Teoria puterii maritime

In lumea anglo-saxona, chiar inainte ca termenul de geopolitica sa fie pus in circulatie, preocuparile practice impuse de situatii concrete au condus la elaborarea unor teorii ce se inscriu in curentul geostrategic al gandirii geopolitice.

O prima teza elaborata in acest context este cea a puterii maritime, prezentata de amiralul american Alfred T. Mahan in lucrarile: The influence of Sea Power upon History (1660-1789) - Influenta puterii maritime asupra

istoriei publicata in 1890, The Influence of Sea Powers upon the French Revolution and Empire - Influenta puterii maritime asupra revolutiei franceze si imperiului (1892) si The Interest of America in Sea Power - Interesul Americii in puterea maritima (1897). Bazandu-se pe experienta practica dobandita prin participarea activa

la evenimentele acelei perioade (anexarea insulelor Hawai, a Cubei, a Filipinelor, cumpararea de la Panama a teritoriului pe care se va construi Canalul Panama etc.), Mahan observa importanta strategica a fortei maritime in impunerea si mentinerea unui statut de mare putere. Pentru a ajunge la definirea intereselor americane privind puterea maritima, Mahan realizeaza o incursiune in istoria imperiilor, folosind numeroase exemple de batalii in care victoria a fost hotarata de controlul asupra marii. Inceputul secolului al XX-lea reprezinta pentru Statele Unite un moment de definire a statutului sau in arena internationala. Avand in vedere perspectivele unui declin inevitabil al Angliei si cresterea pretentiilor la hegemonie ale Germaniei si Japoniei, Statele Unite, arata autorul, trebuia sa-si asigure statutul de superputere. Acest deziderat putea deveni functional prin completarea statutului de putere continentala, pe care SUA deja il avea, cu cel de putere maritima, conditie realizabila. Conform teoriei lui Mahan, pentru ca un stat sa devina putere maritima, el trebuie sa indeplineasca trei conditii:

a) sa se invecineze pe o intindere considerabila cu Oceanul Planetar sau sa aiba acces la acesta printr-o mare deschisa;

b) sa nu aiba in vecinatatea imediata vecini puternici;

c) sa dispuna de o capacitate navala si de un potential militar ridicat al flotei maritime.

Toate aceste criterii, apreciaza Mahan, au fost intrunite de Marea Britanie in perioada detinerii suprematiei marilor si pot fi atinse de SUA in perspectiva completarii statutului de superputere. Meritul deosebit a lui Mahan este acela de a fi formulat in termeni clari dimensiunea strategica a fortei maritime. Focalizand analiza asupra puterii maritime, Mahan observa in lucrarea Influenta puterii maritime asupra istoriei (1660-1783) publicata in 1890, ca exista pozitii geografice avantajoase, dar ele au doar o valoare strategica potentiala atata vreme cat nu beneficiaza de o forta economica in masura sa le puna in valoare. Tot aici, Mahan identifica sase elemente fundamentale care influenteaza puterea maritima a unui stat:

pozitia geografica: iesirea la mare, zone litorale expuse, baze navale strategice in alte mari si oceane, controlul asupra unor rute comerciale importante;

natura coastelor: prezenta unor regiuni de coasta cu estuare naturale favorabile construirii de porturi - pentru dezvoltarea comertului, industriei navale si marinei militare; prezenta raurilor navigabile - pentru comert interior sau ca o cale de penetrare a teritoriilor inamice;

extinderea teritoriului: lungimea tarmurilor, usurinta cu care o coasta poate fi aparata;

numarul populatiei: o populatie numeroasa poate construi si mentine o marina comerciala si militara puternica;

caracterul national: aptitudinea pentru comert, deoarece "puterea maritima se bazeaza pe un comert extins si pasnic";

caracterul guvernului: felul in care guvernul valorifica conditiile oferite de mediu si caracteristicile populatiei pentru a promova puterea maritima. Concluziile desprinse din analiza rolului puterii maritime in istorie sunt aplicate de Mahan asupra SUA. In 1897, in lucrarea Interesul Americii in puterea maritima, el isi defineste propria doctrina, conform careia SUA trebuia sa se asocieze cu puterea navala britanica pentru impartirea controlului marilor, determinand Germania sa se limiteze la rolul sau continental, si sa se stabileasca o aparare coordonata a europenilor si americanilor, in stare sa limiteze "ambitiile asiatice". Toate acestea nu aveau decat un singur scop - atingerea de catre SUA a suprematiei mondiale. La o analiza atenta se poate observa ca multe din ideile elaborate de Mahan la sfarsitul secolului XIX au fost preluate ulterior in politica externa americana.