tii

tii 

1. Trasaturile specifice diplomatilor

Cu toate ca intotdeauna calitatea de diplomat a fost indisolubil asociata activitatii diplomatice, pana in epoca moderna profesiunea de diplomat nu a fost delimitata de alte activitati profesionale.

Cuvantul diplomat a aparut mult mai tarziu decat diplomatii ca atare, intrucat o lunga perioada de timp s-a folosit cuvantul negociator.

In limba romana termenul a aparut pentru prima data in Dictionarul francezo-roman din 1840.

Conform sensului dat de Mircea Malita, prin diplomat trebuie sa se inteleaga toti functionarii publici in afacerile diplomatice, care slujesc:

In interior - in departamentul relatiilor externe

In strainatate - la ambasade sau la alte agentii diplomatice

Anumite trasaturi ale calitatii diplomatului se impun cu necesitate, fara a putea insa constitui criterii imuabile de apreciere. Sunt de mentionat:

1.     Promovarea intereselor tarii, apararea intereselor ei, reprezentarea cu demnitate a statului. Acestea sunt atributii inscrise in multe din definitiile diplomatiei, iar realizarea lor implica un inalt patriotism din partea diplomatului chemat sa le serveasca;

2.     Disciplinam constiinciozitate si punctualitate. In indeplinirea instructiunilor primite si in exercitarea zilnica a indatoririlor, constiinciozitatea este una din calitatile indispensabile. Functia de reprezentare confera gesturilor ambasadorului semnificatiile cele mai serioase si necesita, implicit, un autocontrol riguros.

3.     Cultura Cunoasterea cat mai multor laturi ale fenomenelor: istorice, economice, juridice - sunt elemente de care un diplomat nu se poate dispensa. Mircea Malita considera ca domeniile in care un diplomat trebuie sa aiba cunostinte indispensabile sunt:

Dreptul international;

Dreptul public din principalele tari ale Europei;

Istoria;

Sistemele politice;

Economia politica;

Geografia;

Statistica;

Conducerea negocierilor;

Arta de a redacta acte;

Principalele limbi pe care trebuie sa le cunoasca sunt: engleza, franceza si germana.

4.     Abilitate, calm, tact, rabdare si perseverenta.

5.     Respect pentru adevar, cinste, loialitate si integritate. Este imposibil ca un diplomat sa obtina succese notabile atunci cand asupra numelui sau planeaza suspiciunea utilizarii de date false si a incercarii de a induce in eroare partenerul. Este suficient sa se constate acest lucru o singura data, pentru ca partenerul sa-l eticheteze pe respectivul diplomat cu renumele de om in care nu se poate avea incredere.

Un bun diplomat nu trebuie sa-si intemeieze succesele pe incalcarea cuvantului, pe promisiuni false sau inselaciuni. Este o eroare sa se creada ca un diplomat abil este un maestru al minciuni; dimpotriva, aceasta constituie o dovada a incapacitatii sale de a gasi mijloace pentru atingerea scopului propus pe cai oneste si rezonabile

2. Seful misiuni diplomatice - calitati si responsabilitati

Seful misiuni este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa. El insarcineaza cu diferite functii personalul din subordinea sa, dar este singurul raspunzator fata de ambele guverne de modul in care isi conduce misiunea.

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

Indiferent de numarul de membrii ai misiunii, exista anumite prioritati carora un sef de misiune le acorda atentia sa personala:

1.     formarea politici diplomatice;

2.     transmiterea catre statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului guvern in problemele importante de interes comun si de politica comuna, seful misiunii fiind un element de comunicare intre cele doua guverne in astfel de probleme;

3.     sa raporteze ministrului sau evenimentele cu semnificatii politice sau economice, daca acestea au o importanta directa (cum ar fi inlocuirile de ministri) sau o importanta indirecta (schimbarile in politica economica si sociala), comentand, totodata, punctele de vedere ale unei terte parti (de exemplu: articolele din presa locala sau opiniile unor diplomati);

4.     sa fie la curent in aceea ce priveste persoanele cu influenta si sursele puterii nationale in statul in care se afla misiunea;

5.     sa faca dovada unui comportament oficial si neoficial de o maniera care sa sporeasca reputatia tarii sale;

6.     sa cultive un cerc de prieteni suficient de larg si variat pentru a fi capabil sa indeplineasca prioritatile enumerate anterior.

