaganda are scopul sa imparta Europa Occidentala, sa impiedice unificarea ei, zgandarind ranile vechi.

Fortele armate ale Germaniei Occidentale, Bundeswehr, sunt reduse astazi pana la starea infanteriei coloniale a SUA (asemenea senegalezilor in razboiul dintre anii 1914-1918).

Actuala Germanie trebuie sa prinda curaj pentru a izgoni din sine insasi duhurile rele si sa-si spuna siesi ca national-socialismul apartine irevocabil trecutului. In orice caz Hitler a savarsit nu mai multe crime decat acei care si-au patat mainile de sange bombardand Hamburgul sau distrugand fara nici un scop Dresda in anul 1945, nemaivorbind despre cele 1500 de femei, copii si batrani omorati nu demult, fara nici o vina, in Liban. Fiecare trebuie sa raspunda pentru greselile sale dar, in cele din urma, vine o vreme cand aceste greseli trebuie sa devina obiectul de studiu al istoricilor si nu al geopoliticienilor. Pentru Germania aceasta vreme a sosit. Aproape toti participantii la razboiul din anii 1939 - 1945 care au supravietuit, au murit deja. Noua generatie de nemti nu trebuie sa se impovareze cu mostenirea lui Hitler. Pe de o parte, Germania nu trebuie sa-si decline total raspunderea pentru crimele de razboi, pe de alta parte - astazi ea are dreptul sa ceara respectarea principiului termenului de prescriptie cu privire si la ea. Germania nu trebuie sa se impace mai departe cu rolul sau de fiica vitrega a pietei Comune sau NATO. Fiica vitrega ai carei parinti sunt "oribili".

Europa Occidentala trebuie sa tinda spre neutralitate armata si sa evite neutralitatea nearmata. Doar masochistii, oamenii naivi si scopiti, pot sa lupte pentru o asemenea neutralitate. Europa trebuie sa izgoneasca cei 400.000 de soldati americani dislocati in ea. Riscul razboiului se ascunde in prezenta militara americana in Europa. Pentagonul, supus Departamentului de Stat care protejeaza statul Israel, poate sa joace "poker atomic" in Europa ca raspuns la actiunile URSS in marea Mediterana sau in oricare alta parte a lumii.

Daca arma nucleara se va afla in mainile europenilor (inclusiv a nemtilor occidentali), atunci Uniunea Sovietica se va expune riscului unui conflict incomparabil mai mare decat in cazul daca aceasta se va afla in mainile americanilor, dislocati in Europa. Europa este un camp de lupta vesnic, un poligon experimental. Aici ai de ce sa cazi pe ganduri. Noi am cunoscut ororile razboiului atat in Rusia, in anii 1941-1943, cat si la noi, in anii 1943-1945. Aici se stie ce inseamna razboiul si se decid pentru el in caz extrem. La Washington, capitala tarii, la tarmurile careia de aproape doua secole n-a aparut canoniera dusmanului, nu stiu ce inseamna razboiul.

Europa trebuie sa puna la temelia politicii sale incheierea aliantei cu Rasaritul, alianta conditionata de considerente geopolitice. Europa care se intinde de la vest spre est nu poate sa se opreasca la linia Lübeck-Sofia. In acelasi timp, marile Soviete care se extind de la est spre vest nu pot sa se opreasca la acest hotar fixat artificial. Viitorul nostru indepartat poate fi citit pe harta geografica. In cazul unui razboi de manevra frontiera care trece de-a lungul liniei Lübeck-Sofia este o linie de aparare extrem de vulnerabila. Existenta unei astfel de frontiere este deosebit de periculoasa din punct de vedere geostrategic. Apararea ei este foarte dificila. Prin aceasta se si explica importanta pe care URSS o acorda armamentului clasic. "Flancul" Lübeck-Sofia este singurul punct sensibil al apararii sovietice pe caile de acces indepartate. Din toate celelalte parti URSS este bine aparata gratie climei sale (la nord) si distantelor enorme (la sud).

Exprimandu-ne in termenii stiintei militare clasice, armata americana, instalata in Germania Occidentala, ar putea fi comparata cu o singura armata sovietica, aflata in Canada intre Montreal si Winnipeg. In acest caz pur ipotetic partea considerabila a fortelor terestre americane a fost dislocata intre Minneapolis si Boston.

Tarmurile "naturale" ale URSS (spre deosebire de frontiere) sunt insulele Canare; insulele Azore, Irlanda, Islanda. Acelasi lucru se refera si la Europa Occidentala.

O natiune "culta" sau "dezvoltata economic" este de neconceput fara sprijinul pe o natiune "puternica din punct de vedere politic". Din anul 1648 pana in anul 1870 Germania a fost un exemplu de natiune "culta" si era vestita prin portelanul si muzicienii sai. Totodata ea a fost un camp de lupta pentru oricine. Nu exista natiune fara armata, iar astazi nu exista armata fara arma nucleara. Pierzandu-si coloniile, tari cum ar fi Anglia si Franta sunt astazi doar PARODII la adresa marilor puteri. De acum incolo natiunile cu un numar mai putin de 200-300 milioane de locuitori nu au nici o autoritate internationala. Istoria ne propune spre alegere doua variante:

1) Uniunea Sovietica cucereste Europa Occidentala sau este nevoita sa faca aceasta ca un razboi preventiv.

2) Razboiul este evitat si Europa Occidentala, salvata de mercenarii politici ai Washington-ului, face alianta politica cu Rasaritul.

Colaborarea, parteneriatul, alianta si, in sfarsit, unificarea. Germania care sta astazi cu un picior in Occident si cu altul in Orient poate sa joace cel mai bine rolul de intermediar.

In Germania exista o miscare nationalista de stanga care a aparut in Berlinul de Vest in pauza dintre happening si serata cu narcotice. Parintele Brandt si-a necinstit deja tara sa si rasa sa. Astazi noi putem sa admiram fanteziile romantice ale progeniturii sale Peter. Transformarea Bundeswehrului intr-o "Armata populara nationala" de tipul celei iugoslave este o adevarata distratie. Chiar in cazul reunificarii (eu admit o asemenea ipoteza) Germania ar fi devenit un stat pitic asa cum este Franta lui Mitterand sau Anglia lui Thatcher, care se lauda cu "independenta" lor fata de SUA, URSS si China. Tinerii mizerabili atrasi de Peter Brandt vor sa reinvie timpurile Germaniei romantice inainte de anul 1848, ale Germaniei de pana la Fichte. In anul 1982 se vorbeste deja nu numai despre Germania - "camp de lupta", ci despre intreaga Europa - "camp de lupta".

Razboiul religios dintre "comunismul marxist" si "democratism" orbeste majoritatea acestor oameni si aceasta ii impiedica sa inteleaga realitatea geopolitica. Pentru ca Europa sa nu devina "camp de lupta" trebuie sa fie mutata directia unei posibile ofensive sovietice inspre Gibraltar, Dublin si Casablanca. Cu Uniunea Sovietica trebuie de gasit un mijloc de intelegere si sa punem de pe acum bazele unei colaborari efective. Locul unui razboi indelungat trebuie sa devina o parte a Africii dintre 20 de grade latitudine nordica si 20 de grade latitudine sudica. Chiar daca aceste zone vor fi partial pustiite, aceasta nu se va rasfrange asupra viitorului omenirii.

Pentru a evita distrugerea Europei noi trebuie sa acceptam in mod constient o colaborare stransa cu URSS, colaborare si nu smecheria propusa de Hitler, in anii 1940 - 1942 francezilor. Europa Occidentala si URSS trebuie sa intemeieze o "asociatie a destinelor" dictata de geografie, casatorie din interes, casatorie fortata.

URSS si Europa Occidentala trebuie sa elaboreze impreuna si cat mai repede o oarecare opozitie doctrinei Monroe. Doctrina noastra Monroe trebuie sa fie lozinca: " . nici un soldat, nici un soldat american in marea Mediterana". Problemele europene trebuie sa fie rezolvate de europeni. Rusii sunt aceiasi europeni ca si nemtii, francezii, englezii si alte popoare europene.

Referat: Legile lui Murphy - legile entropiei Referat: Zoroastrism (Mazdeism) - religia dualista aparuta in Iran

Noi trebuie sa-i obligam pe americani sa plece din Europa nu numai din cauze geopolitice. Prezenta lor in Europa poate fi comparata cu cucerirea Siciliei de catre cartagenezi sub coasta republicii Romei. Ramanand in Europa si marind pericolul izbucnirii razboiului, americanii nu vor putea sa faca fata crizei societatii lor care abia incepe. Noi riscam sa ne contaminam de la ei. Aceasta criza a societatii este conditionata de degradarea a trei sfere:

1) oranduirii tehnico-economice;

2) politicii care se bazeaza pe convingere, demagogie, intr-un cuvant, "democratism";

3) culturii alienate.

