Sub aspectul compozitiei si
recrutarii, remarcam ca, inca din anul 1951, autorii
tratatelor (art.21 al Tratatului C.E.C.A. si art. 138 al Tratatului
C.E.E.) au sustinut clar principiul conform caruia membrii
Adunarii sa fie alesi cu 'sufragiu universal direct,
dupa o procedura uniforma in toate statele membre' si,
de asemenea, sa se reglementeze punerea sa in aplicare. S-a avut in vedere
ca, in perspectiva, Adunarea sa fie formata din delegati
desemnati de Parlamentele nationale, dupa procedura
stabilita de fiecare stat membru. Primele alegeri directe au avut loc abia
la 7 iunie 1979, dupa traversarea mai multor obstacole politice si
tehnice.
La 20 septembrie 1976, Consiliul a fost
in masura sa adopte 'Actul pentru alegerea
reprezentantilor in Adunare, cu sufragiu universal direct'.
Realizarea acordului asupra
numarului de reprezentanti ce compun Adunarea si repartizarea
intre diferitele state membre a fost destul de dificila. De la ultima
largire (1.01.1995), Parlamentul european cuprinde 626 membri.Statele
membre nu au putut sa se puna de acord asupra unei 'proceduri
electorale uniforme', totul confirmand ca, oricat de bune ar fi
obiectivele si rezumarea regulilor de competenta prevazute
in articolul 138.3 al Tratatului C.E.E, la acest efect, 'Actul' nu
raspunde ridicandu-se la acelasi nivel, prevazand ca
procedura electorala este condusa in fiecare stat membru prin
dispozitii nationale. Fiecare stat era liber sa adopte un anume
tip de scrutin, conform traditiilor electorale nationale. Toate
statele au procedat astfel, mai putin Franta, care a incalcat
traditia celei de-a V-a Republici alegand scrutinul proportional,
adica impartirea restului la cea mai puternica
jumatate, in liste blocate si pragul de 5% voturi. Franta a
invocat istoria elactorala pe care o are folosind cadrul national,
adica o circumscriptie electorala unica.
Proiectul procedurii electorale
uniforme', adoptat de Adunare la 10 martie 1982 prevedea ca in fiecare
stat membru dreptul de vot sa fie recunoscut si cetatenilor
altor state care au timp de 5 ani o resedinta in acel stat. Este
retinuta si reprezentarea proportionala in cadrul
regional (circumscriptiile nu puteau alege nici mai putin de 3, nici
mai mult de 15 reprezentanti), ceea ce implica o profunda organizare
a regulilor in vigoare in Franta si Regatul Unit.
In ce priveste statutul membrilor,
dispozitiile aplicabile la alegerile europene, care sunt inscrise in
'Act', sunt foarte sumare. Ele trimit, in special, fie la tratatele
originare, fie la masurile de aplicare sau, cel mai des, la
legislatiile nationale, legislatii care dispun ca se fac
aplicabile si parlamentarilor europeni. Reprezentantii statelor
membre se aleg pentru o perioada de 5 ani. 'Actul' pune
capat unei lungi controverse, autorizand, fara a impune, cumulul
mandatului european cu cel parlamentar national (art.5). Uniunea
personala, care stabilea sistemul vechi, este astazi o exceptie
(cam 9/10 dintre alesi au un mic mandat european, aspect care are
relevanta asupra 'frecventei' si
'stilului' participari lor), in schimb, alesului european i se
interzic, constant, o serie de functii la nivel comunitar (membru al Comisiei,
al Curtii de justitie; functionar sau reprezentant al
institutiilor). Apartenenta la guvernul unuia dintre statele membre
are in vedere sa nu prejudicieze libertatea fiecarui stat de a fixa,
la nivel national, o serie de incompatibilitati pe care le va
considera firesti.
In materie de imunitate,
dispozitiile Protocolului asupra privilegiilor si
imunitatilor Comunitatii, din 1965, (art.9 si 10) sunt
expres mentinute in vigoare. Alesul european beneficiaza, in timpul
mandatului sau, de imunitate, fapt ce il pune la adapost de toate
urmarile opiniilor sau voturilor date in exercitiul functiunii.
Beneficiaza, de asemenea, si de inviolabilitatea recunoscuta
membrilor parlamentului din tara sa.
Parlamentul european, renuntand
(sub presiunea guvernelor, in special a celui francez si a celui britanic) la
exercitarea suveranitatii in materie legislativa, arata
ca dispozitiile nationale sunt cele care guverneaza
problema indemnizatiilor parlamentare si regimul impunerii lor,
suprapunandu-1, in general, celui al indemnizatiilor nationale. Acest
fapt genereaza inegalitati materiale, dificil de admis intre
alesii europeni provenind din tari diferite, in detrimentul,
considerabil, al britanicilor si al italienilor, lucru pe care Adunarea
incearca sa-l corijeze printr-un regim generos de avantaje si
indemnizatii pentru persoana mandatata la acest nivel.