Formularea politicii diplomatice a unei misiuni este o responsabilitate majora a sefului de misiune, el fiind ajutat, in acest scop, de catre principalii sai consilieri.

Politica diplomatica a misiuni poate fi cel mai bine definita ca fiind atitudinea adoptata cu privire la toate problemele care privesc relatiile dintre propriul sau stat si statul in care este acreditat.

Sefii misiunilor diplomatice sunt ierarhizati in diverse categorii. Astfel, art. 14 din Conventia de la Viena stabileste o ierarhie intre reprezentantii diplomatici permanenti astfel:

1.     ambasadorii acreditati de catre sefii de stat si alti sefi de misiune avand rang echivalent;

2.     trimisi si ministri acreditati de catre sefii de stat;

3.     insarcinati cu afaceri acreditati de catre ministrii de afaceri externe. Care se numesc in limbaj curent insarcinati de afaceri cu scrisoare;

4.     agentii insarcinati de conducerea unei misiuni in timpul absentei temporare a titularului de post, numiti in limbajul curent insarcinati cu afaceri ad-interim.

3. Alegerea si agrementul sefului de misiune

Alegerea persoanei care-si va asuma conducerea misiunii diplomatice se face de catre statul acreditant, dupa un studiu atent al particularitatilor sociale, politice ale tarii de resedinta, in functie de obiectivele stabilite.

Persoana aleasa trebuie determinata cu multa grija, deoarece, conform principiului stabilit in dreptul diplomatic, nici un stat nu este obligat sa accepte ca sef al unei misiuni diplomatice o persoana pe care nu o agreeaza. Aceasta este consecinta suveranitatii teritoriale a statului.

Inainte de acreditarea sefului de misiune, statul acreditant trebuie sa ceara agrementul statului acreditar asupra persoanei propuse. In acest scop, statul acreditant, dupa ce in prealabil face sondaje pe langa statul acreditar pentru a afla cum poate fi vazuta numirea ca sef de misiune a persoanei propuse, formuleaza o cerere de agrement. Primind cerea de agrement, statul acreditar poate accepta propunerea sau poate refuza, refuz care nu trebuie justificat.

Conform cutumelor stabilite, scrisoarea de agrement este formulata in art.4 al Conventiei de la Viena, care prevede:

1.     Statul acreditant trebuie sa se asigure ca persoana pe care intentioneaza sa o acrediteze ca sef de misiune in statul acreditar a primit agrementul acestui stat;

2.     Statul acreditar nu este obligat sa comunice statului acreditant motivele refuzului agrementului.

Agrementul este necesar pentru toate clasele de sefilor de misiune: ambasadori, ministri, insarcinati cu afaceri.

Statul acreditar comunica raspunsul la cererea de agrement prin misiunea sa diplomatica de pe langa statul acreditant sau pe alte cai uzuale.

Dup alegerea, obtinerea agrementului si numirea sa, seful de misiune intra in categoria diplomatilor, bucurandu-se de imunitati si privilegii diplomatice din momentul in care trece frontiera statului acreditar. El isi va exercita, insa, in mod oficial, functiile numai dupa remiterea scrisorilor de acreditare.

Expresia scrisoare de acreditare desemneaza documentul oficial emanat de la statul acreditant, prin care se constata abilitatea oficiala a sefului de misiune.

Scrisorile de acreditare sunt semnate de seful de stat acreditant si sunt adresate sefului statului acreditar, in cazul cand sefii de misiune sunt ambasadori sau ministri. In cazul insarcinatilor cu afaceri, scrisorile se adreseaza catre Ministerul Afacerilor EXTERNE.

Nu exista reguli fixe in ceea ce priveste forma scrisorilor de acreditare. Practic, acest document contine mentiuni privind:

Numele;

Titlul;

Calitatea speciala a diplomatului;

Obiectul general al misiuni sale.