Oranduirea tehnico-economica este expresia lumii materialiste, a lumii stiintei, nationalismului, previziunii. A doua sfera, sfera politicii, nu se supune nici unui fel de analiza logica sau abordare rationalista. Aici predomina argumentarea convingerii (in prima sfera predomina argumentarea logico-experimentala). In ceea ce priveste cultura, aceasta poate fi atribuita astazi domeniului psihiatriei. Cel putin in SUA. Numai sistemul totalitar poate sa puna in echilibru aceste trei sfere. Demult e timpul sa se introduca notiunea de rationalism in politica. In viitoarea mea lucrare "imperiul Euro-sovietic" voi consacra un capitol intreg problemei daca politica, metapolitica trebuie sa se bazeze pe forta sau pe desfatare (placere).

America de Nord a facut alegerea definitiva in favoarea hedonismului si intreaga ei politica este indreptata spre "mijloacele de desfatare" sau. O asemenea alegere a adus omenirea in impas. Mai ramane sa-i silim pe comunisti sa le vina mintea la cap si sa le explicam in ce ar consta metapolitica orientata spre "mijloacele de actiune" sau cu alte cuvinte, spre mijloacele puterii.

Deja Hobbes a demonstrat ca libertatea sta in putere. In epoca noastra, a revolutiei tehnico-stiintifice, se poate adauga ca puterea serveste cunoasterii (cercetarile cosmice, cercetarile fundamentale in domeniul fizicii), iar cunoasterea da putere.

Daca dorim sa cream homo-novus, atunci va trebui sa alegem intre putere si placere. Visul lui Marx era ca sa dea fiecaruia dupa necesitati. Astazi, acest vis poate fi usor realizat. Atingerea abundentei este o problema a planificarii si vointei. Rezolvarea acestei probleme ar necesita mai mult de un sfert de veac. Aceasta abundenta ar duce fie la aparitia societatii de tip hedonist condamnata la decadere (SUA), fie la transformarea omului obisnuit in homo novus.

Huxley si Orwell au mentionat doar o eventuala latura negativa a unei "Lumi noi minunate". Latura ei pozitiva a ramas necunoscuta pentru ei.

Amintiti-va si de prezicerea lui Kestler:

"Teza - invingatorii, antiteza-invinsii, sinteza - invingatorii si invinsii devin cetateni uniti ai unei noi patrii gigantice eurasiatice".

Eu as schimba aceasta teza: "Teza - national-socialismul rasist, antiteza - comunismul marxist, sinteza - national-bolsevismul macro-european, cu alte cuvinte, comunismul imperial de elita care l-a respins pe Marx ca ideolog si pe Hitler ca pe un nationalist miop marginit . "

National-socialismul a fost o scoala exceptionala a eficacitatii care ii lipseste atat de mult comunismului marxist.

Comunismul obisnuit trebuie sa faca un copil pentru a avea o progenitura iesita din comun, un fel de "monstru talentat", "comunismul suprauman".

Deja in anul 1941 Kestler stia cine trebuie sa-i fie tata.

Kàrl Schmidt - Incordarea planetara dintre Orient si Occident

si opozitia Pamantului si Marii⁽⁶⁾

Opozitia Orientului si Occidentului, care este absolut clara in ziua de azi, include contradictii de tot felul: interese economice, diferentierea calitativa a elitelor conducatoare si incompatibilitatea obiectivelor intelectuale fundamentale. Toate aceste contradictii se maresc intensificandu-le reciproc. Totusi corelarea tensionarilor economice, sociologice si spirituale s-a manifestat in toate marile razboaie ale istoriei umane. Specificul antagonismului contemporan consta in faptul ca aceasta incordare a devenit globala, cuprinzand intreaga planeta. De aceea astazi este absolut inevitabil sa se elaboreze adecvat acel substrat istoric si geopolitic pe care se bazeaza aceasta opozitie tensionata.

Noi vorbim despre opozitia Orientului si Occidentului. Totodata este evident ca nu poate fi vorba doar despre deosebirile geografice. Pe parcursul cercetarii noastre noi vom examina cu minutiozitate despre ce fel de contradictie este vorba si vom demonstra ca exista doua tipuri deosebite de opozitie: istorico-dialectica si static-polara.

Opozitia Orientului si Occidentului nu este o opozitie polara. Pamantul are polul Nord si polul Sud dar nu are polul de Est si polul de Vest. In conditiile planetei noastre opozitia geografica a Occidentului si Orientului nu este ceva fixat si static; aceasta este doar o atitudine dinamica legata de "scaderea luminii" pentru douazeci si patru de ore. In sens geografic, in raport cu Europa, America este Occident; in raport cu America Occidentul este China si Rusia; iar in raport cu China si Rusia Occidentul este Europa. In sens pur geografic, polii precisi lipsesc si prin urmare, este absolut cu neputinta ca, bazandu-ne doar pe geografie, sa intelegem incordarea planetara ostila dintre Orient si Occident si sa ne imaginam structura ei fundamentala.

1

Se poate merge pe calea cercetarii specificului istoric, cultural si moral al Orientului si Occidentului din zilele noastre si in felul acesta sa evidentiem o serie de antiteze care, fara indoiala, au o importanta deosebita. Aici, as vrea sa utilizez un termen introdus in circulatie de catre geograful John Gottman in stralucita sa lucrare "La politique de Etats et leur geografie" : notiunea de iconografie regionala (iconografia spatiului) - iconographie regionale. Diferite imagini ale lumii si reprezentari care au aparut ca rezultat al diferitelor religii, traditii, a unui trecut istoric diferit, al diferitelor modele sociale, formeaza spatii autonome. In acest sens, iconografiei unui anumit spatiu ii apartin nu numai imaginile si operele artei plastice dar si toate formele vazute ale vietii sociale si particulare. Despre importanta considerabila a artei in aceasta ordine de idei a vorbit nu demult Louis Dies del Corall in cartea sa "Rapirea Europei" care poate fi numita enciclopedia iconografiei europene. Deosebirea dintre intelegerea formei in unele regiuni culturale sau altele si mai ales in sfera structurii puterii si a organizarii statale a fost cercetata de catre Carlos Olero. In notiunea de "iconografie a spatiului", pe langa diferitele forme ale vietii sociale, noi putem include si toate formele tipice de manifestare ale existentei umane, sistemele implicatiilor tipice, aluziilor, limbajul simbolic al simturilor si gandurilor in forma in care ele sunt specifice pentru anumite teritorii cu o cultura deosebita, irepetabila.

Tot aici se refera si imaginile trecutului, miturile, saga si legendele inclusiv toate simbolurile si tabuurile localizate din punct de vedere topografic intr-un anumit spatiu si doar in virtutea acestui fapt dobandind o realitate istorica. Gottman vorbeste in legatura cu aceasta despre "circulatia iconografiilor", adica despre influenta dinamica reciproca a culturilor teritoriale pe parcursul timpului. Astfel, locul cunoscutei teorii a "circulatiei elitelor" a lui Pareto il ocupa o teorie nu mai putin importanta, cea a circulatiei iconografiilor.

Mi se pare ca utilizarea in cazul dat a cuvantului (si a notiunii) "iconografie" este oportuna si benefica, in primul rand pentru faptul ca acest termen exprima cel mai exact esenta opozitiei Orientului si Occidentului. Atitudinea fata de imagine, icoana descopera calitatile esentiale ale Orientului si Occidentului in dimensiunea lor cea mai profunda.

Orientul apare, in mod traditional, ca adversar al imaginilor vizuale, al tablourilor si icoanelor, iar Occidentul dimpotriva - ca un bastion al veneratiei picturii de icoane si mai pe larg al picturii.

Atunci cand este vorba despre iconoclasm sau despre interzicerea descrierii lui Dumnezeu, un european instruit isi aminteste evenimentele din istoria Bizantului, despre lupta din jurul ereziei iconoclastice de pe timpurile imparatului Leon (717 - 741) si despre recunoasterea picturii de icoane de catre Carol cel Mare. Isi aminteste de asemenea despre interdictia de a-l descrie pe Dumnezeu in Testamentul Vechi si in islam. Unii au ajuns atat de departe incat descopera aici contradictia initiala dintre exprimarea verbala si vizuala pe care ei, la randul lor, o ridica la o contradictie mult mai generala dintre auz si vaz, acustica si vizualitate, totodata cuvantul si auzul se identifica univoc cu Orientul iar imaginea si vazul - cu Occidentul.

Utilizarea termenului "iconografie" in sensul atotcuprinzator de mai sus trebuie sa ne fereasca de asemenea simplificari. In realitate nu exista un asemenea loc geografic unde ar lipsi dimensiunea vizuala a realitatii, iar chipul, imaginea, icoana si iconografia sunt prezente pretutindeni. De aceea este posibila tendinta contrara care neaga valoarea imaginii vizuale, adica iconoclasmul in sensul cel mai larg. Totodata problema iconoclasmului nu se reduce in nici un caz la Bizant si islam. Occidentul cunoaste de asemenea forme multiple si deosebit de agresive ale duhului iconoclastic. Uiclifitii si husitii, sectantii baptisti si puritanii, modernistii religiosi si nationalistii grosolani - toate aceste curente iconoclastice au aparut si s-au dezvoltat anume in Occident.

In epoca marilor descoperiri geografice si a colonizarii Lumii Noi acest conflict, aceasta controversa fundamentala a istoriei mondiale a atins proportii planetare, iar in exterior s-a manifestat in lupta celor doua forme confesionale - catolicismul roman si protestantismul nordic, liniile iezuitilor si calvinilor. Sa incercam a examina aspectul iconografic al acestui conflict care ne va duce spre o intelegere mult mai profunda a sensului sau.

Sensul Reconchistei consta in cucerirea spatiului din peninsula Iberica pentru venerarea libera a Chipului Maicii Domnului. Candva eu am scris ca marinarii spanioli si conchistadorii Lumii Noi au vazut simbolul realizarilor lor istorice in inaltarea peste tot a chipului Sfintei Fecioare Nascatoare de Dumnezeu. Unii cititori m-au inteles gresit. Un autor catolic a scris chiar cu aceasta ocazie: "Schmitt judeca despre diferite accesorii crestine ale Conquistei care pot doar sa duca cititorul in eroare". Pentru mine icoana Fecioarei Maria nu este "diferite accesorii crestine". Mai mult decat atat, venerarea icoanei Preacuratei are pentru mine o importanta enorma, ceea ce devine mult mai de inteles daca tinem seama de parerile de mai sus despre legatura chipului vizual, a icoanei cu esenta traditiei occidentale. Eu sunt gata sa sustin ca toate razboaiele religioase ale Europei secolelor XVI-XVII, inclusiv razboiul de Treizeci de ani de pe pamanturile germane, in realitate au fost niste razboaie pentru si impotriva venerarii catolice a icoanei fecioarei Maria in Evul Mediu. Trebuie oare sa consideram in acest context ca iconoclasmul puritanilor englezi este un fenomen strict oriental iar veneratia icoanelor de catre catolicii bavarezi, spanioli si polonezi este un indiciu al naturii lor occidentale? In polemicile bizantine in jurul ereziei iconoclastice la nivel teologic a fost abordata si dogma crestina a Trinitatii. Problema spirituala consta in complexitatea imbinarii iconografice in Dumnezeire a Unitatii si Trinitatii. Ar fi fost gresit totusi sa se identifice strict dogma Trinitatii doar cu Occidentul iar monoteimul abstract - cu Orientul. Fireste, in anumite momente ale istoriei, o asemenea coincidenta a fost aproape deplina. Monahii franci au completat Simbolul crestin al Credintei Occidentului cu o formula cnform careia Sfantul Duh purcede nu numai de la Tatal ci si de la Fiul iar indignarea patriarhilor greci ai Filioque a dus la marea schisma dintre Bisericile Occidentala si Orientala . Pornind de la aceasta se poate spune ca Filioque a fost o manifestare a Occidentului impotriva Orientului, dar aceasta se combate, pe de o parte, prin invatatura deosebita despre Trinitate si Maica Domnului a Parintilor sirieni ai Bisericii, iar pe de alta parte, prin conceptiile arienilor occidentali care neaga in general natura Divina a lui Hristos. In felul acesta deosebirea iconografica impresionanta dintre Orient si Occident in problema Trinitatii devine absoluta si neconditionata.

Iconografia traditionala nu este statica, in ea se inghesuie toti factorii noi. Spre exemplu, ea este invadata de tehnica industriala. Psiho-analiza contemporana poate fi si ea considerata o expresie a tendintei iconoclastice. Bazandu-se pe abordarea iconoclastica a problemei, psihoanalistul spaniol Juan Jose Lopez Ibor a facut o cercetare foarte interesanta a acestei sfere. Afara de aceasta, toata pictura contemporana, cea abstracta, cat si cea care a pastrat ramasitele bransei poarta in sine distrugerea interpretarii traditionale a chipului, a imaginii vizuale, a icoanei. Toate aceste trei fenomene sunt legate intre ele - tehnica, psihoanaliza si pictura contemporana. Daca s-ar face o cercetare a unei asemenea legaturi reciproce, comparand-o cu actuala opozitie a Orientului si Occidentului, se poate ajunge la niste concluzii surprinzatoare, senzationale. Singura piedica pe aceasta cale este imposibilitatea de a identifica strict Orientul cu iconoclasmul, iar Occidentul cu cinstirea icoanei. Pentru a constientiza pana la capat structura dualismului mondial - Occident - Orient - trebuie sa ne bazam pe alte criterii.

2

Istoria confruntarii planetare a Orientului si Occidentului in toata plinatatea sa se reduce la dualismul fundamental al elementelor - Pamantului si Apei, Uscatului si Marii.

Ceea ce noi astazi numim Orient reprezinta o masa omogena de uscat: Rusia, China, India - o bucata uriasa de Uscat, "Pamantul de Mijloc" , asa cum a numit-o marele geograf englez Halford Mackinder. Ceea ce noi astazi numim Occident este unul din Oceanele mondiale, o emisfera in care sunt situate oceanele Atlantic si Pacific. Opozitia lumilor maritima si continentala - iata acel adevar global care sta in baza interpretarii dualismului civilizator care genereaza in permanenta o incordare planetara si stimuleaza intregul proces al istoriei.

In momentele culminante ale istoriei mondiale contradictiile dintre puterile beligerante se transforma intr-un razboi dintre stihia Marii si stihia Uscatului. Faptul acesta a fost observat deja de catre cronicarii razboiului dintre Sparta si Atena, Roma si Cartagina. Pana la un anumit timp, insa, totul se reducea la regiunea marii Mediterane. Oamenii nu stiau inca de spatii uriase, de mari oceane, de conflicte planetare. Sa remarcam de la bun inceput ca trebuie sa se faca o deosebire conceptuala intre stihia Marii si stihia Oceanului. Fireste, exista paralele partiale iar multe dintre ele se refera in acest sens la aliniatul din prima filipica a lui Demostene (38.41). Eu, de exemplu, nu impartasesc sarcasmul lui Platon care spunea despre greci ca "stau pe malul marii Mediterane la fel ca broastele".

Totusi, intre civilizatia maritima care este intracontinentala si civilizatia oceanica exista o deosebire considerabila. Acea tensiune dintre Orient si Occident, acel mod de a pune problema conflictului, care sunt specifice perioadei actuale a istoriei, nu au analogii in trecut. Opozitia Uscatului si Marii (ca Ocean) atinge un volum istoric mondial irevocabil doar atunci cand omul cucereste intreaga planeta.

Caracterul planetar al luptei dintre Uscat si Mare a fost observat pentru prima data in timpul razboaielor Angliei impotriva Frantei revolutionare si a lui Napoleon. E adevarat ca pe atunci impartirea in Uscat si Mare, Orient si Occident nu era inca atat de clara ca si in ziua de astazi. Napoleon a fost infrant, in cele din urma, nu de Anglia ci de Rusia, Austria si Prusia continentale. "Nomosul" Pamantului se reducea pe atunci la echilibrul dintre fortele Uscatului si Marii; Marea nu putea sa obtina o victorie hotaratoare cu fortele proprii. In anul 1812, cand contradictia a atins apogeul, SUA au declarat razboi nu lui Napoleon ci Angliei. Atunci s-a produs apropierea dintre America si Rusia, totodata aceste doua state tinere se straduiau sa se distanteze atat de Napoleon cat si de Anglia. Pe atunci opozitia dintre Pamant si Mare, dintre Orient si Occident inca nu se cristalizase intr-o pura opozitie a stihiilor, ceea ce s-a intamplat doar in momentul incheierii aliantei Nord-atlantice in anul 1949.

Deja pe timpurile lui Napoleon s-a relevat destul de clar legitatea conflictului politic determinat de deosebirea dintre stihiile civilizatoare, adica al unui asemenea conflict unde trebuia sa se aleaga intre Uscat si Mare. In iulie 1812 cand Napoleon se apropia de Moscova, Goethe a scris un panegiric chipurile pentru imparateasa Maria Luiza, in realitate insa, pentru sotul ei, imparatul francez:

"Acolo, unde mii de oameni se afla in deruta, acolo hotaraste totul un singur om (Napoleon)".

Avand in vedere aspectul global al opozitiei Uscatului si Marii poetul german continua:

"Acolo unde se aduna amurgurile secolelor

El (Napoleon) le imprastie cu lumina spiritului

Tot ce e neinsemnat a disparut

Doar uscatul si Marea au aici importanta"

("Worueber trueb Jahrhunderte gesonnen

Er uebersieht's im hellsten Geisteslicht.

Das Kleinliche ist alles weggeronnen,

Nur-Meer und Erde haben hier Gewicht")

Goethe era de partea lui Napoleon. Pentru el acesta era partea Uscatului, a Pamantului. Napoleon insa se identifica si cu Occidentul. Pe atunci Occidentul era inca uscat si nicidecum Mare. Poetul german spera cu sinceritate ca Occidentul asa si va ramane, intruchiparea fortei de uscat, continentala, iar Napoleon, ca un nou Alexandru, va recuceri de la fortele marii teritoriile de coasta si atunci "Uscatul va intra in drepturile sale".

Astfel Goethe, reprezentantul tipic al Occidentului, a facut in vara anului 1812 alegerea in favoarea Uscatului, a Pamantului impotriva Marii. Fireste ca, in concordanta cu conceptia sa despre lume, el intelegea opozitia Pamantului si Marii ca pe o tensiune statica, opusa si nu ca pe un moment dialectico-istoric irepetabil. In cazul dat este extrem de importanta deosebirea dintre opozitia statica si dialectica istorica despre care am vorbit la inceputul capitolului.