Prin intermediul scrisorii, seful statului acreditant adreseaza omologului sau rugamintea de a da crezare tuturor declaratiilor pe care trimisul le va face in numele guvernului sau si il roaga sa-i faca o primire binevoitoare.

Sosirea in tara de resedinta a sefului de misiune diplomatica pastreaza un caracter privat pana la remiterea scrisorilor de acreditare, moment care marcheaza inceperea oficiala a exercitarii functiei sale.

Totusi, potrivit practicii de resedinta a sefului de misiune este primit la sosire de catre seful protocolului din Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar. Abtinandu-se, in general, de la orice activitate diplomatica, el va putea face la sosire o declaratie pentru presa, daca apreciaza ca aceasta declaratie este utila si oportuna.

Seful misiunii diplomatice va face o serie de vizite la Ministerul Afacerilor Externe pentru: remiterea unei copii a scrisorilor de acreditare, pentru discutii preliminare si pentru contacte cu caracter privat cu unii diplomati si cu decanul Corpului Didactic. Acesta ii va da indicatii cu privire la uzantele tarii in materie de ceremonial.

Remiterea scrisorilor de acreditare este un act deosebit de important, deoarece aceasta actiune fixeaza debutul activitatii oficiale a sefului de misiune diplomatica.

Remiterea acestor scrisori are lor in cadrul unei ceremonii de o deosebita solemnitate, indeosebi in cazul ambasadelor si ministrilor plenipotentiali. Ceremonia prezentarii si remiterii scrisorilor de acreditare difera in practica statelor in ceea ce priveste aspectele de detaliu. In linii mari, ceremonialul este asemanator: participantii poarta uniforme de gala, seful protocolului insoteste pe noul ambasador de la resedinta sa la locul ceremonialului, se dau onorurile militare. Seful de misiune rosteste, in general, in prezenta sefului de stat, o scurta cuvantare, in care precizeaza caracterul amical al relatiilor dintre cele doua state, apoi ii remite scrisorile de acreditare.

Dupa remiterea scrisorilor de acreditare, seful de misiune incepe sa-si exercite atributiile, intrand in contact cu oficialitatile statului acreditar si cu ceilalti sefi de misiune acreditati in acest stat.

O procedura mai putin solemna s-a extins treptat in practica unor state, constand in notificarea sosirii sefului de misiune insotita de o copie a scrisorilor de acreditare.

Intra in competenta statelor sa nu aleaga intre cele doua proceduri, cu conditia ca, odata aleasa o anumita procedura, sa se evite orice discriminare.

Acreditarea multipla este actiunea prin care acelasi sef de misiune este acreditat pe langa doua sau mai multe state. Mai intalnim si notiunile de dubla acreditare sau acreditare concurenta, care este o acreditare multipla, sefii de misiune fiind creditati in 6 pana la 10 state.

Acreditarea multipla nu poate avea loc decat in tari intre care exista relatii bune, chiar daca nu intotdeauna sub forma raporturilor diplomatice.

Acreditarea multipla se bazeaza pe o pluralitate de acorduri de vointa intre statul acreditant si fiecare dintre statele acreditare. Aceste acorduri au o existenta independenta, seful reprezentantelor diplomatice executandu-si functiile in mod de sine statator in fiecare stat acreditar. El poate avea ranguri diferite: ambasador intr-o tara, insarcinat cu afaceri in alta, etc.

Numirea membrilor personalului misiunii diplomatice tine de competenta interna a statelor. Spre deosebire de numirea sefului de misiune, membrii sunt numiti direct de statul acreditant, fara a cere, in prealabil, agrementul statului acreditar. Executarea oficiala a functiilor lor nu este conditionata de prezentarea unor scrisori de acreditare.

Statul acreditant notifica la Ministerul la Ministerul Afacerilor Externe al statului acreditar numirea membrilor personalului care incadreaza misiunea sa diplomatica, practica variind de la stat la stat. Confirmarea acceptarii nu este obligatorie, insa personalul trebuie sa fie dezirabil.