3

Goethe gandea in termenii polaritatii statice. Insa incordarea polara se deosebeste considerabil de incordarea istorico-dialectica. Statica incordarii polare presupune sincronism, stabilitate, in cazul careia interactiunea polilor opusi formeaza o structura care ramane in esenta aceeasi la toate schimbarile externe ce rezulta din situatii istorice concrete. Este un fel de intoarcere perpetua.

Abordarea concret-istorica, dimpotriva, cerceteaza lantul legaturii reciproce logice si istorice dintre concretica unei anumite intrebari si a raspunsului dat la aceasta intrebare. Din punct de vedere istoric intrebarea si raspunsul dau dialectica concreta si determina structura situatiilor si epocilor istorice. O asemenea dialectica nu trebuie sa se identifice in mod obligatoriu cu logica hegeliana a natiunilor sau cu legitatea data in mod fatal a cursului firesc al evenimentelor.

Totusi, aici ne intereseaza cercetarea structurii dualismului planetar care este concret in lumea noastra (si nu teoria generala a procesului istoric). Gandirea istorica este o gandire in situatii istorice momentane, de o singura data, si, prin urmare, adevaruri de o singura data.

Toate paralelele istorice servesc doar unei constatari mai bune a acestei unicitati, in caz contrar ele devin doar niste elemente functionale moarte ale unui sistem abstract care in viata reala nu exista pur si simplu. Este irealist si absurd sa facem presupuneri de acest fel: ce s-ar intampla daca evenimentele ar lua o alta intorsatura decat ar lua-o in istoria reala. De exemplu, ce s-ar fi intamplat daca sarazinii ar fi biruit in lupta de langa Poitiers. Ce ar fi fost daca Napoleon nu pierdea lupta de la Waterloo? Ce ar fi fost daca iarna din anii 1941-1942 nu era atat de friguroasa? Asemenea presupuneri stupide care pot fi intalnite chiar la istorici cunoscuti sunt absurde deja prin aceea ca in ele se scapa din vedere caracterul unic si exceptional al oricarui eveniment istoric. Structura tensiunii polare este intotdeauna actuala, eterna, ca o intoarcere perpetua.

Adevarul istoric dimpotriva, este adevar doar o singura data. El nu poate fi adevar mai mult decat o singura data, fiindca istoricitatea lui consta anume in caracterul lui momentan. Unicitatea adevarului istoric este unul din secretele ontologiei spunea Valter Varnah. Structura dialectica a intrebarii si raspunsului despre care vorbim aici incercand sa explicam esenta istoriei nu slabeste si nu suprima in nici un caz calitatile unicitatii evenimentului istoric. Dimpotriva, ea o intareste intrucat este vorba despre un raspuns concret exceptional la o intrebare concreta la fel de exceptionala.

Daca opozitia dintre Uscat si Mare, exprimata in dualismul planetar contemporan ar fi fost exclusiv polara statica, adica inclusa in lantul echilibrului natural si al intoarcerii perpetue, ea ar fi fost atunci doar un fragment al unui proces pur natural. In natura stihiile se impart si se unesc, se amesteca si se diferentiaza. Ele se inlocuiesc una pe alta si trec din una in alta intr-un circuit continuu al metamorfozelor care descopera noi si noi chipuri si forme ale esentei intotdeauna identica cu tensiunea polara. Daca totul s-ar reduce numai la un asemenea dualism static natural, actuala opozitie a Orientului si Occidentului ar fi fost doar o forma deosebita de exprimare a circulatiei vesnice a elitelor, o problema a iconografiilor. Intoarcerea vesnica si transformarea vesnica nu cunoaste un adevar specific, o situatie unica, un moment istoric. Opozitia polara statica exclude unicitatea istorica. Intr-o istorie concreta totul este altfel. In anumite epoci apar popoare si grupuri puternice capabile sa actioneze si care cuceresc si impart pamantul in procesul tratatelor de prietenie sau al razboaielor, gospodaresc pe teritoriul lor, pasc vitele etc. Din aceasta se formeaza Nomosul Pamantului. El este limitat de unicitatea sa aici si acum, iar incordarea dintre elementele despre care vorbim, dintre Mare si Uscat, genereaza doar un context natural, obiectiv, in care se formeaza Nomosul dat.

Daca luam Pamantul si Marea (si fiintele care le populeaza) ca elemente exclusiv naturale, este evident ca ele singure nu pot provoca opozitia ostila care ar fi conferit un sens istoric al evenimentului. Dupa natura lor locuitorii Marii si locuitorii Uscatului nu pot fi dusmani absoluti. Se intampla ca animalele terestre devoreaza pe cele maritime, dar este stupid sa vorbim in cazul de fata despre o oarecare dusmanie. Insisi pestii se devoreaza la tot pasul unul pe altul, indeosebi cei mari pe cei mici. Dar locuitorii Uscatului se comporta nu cu mult mai bine unul fata de celalalt. De aceea nu putem sustine ca exista o dusmanie naturala a Uscatului si Marii. In stare naturala pura aceste doua stihii exista, mai curand, absolut independent si indiferent una fata de alta, intr-o asemenea masura incat a vorbi aici despre o asemenea corelatie specifica si intensiva ca dusmania este absurd. Fiecare fiinta vie se afla in stihia sa, in mediul sau. Ursul prin natura sa, nu se dusmaneste cu balena, iar balena nu-i declara razboi ursului. Chiar si rapitoarele maritime si de uscat stiu exact granitele si limitele lor de habitat. Ursul nu atenteaza la teritoriul leului sau al tigrului; chiar si fiarele cele mai indraznete isi stiu locul lor si se straduiesc sa evite confruntarile neplacute. Cei care aduc drept exemplu de dusmanie naturala relatiile dintre caini si pisici demonstreaza odata in plus ca o asemenea dusmanie naturala se deosebeste in mod radical de cea umana. Cand pisica maraie la caine iar cainele latra la pisica, conflictul lor are cu totul alt sens decat dusmania umana. Principala deosebire consta in faptul ca in contrast cu animalele, oamenii sunt capabili sa nege prezenta celei mai umane calitati la adversarii lor, pe cand animalele - nu. Existenta cainelui nu pune sub semnul intrebarii din punct de vedere moral si spiritual existenta pisicii si invers.

Totusi este semnificativ ca tocmai fabulele din viata animalelor ilustreaza deosebit de pregnant situatii si relatii politice umane specifice. La drept vorbind, din punct de vedere filosofic, problema fabulelor despre animale este interesanta prin ea insasi. Mutand situatiile politice umane in lumea animala, noi le demitologizam, le limpezim si le lipsim de invelisul ideologic si retoric. Tocmai de aceea ca relatiile dintre animale au cu totul alt sens decat relatiile dintre oameni, acest procedeu alegoric - cand oamenii apar ca animale iar fiarele ca oameni - permite sa descoperim ceea ce pana acum era ascuns prin abaterea voita de la analiza rectilinie si unidimensionala. Transformarea in fiara instraineaza omul de ceea ce este uman, dar prin aceasta instrainare umanul devine doar mult mai clar si mai expresiv. Pe aceasta se bazeaza sensul politic al fabulelor despre animale (asupra acestui moment nu vom mai starui aici).

S-ar parea ca odata cu transferarea dualitatii Uscat-Mare asupra omenirii ar trebui sa se vorbeasca despre conflictele maritime dintre oamenii Marii si conflictele terestre dintre oamenii Uscatului. In realitate lucrurile stau cu totul altfel, incepand cu acel moment cand tensiunea istorica planetara atinge un anumit nivel critic. Spre deosebire de animale oamenii - si numai oamenii - sunt capabili sa poarte razboi intre popoarele Uscatului si popoarele Marii. Cand dusmania atinge cota cea mai inalta actiunile militare cuprind toate regiunile posibile si razboiul se desfasoara de ambele parti atat pe Uscat cat si pe Mare. Fiecare din parti este nevoita sa urmareasca adversarul in adancul stihiei ostile. Cand se valorifica si cea de-a treia stihie, stihia aerului, conflictul trece si in cadrul ei, iar razboiul devine un razboi aerian. Subiectele initiale ale conflictului nu-si pierd insa calitatea lor, de aceea mi se pare pe deplin rezonabil sa vorbim despre opozitia elementului Pamantului si cel al Marii. Cand opozitia planetar-istorica se apropie de punctul sau maxim amandoua partile isi incordeaza la limita fortele lor materiale, sufletesti si spirituale. Lupta se extinde atunci in toate spatiile invecinate partilor care se opun. Chiar si deosebirea naturala elementara a Uscatului si Marii se transforma in acest caz intr-o lupta veritabila dintre aceste elemente.

Dusmania dintre oameni are o intensitate deosebita care depaseste de nenumarate ori tensiunea caracteristica pentru dusmania din imparatia naturii. In om, toate aspectele naturii se transcedenteaza, capata o dimensiune transcedenta (sau transcedentala, cum doriti). Aceasta dimensiune suplimentara poate fi numita "suplimentara" si sa ni-l amintim pe Rimland care spunea "Le combat spirituel et aussi brutal que le bataille des hommes" . Oricum ar fi, dusmania dintre oameni poate sa atinga un grad neverosimil. Gradul cel mai inalt de dusmanie se releveaza clar in razboaiele civile, atunci cand adversarul este in asa masura de criminalizat - moral, juridic si ideologic - incat este situat de fapt in afara tuturor legilor umane. In aceasta se resimte un oarecare element supranatural specific doar omului, transcedent fata de dimensiunea lui naturala; acest element genereaza o tensiune neverosimila si transforma polaritatea naturala intr-o dialectica istorica concreta.

Cuvantul "dialectica" exprima aici acea calitate (specifica doar omului) care se deosebeste fundamental de toate formele naturale de polaritate. Cuvantul "dialectica" atrage atentia asupra structurii "intrebare-raspuns" care poate doar sa descrie un mod adecvat o situatie istorica sau un eveniment istoric. Situatia istorica poate fi inteleasa doar ca o provocare facuta omului si raspunsul lui la aceasta provocare. Fiecare actiune istorica este raspunsul omului la intrebarea pusa de istorie. Fiecare cuvant al omului este un raspuns. Fiecare raspuns capata sens prin intrebarea la care el este chemat sa raspunda; pentru acel care nu stie intrebarea cuvantul ramane fara sens. Sensul intrebarii se afla insa, in primul rand in acea situatie concreta in care a fost pus.

Aceasta aminteste de "logica intrebare-raspuns" (Question - Answer Logic) a lui R.G. Collingwood si, intr-adevar anume aceasta avem in vedere. Collingwood se straduia sa determine cu ajutorul cugetarii, in termenii "intrebare-raspuns", sensul specific al istoriei. El a facut acest lucru cu o exactitate uluitoare, fiindca pentru el, aceasta determinare insemna cununa caii filosofice de invingere a pozitivismului propriu anistoric stiintifico-natural.

Ideea lui Collindwood a fost minunata, insa savantul englez a fost prea tare patruns de definitia engleza a stiintei, specifica secolului XIX, pentru a invinge interpretarea individualist-psihologica a problemei "intrebare-raspuns". Doar acest factor poate explica crizele lui complexate, bolnavicioase de germanofobie care au afectat considerabil ultima lui lucrare "The New Leviathan" . Meritul mare al "logicii intrebare-raspuns" este insa incontestabil. Este necesar totusi sa mentionam in mod deosebit ca aici intrebarea se pune nu de un singur om sau de un grup de oameni si nu de un istoric luat la intamplare care cerceteaza trecutul, ci de insasi Istoria, alcatuita sub aspectul ei calitativ din intrebari si raspunsuri. Intrebarea este prin ea insasi un eveniment istoric din care rezulta prin raspunsul uman concret urmatorul eveniment. In masura in care oamenii accepta chemarea si intrebarea istoriei si in care se straduiesc sa raspunda la ele prin atitudinea si faptele lor, ei demonstreaza exact in aceeasi masura aptitudinea lor pentru participarea riscanta la istorie si, prin urmare, se supun judecatii ei. Intr-un cuvant: ei trec din starea naturala in cea istorica.

Arnold Toynbee a dezvoltat "logica intrebare-raspuns" (question-answer logic) pana la conceptia cultural-istorica a "structurii" (challenge response-structure). Toynbee a dezvoltat conceptia "intrebarii" pana la notiunea "chemarii" iar conceptia "raspunsului" - pana la "rechemare". Aceasta a fost etapa cea mai importanta in precizarea caracteristicii esentiale a istoricitatii, fiindca aici se observa clar nu pur si simplu o tensiune naturala, polara statica - abordata de scolile neistorice individual-psihologice de stiinte naturale ale gandirii ci o tensiune inteleasa dialectic. Toynbee distinge pe baza metodei sale mai mult de douazeci de culturi sau civilizatii superioare, fiecare dintre acestea fiind fundamentata pe un raspuns istoric concret, pe raspunsul oamenilor la intrebarea pusa de istorie, pe chemarea ei. De exemplu, in cazul Egiptului, chemarea consta in specificul natural al vaii Nilului, in devotamentul fata de rau si in pericolul permanent al invaziilor dusmane. Valorificarea si organizarea spatiului din valea Nilului, protejarea civilizatiei egiptene cu dinastiile, piramidele, cultele zeilor si arta sa sfanta de influentele barbare externe pe baza carora a fost intemeiata constituie raspunsul concret la chemare.

Metodologia cunoasterii a castigat extrem de mult de la o asemenea abordare, fiindca a devenit posibila studierea structurii dialectice a oricarei situatii istorice. Insusi Toynbee n-a putut sa evite greseala definitorie care i-a afectat considerabil conceptiile. Cand incepe sa descrie mecanismul interactiunii dintre cele douazeci de civilizatii sau culturi remarcate de catre el, in analiza lui se pierde latura cea mai esentiala a istoricului, structura istoriei insasi - unicitatea fiecarei situatii concrete si solutionarea ei. Nu exista nici un fel de legi generale ale istoriei universale. Aceasta incercare abstracta de a supune istoria vie unor legitati seci sau unei probabilitati statistice in interiorul unui sistem functional ingust este cu desavarsire gresita.

In realitate noi avem de a face doar cu situatii concrete unice. De fapt si o situatie concreta din epoca noastra este determinata de faptul ca opozitia Orientului si Occidentului a capatat in ea caracterul dualismului planetar, a dusmaniei planetare. Atunci cand incercam sa clarificam natura tensiunii dialectice provocata de acest dualism noi nu ne straduim sa excludem legea generala sau probabilitatea statistica nemaivorbind despre constituirea unui oarecare sistem. Cand utilizam cuvantul "dialectica", "dialectic" noi ne supunem riscului de a fi intelesi gresit si de a fi repartizati la scoala hegeliana ingusta. Nu este chiar asa. In realitate, dialectica lui Hegel ofera posibilitatea de a intelege unicitatea si irepetabilitatea evenimentului istoric, lucru vazut chiar si din fraza lui Hegel despre faptul ca transformarea in om a Fiului lui Dumnezeu este evenimentul fundamental al intregii istorii umane. De aici rezulta ca istoria a fost pentru Hegel nu pur si simplu un lant de legitati obiective ea a avut si dimensiunea subiectiva a participarii active. Dar in sistematizarea hegeliana generala adeseori se pierde unicitatea istorica, iar evenimentul istoric concret se dizolva in procesul de gandire unidimensional. Aceasta remarca este suficienta pentru a clarifica intelegerea noastra mecanica in randul hegelienilor, lucru destul de specific pentru modul "tehnic", automat de gandire al contemporanilor nostri.

Pe langa intelegerea gresita a esentei dialecticii istorice, specifica hegelianismului in intregime trebuie sa evitam mania pentru formularea legitatilor si descoperirea legilor tipica pentru sec. XIX-lea. Acestei maladii au fost expusi practic toti sociologii si istoricii occidentali - cu exceptia lui Alexis de Tocquelle. Necesitatea de a scoate din fiecare situatie istorica concreta legea generala de dezvoltare a acoperit cu un val de generalizari cetoase aproape de nepatruns descoperirile stiintifice chiar si a celor mai ageri ganditori ai secolului trecut.

Ridicarea unui fapt concret-istoric la o oarecare lege general umana este plata cu care secolul XIX-lea a compensat pozitivismul sau stiintifico-natural. Savantii nu puteau sa-si imagineze pur si simplu un oarecare adevar in afara adevarului universal calculat si masurat cu exactitate de o legitate functionala. Astfel, istoricul contemporaneitatii Comte, inzestrat cu o intuitie geniala a determinat exact esenta epocii sale, prezentand-o ca pe un rezultat al dezvoltarii ei, alcatuit din trei etape: de la teologie prin metafizica spre pozitivism. A fost o remarca absolut justa care determina cu precizie singurul pas pe care l-a intreprins in trei momente gandirea occidentala, din sec. XIII pana in sec. XIX. Dar pozitivistul Comte a crezut in justetea principiului formulat de catre el doar dupa declaratia sa ca legea celor trei faze se raspandeste in intreaga umanitate si in intreaga ei istorie. Karl Marx a pus la randul sau un diagnostic foarte exact aceleasi stari de lucruri caracteristica pentru cea de-a doua etapa a revolutiei industriale de la mijlocul sec. al XIX din Europa Centrala si de Est; din pacate, insa, el si-a ridicat ideile sale la nivelul de doctrina istorica de importanta universala si a proclamat teza simplificata despre "lupta de clasa", in realitate fiind vorba despre un moment concret al revolutiei industriale legata de inventarea cailor ferate, a telegrafului si a masinii cu abur. Deja in sec. XX Osvald Spengler a redus considerabil importanta descoperirii sale - cu privire la paralelele istorice de profunzime dintre epoca actuala si epoca razboiului civil roman si perioada cezarilor prin faptul ca a alcatuit pe aceasta baza teoria generala a cercurilor culturale si, prin urmare, a distrus nervul istoric al intregii sale lucrari.

4

Industrializarea si dezvoltarea tehnica constituie astazi soarta pamantului nostru. Prin urmare ne vom stradui sa definim intrebarea istorica unica, marea chemare si raspunsul concret generate de revolutia tehnico-industriala din secolul trecut. Sa renuntam, totodata la toate concluziile superficiale care ne antreneaza in sistemele riscante ale conditionarii cauza-efect. Noi am desprins din notiunea generala de tensiune, doar tensiunea dialectica ce se deosebeste de cea polara statica. Dar aceasta conceptie a tensiunii dialectice nu trebuie inteleasa ca un produs banal al hegelianismului, al conceptiilor stiintifico-naturale sau al constructiilor normativiste. Formula lui Toynbee cu privire la "chemare - raspuns" trebuie folosita la fel doar in calitate de instrument, asa cum ne trebuie noua, sa intelegem corect adevarul actual unic al dualismului planetar de astazi al Orientului si Occidentului.

Aici ne va ajuta textul lui Arnold Toynbee din anul 1953 cu denumirea expresiva: "The World and the West" ("Lumea si Occidentul") . Aceasta lucrare a provocat o critica si o polemica dura pe care noi preferam s-o trecem sub tacere, fiindca aici ne intereseaza doar opozitia Pamantului si Uscatului. Toynbee vorbeste despre epoca noastra remarcand in ea, ca o categorie aparte, Occidentul opus restului lumii.

Occidentul i se pare un agresor care pe parcursul a patru secole si jumatate a realizat expansiunea puterii sale tehnico-industriale spre Est in patru directii principale: Rusia, lumea islamica, India si Asia rasariteana. Pentru Toynbee este foarte important faptul ca aceasta agresiune s-a realizat prin intermediul tehnicii eliberate de normele traditiei crestine (entfesselte Technik). Faptul ca Orientul actual a inceput sa foloseasca pe larg tehnica, pentru Toynbee inseamna inceputul autoapararii lui active in fata Occidentului. Intr-adevar, in secolul al XVII-lea iezuitii au incercat sa propovaduiasca religia crestina hindusilor si chinezilor nu ca pe o religie a Occidentului ci ca pe o religie universala care se refera in egala masura la toti oamenii. Toynbee considera ca din nefericire aceasta incercare a esuat din cauza divergentelor dogmatice dintre diferite misiuni catolice si reteaua centralizata de propagare a iezuitilor. Dupa Toynbee sensul revolutiei comuniste din Octombrie consta in faptul ca Orientul a inceput sa se inarmeze cu tehnica europeana, eliberata de religia crestina. Toynbee numeste aceasta tehnica "o bucata desprinsa din cultura europeana la sfarsitul sec. al XVI-lea." Sa remarcam aceasta formulare extrem de importanta si absolut exacta.

Acum vom clarifica, in lumina "logicii intrebare-raspuns", ce a fost acea chemare si raspuns care s-au manifestat in epoca noastra din punct de vedere istoric prin intermediul saltului tehnico-industrial.

De unde provine revolutia industriala? Raspunsul la care intrebare este aceasta revolutie? Care sunt originile si patria ei, inceputul si motivatia? Ea provine din insula Anglia si dateaza din sec. al XVIII-lea. Vom repeta toate datele cunoscute - 1735 (primul cuptor de cocs), 1740 (primul otel turnat), 1768 (prima masina cu aburi), 1769 (prima fabrica contemporana din Nottingham), 1770 (prima masina de filat), 1786 (primul razboi de tesut mecanic), 1825 (prima locomotiva). Marea revolutie industriala provine de pe insula Anglia care, incepand cu secolul al XIX-lea a devenit principala tara industriala din lume. Acest fenomen istoric, de care trebuie sa tinem seama in permanenta, a fost observat in anul 1842 de catre primul sociolog german Lorenz von Stein.

Cu aceasta ocazie el scria:

"In timp ce in Franta se raspandesc ideile despre libertate si egalitate, in Anglia apar in mod surprinzator si absolut pe neasteptate primele masini. Impreuna cu ele se deschide o epoca cu desavarsire noua pentru intreaga lume in ceea ce priveste bunastarea, productia, consumul si comertul. Masinile au devenit o adevarata forta revolutionara in lumea materiala, iar din aceasta lume materiala subordonata lor ele au inceput sa-si raspandeasca puterea in adancime, in toate sferele lumii spirituale".

"In mod surprinzator si absolut pe neasteptate" si totodata tocmai "in Anglia"! In aceste cuvinte se aude mirarea unui tanar german dornic de a cunoaste, care incepe sa fie constient de situatia istorica a poporului sau si, in Parisul lui Louis Philippe, el intelege ca revolutia politica ce se raspandeste, incepand cu anul 1781 pe intreg continentul european, este in comparatie cu revolutia industriala care s-a raspandit din Anglia si care reprezinta o adevarata forta revolutionara, doar un palid epifenomen ideologic. Astfel s-a nascut fraza remarcabila citata mai sus din capitolul cu denumirea semnificativa "Proletariatul". In acelasi text se introduce pentru prima data in discutia europeana interpretarea stiintifica a problemei deosebirii fundamentale dintre forta de munca si proprietate.

Asadar, revolutia industriala provine din Anglia secolului al XVIII-lea. Care a fost situatia istorica de pe aceasta insula in acea vreme? Anglia era o insula care, incepand cu secolul al XVI-lea s-a separat de continental european si a facut primii pasi spre o existenta maritima pura. Din punct de vedere istoric acest fapt este pentru noi cel mai esential. Restul nu este decat o suprapunere, o suprastructura. Oricare ar fi evenimentul extern pe care l-am alege in calitate de pas definitiv spre existenta maritima pura - cucerirea in anul 1655 a Jamaicai de catre Cromwell, izgonirea definitiva in anul 1688 a Stuartilor sau pacea europeana din anul 1713 de la Utrecht - esentialul il constituie urmatoarele: incepand cu un anumit moment un popor european a incetat sa mai considere insula pe care traia o parte a Uscatului european, intrucatva indepartat, si a interpretat-o ca baza pentru o existenta maritima pura si pentru o dominatie maritima asupra oceanului mondial. Incepand cu secolul al XVI-lea, Anglia a intrat in epoca marilor descoperiri geografice si a inceput sa cucereasca colonii de la Portugalia, Spania, Franta si Olanda. Ea a invins toti adversarii sai europeni nu in virtutea superioritatii morale sau de forta ci doar prin aceea ca a facut un pas hotarator si irevocabil de la Uscatul solid spre largul Marii, iar intr-o asemenea situatie, cucerirea coloniilor terestre era asigurata de controlul asupra spatiilor maritime.

Acesta a fost un raspuns istoric unic, irepetabil, la o chemare la fel de istorica unica, irepetabila, la marea chemare a unui secol al descoperirilor geografice europene. Pentru prima data in istoria omenirii cunoscuta noua a aparut chemarea referitoare nu numai la rauri concrete, tarmuri concrete sau mari intracontinentale; pentru prima data ea a avut un caracter global, planetar. Marea majoritate a popoarelor europene au interpretat aceasta chemare in termeni continentali, de uscat. Spaniolii si-au creat imperiul lor transoceanic; totodata el a ramas in fond un imperiu de uscat si s-a construit pe mase continentale foarte intinse. Rusii s-au desprins de Moscova si au cucerit o tara gigantica - Siberia. In pofida realizarilor uimitoare in navigatia maritima portughezii n-au izbutit sa treaca la o existenta pur maritima. Chiar si eposul eroic al epocii descoperirilor portugheze, "Lousiadele" lui Comoens, vorbesc despre oceanul Indian aproape la fel cum vorbeste Eneu al lui Virgiliu despre marea Mediterana. Olandezii au fost primii care au inceput aventurile maritime globale si multa vreme s-au aflat in avangarda. Baza a fost insa prea slaba, iar inradacinarea in politica a statelor de uscat prea adanca si dupa incheierea pacii din anul 1713 de la Utrecht. Olanda este legata definitiv de Uscat. Francezii au intrat in razboiul de doua sute de ani cu Anglia si in cele din urma, l-au pierdut. Pe Anglia continentul n-o deranja in mod deosebit (the least hampered by the continent) si ea a trecut cu succes si definitiv la o existenta pur maritima. Aceasta a creat premize nemijlocite pentru revolutia industriala.

Fosta candva insula europeana a renuntat la imaginea traditionala de uscat a lumii si a inceput s-o priveasca in mod consecvent de pe pozitia Marii. In calitatea sa de spatiu vital natural al omului Uscatul s-a transformat intr-un tarm care se intinde in adancul spatiilor continentale in backland. Inca in sec. al XV-lea, pe timpurile fecioarei din Orléans, cavalerii englezi, asemenea cavalerilor din alte tari, isi castigau trofeele in lupta cinstita. Pana in sec. al XVI-lea englezii au fost crescatori de oi care vindeau lana in Flandra unde se faceau din ea tesaturi. Acest popor s-a transformat intr-o natiune de "inspumatori ai marilor" si a fondat nu numai un imperiu maritim ci unul oceanic, mondial. Insula a incetat sa mai fie un fragment separat al uscatului si s-a transformat in Corabie ancorata in apropierea continentului. Locul vechiului Nomos al Pamantului terestru, l-a ocupat un Nomos nou care include in structura sa valorificarea spatiului din largul Marii, dar care separa totodata largul marii de masa continentala si opune spatiul Marii spatiului Uscatului pentru a crea un echilibru cu ajutorul controlului Marii asupra Uscatului.

Ceea ce s-a desprind de la cultura europeana in secolul al XVI-lea a fost, contrar lui Toynbee, nu o "farama tehnica" ci cu totul altceva. Insula europeana s-a desprins de continentul european si aceasta noua lume a Marii, numita insula, s-a ridicat impotriva lumii traditionale a Uscatului continental. Aceasta lume a Marii a creat opozitia lumii Uscatului, iar lumea (Frieden, peace) de pe pamant a devenit o balanta in mainile ei. Aceasta a fost expresia unui raspuns concret la chemarea Oceanului Mondial descoperit. Si pe aceasta insula Anglia, care a acceptat chemarea si a facut un pas hotarator spre existenta maritima, au aparut pe neasteptate masinile.

5

Asa cum Casa este baza existentei terestre a oamenilor, Corabia este baza existentei lor maritime. Corabia si Casa nu sunt antiteze in sensul tensiunii polare statice; ele reprezinta raspunsuri diferite la chemari diferite ale istoriei. Si Corabia si Casa se creeaza cu ajutorul mijloacelor tehnice, dar deosebirea lor fundamentala consta in faptul ca Corabia este un mijloc de locomotie tehnic, absolut artificial, bazat pe dominatia totala a omului asupra naturii. Marea reprezinta o varietate a mediului natural care se deosebeste radical de Uscat. Marea este mult mai instrainata, mai ostila. Conform povestirii biblice omul si-a primit locul sau de trai tocmai prin separarea Pamantului de Mare. Marea ramanea asociata cu primejdia si raul. Aici trimitem cititorii la comentariile primului capitol al "Cartii Facerii" din volumul "Dogmatica Bisericeasca" a lui Karl Bart. Sa mentionam doar ca pentru invingerea anticei spaime religioase in fata Marii omenirea a trebuit sa faca un efort considerabil. Efortul tehnic intreprins in acest scop se deosebeste esential de oricare alt efort tehnic. Omul care a cutezat sa porneasca intr-o calatorie maritima - initial, cuvantul "pirat" il arata pe acela care era capabil de risc - trebuie sa aiba, dupa spusele poetului, "o armura tripla pe piept" (aes triplex circa pectus). Depasirea de catre om a rezistentei inertiale a naturii care constituie esenta activitatii culturale si civilizatoare se deosebeste considerabil in cazul constructiei de corabii si cuceririi Marii si in cazul cresterii animalelor si constructiei de locuinte pe Uscat.

Centrul si germenele existentei terestre cu toate normele sale concrete - locuinta, proprietate, casatorie, mostenire, etc. - constituie Casa. Toate aceste norme concrete se nasc din specificul existentei terestre si in special din agricultura. Institutul juridic fundamental, proprietatea - Dominium - provine de la denumirea de Casa, Domus. Este un fapt evident si cunoscut de toti juristii. Multi juristi nu stiu totusi ca cuvantul german Bauer (paganus, taran) provine nu in mod nemijlocit de la cuvantul "Ackerbau" (aratura), ci de la cuvantul "Bau", "Gebaude", "aedificium", adica "cladire", "constructie", "casa". Aceasta reprezenta initial omul, posesorul casei. Asadar, in centrul existentei terestre se afla Casa. In centrul existentei maritime pluteste Corabia. Casa inseamna repaus, Corabia - miscare. De aceea Corabia are un alt mediu si un alt orizont. Oamenii care locuiesc pe Corabie se afla in cu totul alte relatii, atat unul fata de celalalt cat si fata de mediul inconjurator. Atitudinea lor fata de natura si animale se deosebeste cu desavarsire de cea a oamenilor Uscatului. Omul uscatului imblanzeste animalele - elefantii, camilele, caii, cainii, pisicile, caprele si "tot ce ii apartine" - si le transforma in animale domestice. Este imposibil sa domesticesti pestii; pe acestia poti sa-i prinzi doar si sa-i mananci. Ei nu pot sa devina animale domestice intrucat insasi ideea de Casa ii este straina Marii.

Pentru a intelege deosebirea profunda dintre existenta terestra si cea maritima am dat un exemplu cultural-istoric. Acum ne straduim sa gasim raspuns la intrebarea de ce revolutia industriala cu acea descatusare a avantului tehnic ce o caracterizeaza (entfessulte Technic) a aparut in conditiile existentei maritime. Existenta terestra, centrul careia este Casa, are cu totul alta atitudine fata de tehnica decat existenta maritima, al carui centru este Corabia. Absolutizarea progresului tehnic, identificarea oricarui progres exclusiv cu progresul tehnic, intr-un cuvant ceea ce se intelege prin expresia "avantul tehnic descatusat", "tehnica descatusata" a putut sa se nasca, sa creasca si sa dezvolte doar pe baza existentei maritime, in mediul existentei maritime. Faptul ca insula Anglia a acceptat chemarea oceanului mondial descoperit si a dus la sfarsitul logic trecerea la existenta pur maritima, a dat raspunsul istoric la intrebarea pusa de epoca marilor descoperiri geografice. Aceasta a fost in acelasi timp si o premisa a revolutiei industriale si inceputul epocii a carei problematica o traim noi astazi.

Concret noi vorbim de revolutia industriala care este astazi soarta noastra comuna. Aceasta revolutie n-a putut sa se realizeze nicaieri si niciodata decat in Anglia secolului al XVIII-lea. Revolutia industriala reprezinta tocmai descatusarea progresului tehnic, iar aceasta descatusare devine inteleasa bazandu-se doar pe specificul existentei maritime in cadrul carei ea este intr-o anumita masura rezonabila si necesara. Descoperirile tehnice s-au facut in toate timpurile si in toate tarile. Talentul tehnic al englezilor nu depaseste talentul altor popoare. Este vorba doar despre faptul in ce mod si in care limite sa se foloseasca descoperirea tehnica; cu alte cuvinte, in care sistem de norme sa plasam aceasta descoperire. In conditiile existentei maritime descoperirile tehnice au loc mult mai usor si mai liber fiindca nu este obligatoriu ca acestea sa se alinieze intr-o structura fixa de norme, specifice existentei terestre. Chinezii au inventat praful de pusca; ei n-au fost catusi de putin mai prosti decat europenii care la fel l-au inventat. Dar in conditiile unei existente pur terestre, inchise Chinei de atunci, aceasta a dus la utilizarea lui exclusiva in jocurile de artificii. In Europa, acelasi lucru a dus la descoperirile lui Alfred Nobel si ale discipolilor lui. Englezii, care au efectuat in secolul al XVIII-lea vestitele lor descoperiri care au atras dupa sine revolutia industriala - cuptoarele de cocs, industria turnatoare de otel, masina cu abur, razboiul de tesut etc. - n-au fost mai geniale decat ale altor popoare din alte tari si alte epoci care au trait dupa legile terestre si care au facut descoperiri similare, independent de englezi. Descoperirile tehnice nu sunt revelatii ale tainicului spirit suprem. In multe privinte ele sunt dictate de vreme. Daca sunt uitate sau se dezvolta, aceasta depinde de contextul uman in care au fost facute. Ma voi exprima mai limpede: descoperirile tehnice care stau la baza revolutiei industriale vor duce intr-adevar la o revolutie industriala doar acolo unde s-a facut un pas hotarator spre existenta maritima.

Trecerea la existenta pur maritima poarta in sine si in toate consecintele sale nemijlocite descatusarea tehnicii ca forta libera si independenta. Oricare alta dezvoltare a tehnicii in perioadele premergatoare existentei terestre n-a dus niciodata la aparitia unui astfel de principiu ca Tehnica Absoluta. Totodata trebuie sa subliniem ca formele culturilor de tarm, legate de marile interne, nu inseamna inca trecerea la existenta pur maritima. Doar cucerind Oceanul Corabia devine adevarata antiteza a Casei. Credinta absoluta in progres (inteles ca progres tehnic) este un indiciu sigur al faptului ca s-a realizat trecerea la existenta maritima. In spatiul infinit din punct de vedere istoric, social si moral al existentei maritime apare de la sine reactia in lant a unui sir nelimitat de descoperiri. Este vorba nu despre deosebirea dintre popoarele nomade si sedentare ci despre contradictia dintre Uscat si Mare - doua stihii diametral opuse ale existentei umane. De aceea nu este corect sa vorbim despre "nomazii maritimi" in acelasi rand cu nomazii de pe cai si camile etc. Este incompetent sa mutam conditiile terestre in stihia Marii. Spatiul vital al omenirii, in sensul sau supranatural, istoric, se deosebeste radical dupa toti parametrii - interni si externi - in dependenta de faptul daca este vorba despre existenta terestra sau cea maritima. Oricare ar fi pozitia de pe care am privi aceasta deosebire - de pe pozitia Marii la Uscat sau de pe pozitia Uscatului la Mare - ea se manifesta intr-un camp de forta civilizator si cultural structurat cu totul altfel; totodata trebuie sa remarcam ca intr-o mare masura cultura se refera la Uscat iar civilizatia la Mare , conceptia maritima fiind orientata tehnomorf in timp ce conceptia terestra -sociomorf.

Doua fenomene de cea mai mare importanta ale secolului XIX-lea pot fi puse intr-o lumina noua cu ajutorul teoriei specificului existentei maritime. Este vorba despre economia politica clasica de la sfarsitul sec. al XVIII-lea - inceputul sec. XIX-lea si despre marxism. Pe masura dezvoltarii revolutiei industriale nemarginirea descoperita a provocat noi si noi pasi pe calea descatusarii progresului tehnic. Asa numita economie politica clasica a fost o suprastructura conceptuala elaborata pe baza primei etape a revolutiei industriale. Marxismul si-a intemeiat la randul sau invatatura sa pe aceasta suprastructura a economiei politice clasice. El a dezvoltat-o si a elaborat suprastructura conceptuala pentru cea de-a doua etapa a revolutiei industriale. Elita revolutionarilor profesionisti rusi s-au inarmat cu marxismul in aceasta calitate, izbutind sa infaptuiasca in anul 1917 revolutia in Imperiul Rus si sa transfere aceasta suprastructura dubla in conditiile tarii lor agrare. Nu era vorba in nici un caz despre realizarea in practica a teoriei pure si realizarea logica a legilor obiective ale dezvoltarii istorice. Era vorba despre faptul ca o tara agrara inapoiata din punct de vedere industrial simtea nevoia de a se inarma cu o tehnica industriala moderna, fiindca in caz contrar ii era asigurat rolul de prada pentru alte state mari mult mai avansate din punct de vedere industrial. In felul acesta marxismul s-a transformat din suprastructura ideologica a celei de-a doua etape a revolutiei industriale intr-un instrument practic pentru a invinge lipsa de aparare industrial-tehnica a unei tari uriase, dar si pentru a indeparta elita veche care nu facea fata sarcinii istorice.

Ducerea succesiva a principiilor economiei politice clasice la un sfarsit logic a fost doar unul din aspectele invataturii marxiste. Radacinile marxismului ramaneau cele hegeliene. Intr-un pasaj din "Bazele hegeliene ale filosofiei dreptului", din paragraful 243, se afla sensul intregii probleme. Este un pasaj renumit. Acest paragraf descrie dialectica societatii burgheze care se dezvolta fara obstacole, conform legilor sale proprii, si mentioneaza ca "aceasta societate poarta in sine in mod inevitabil cresterea progresiva a populatiei si industriei". Hegel sustine ca o asemenea societate "cu toata bogatia ei nu va fi niciodata suficient de bogata adica, pronind doar de la posibilitatile sale interne nu va putea niciodata sa impiedice cresterea saraciei si cresterea numarului populatiei nevoiase". Hegel se refera totodata, sincer, in calitate de exemplu, la Anglia de atunci. In paragraful 246 el continua:

"Conform acestei dialectici, o societate burgheza concreta este nevoita sa iasa dincolo de granitele sale pentru a cauta printre alte popoare inapoiate fie prin nivelul dezvoltarii mijloacelor industriale, fie prin deprinderile tehnice ale consumatorilor propriei productii si, prin urmare mijloacele pentru propria existenta"

Acestea sunt renumitele paragrafe 243 - 246 din "Bazele filosofiei hegeliene a dreptului care au gasit in marxism dezvoltarea lor definitiva. Dupa cate stiu, nimeni n-a atras insa, atentia asupra sensului extrem de profund al paragrafului 247 care urmeaza nemijlocit dupa cel citat mai sus. In acest paragraf se consolideaza opozitia fundamentala dintre Uscat si Mare, iar desfasurarea acestui paragraf 247 ar fi putut fi nu mai putin semnificativa si importanta decat desfasurarea paragrafelor 243 - 246 in marxism. Aici se consolideaza legatura dezvoltarii industriale cu existenta maritima. Acest paragraf 247 contine urmatoarea fraza hotaratoare:

"Asa cum pentru o casnicie pamantul solid, Uscatul este prima conditie, pentru industrie stihia ei animatoare la cel mai inalt grad este Marea".

Aici voi intrerupe expunerea mea si ofer cititorilor atenti posibilitatea de a vedea in el inceputul desfasurarii paragrafului 247 din "Bazele folosofiei dreptului" ale lui Hegel intocmai cum desfasurarea paragrafelor 243 - 247 a creat marxismul.

Analiza noastra da nastere unei noi intrebari, iar impreuna cu ea unui noi pericol. Se impune de la sine dorinta dea pune urmatoarea problema: care este chemarea actuala a istoriei? Si imediat apare tentatia periculoasa de a raspunde la aceasta intrebare printr-o modalitate veche, adecvata si corecta in epoca anterioara. Oamenilor le este specific sa se cramponeze de ceea ce si-a demonstrat candva adevarul si eficacitatea sa. Ei refuza categoric sa inteleaga ca noul raspuns la noua intrebare din partea omenirii poate fi doar o presupunere si de cele mai multe ori, asa cum a fost in cazul calatoriei lui Columb, o presupunere oarba. Omul simte nevoia de neinvins de a se referi la ultima experienta istorica, din punct de vedere cronologic ca la ceva vesnic. Atunci cand noi, nemtii, am cotropit in anul 1914 Franta ni s-a parut ca evenimentele se vor desfasura pe viitor ca in anii 1870 - 1871 pana la victoria noastra hotaratoare. Cand in anii 1870 - 1871 francezii asediati au intreprins un atac din Paris, ei erau convinsi ca totul va merge iarasi conform scenariului revolutiei victorioase din anul 1792. Atunci cand secretarul de stat al SUA Stimson si-a proclamat in anul 1932 renumita sa doctrina, doctrina Stimson, el credea ca situatia creata, luata in intregime aminteste anul 1861 si inceputul razboiului de independenta la o scara marita.

Sentimentul istoriei trebuie sa ne fereasca de asemenea greseli. Tocmai in tarile care au avansat mai mult decat altele pe calea descatusarii tehnicii este raspandita in mod paradoxal parerea ca de acum incolo cu ajutorul mijloacelor tehnice, incepe o penetrare a noilor spatii infinite ale cosmosului. Comparativ cu aceasta penetrare a cosmosului, penetrarea de cinci sute de ani a epocii marilor descoperiri geografice si tehnice va parea un interval de timp nesemnificativ. Oamenii planifica un atac in stratosfera si zboruri pe Luna. Insasi planeta noastra, Pamantul, se transforma intr-o corabie cosmica ce pluteste in spatiul cosmic. O asemenea parere mi se pare o repetare a vechiului raspuns, o dezvoltare a raspunsului care a fost dat candva la chemarea Oceanului mondial descoperit. Oamenii concep chemarea zilei de astazi ca o repetare de proportii a descoperirii Americii. Ca sa zicem asa, din punct de vedere psihologic este clar. Atunci s-au descoperit noi continente si oceanele pamantului. Astazi eu nu vad nici un cosmos descoperit, nu aud nici o chemare cosmica.

Nu vom vorbi despre farfuriile zburatoare. Tehnica descatusata poate sa patrunda in cosmos cat de indelung si de inversunat, din aceasta nu va apare o noua chemare istorica si cu atat mai mult un raspuns la o asemenea chemare. Evident ca tehnica descatusata genereaza un impuls de forta colosal si tendinta de a-l invinge. Acest impuls insa nu este la fel ca si chemarea. Este adevarat ca tehnica contemporana genereaza mereu cerinte artificiale, dar aceasta semnifica doar ca ea este capabila sa dea in cel mai bun caz un raspuns la cel mai inalt grad la o intrebare la fel de artificiala pusa de ea.

Tocmai aceasta dezvoltare ultramoderna a raspunsului vechi este din punct de vedere al istoriei, neistorica si anacronica. De altfel, este pe deplin fireasca situatia cand in epoca trecuta invingatorul absolut trece cu vederea noua chemare a istoriei. Dar cum ar putea invingatorul sa inteleaga ca victoria lui este un adevar de o singura data. Cine sa-l invete acest lucru? Eu am ajuns la concluzia: este deja bine daca noi refuzam sa dam un raspuns vechi la o intrebare noua. Este deja mult daca noi intelegem lumea noua nu dupa schema "lumii noi" care a existat ieri. Eu personal vad noua chemare nu de cealalta parte a stratosferei. Eu observ ca tehnica descatusata limiteaza mai curand oamenii decat le deschide noi spatii. Tehnica moderna este necesara si folositoare. Astazi, insa, ea este departe de a fi un raspuns la o oarecare chemare. Ea satisface doar niste nevoi generate partial de ea insasi. In rest ea insasi este pusa astazi sub semnul intrebarii, iar aceasta inseamna ca tocmai de aceea nu poate sa fie un raspuns. Toti vorbesc despre faptul ca tehnica moderna a facut pamantul nostru mic pana la absurd. De aceea, noile spatii, de unde apare noua chemare, trebuie sa se afle pe pamantul nostru si nicidecum in afara lui, in cosmosul deschis. Acel care va izbuti primul sa subjuge tehnica eliberata va da mai curand un raspuns la chemarea existenta astazi decat acel care cu ajutorul ei se va stradui sa coboare pe Luna sau pe Marte. Imblanzirea tehnicii descatusate este o fapta eroica pentru un nou Hercules. Din aceasta sfera aud o noua chemare, chemarea Prezentului.