Puterea executiva - seful statului si formele de guvernamant republicane

Statul, ca institutie politica fundamentala, este in masura sa-si aproprie indeplinirea rolului si functiilor sale numai in conditiile in care propriile structuri functioneaza la parametri normali si deopotriva are concursul celorlalte institutii politice. Daca verbele "a avea" si "a putea" se conjuga in aceste raporturi, functionalitatea institutiilor politice poate genera unele interogatii numai in masura in care sensul evolutiei societatii este conceput fara o suficienta cunoastere si reflectie asupra realitatilor sociale, economice etc. Tensiuni sau contradictii intre institutiile politice sau intre acestea si alte structuri ale societatii sunt insa inevitabile. Individul si grupul aspira la mai mult, imprimand o perpetua miscare la toate nivelurile unei societati. Depinde de capacitatea de percepere si discernere a realitatilor sociale, de forta de anticipare si de flexibilitatea in adaptarea la noi situatii a puterii ca ciocnirea de interese si aspiratii ale diverselor structuri sociale sa nu degenereze in conflicte majore. In mentinerea echilibrului social si politic, atat statul, cat si celelalte institutii politice au nu numai un important rol, ci si capacitatea si responsabilitatea conferita de proprii cetateni pentru a indeplini acest rol.

Complicatul angrenaj politic al unei societati chiar si pentru alegatorii din democratiile consolidate nu este, usor penetrabil. Pentru cetatenii majori din "noile" democratii europene sau pentru cei din tarile "lumii a treia", care invata ABC-ul politic, este, insa, nu in putine situatii, de nepatruns. Pentru acestia din urma, cauza majora pentru care viata politica reprezinta inca o scena pe care ei nu pot sau nu vor deocamdata sa joace o constituie sirul de frustrari ce le-a marcat viata, fie in trecutul imediat, fie mai indepartat. Efectele frustrarilor sunt vizibile: incultura politica sau slabe cunostinte despre politica, retinere sau nonparticipare la viata cetatii dintr-un sentiment de inutilitate care s-a instalat si care cu greu se disloca, acordarea, de multe ori intamplatoare, a votului candidatilor la sefia statului precum si a celor ce vizeaza scaune de deputati si de senatori sau votarea lor sub imperiul impresiei de moment si nu rational, in baza analizei factorilor de risc sau a celor favorabili pentru evolutia proxima a societatii. Pentru aceasta categorie de oameni depasirea propriei conditii de spectatori, pentru a deveni actori ai vietii politice, descifrarea mecanismelor de functionare ale sistemelor politice precum si intelegerea pozitiei, rolului si functiilor fiecarei componente a sistemului institutional politic sunt indispensabile.

Statul in inteles de comunitate politica apare ca necesitate umana, intrucat statueaza raporturi stabile intre indivizi si propriul lor patrimoniu de bunuri, o anume coeziune intre cetateni si societate, o anume ierarhizare institutionala, un anumit tip de ordine si de guvernare. Experienta in materie de conducere politica a unei societati accentueaza simtul masurii, al rationalitatii socio-politice si a ordinii de drept, dezavuand, in acelasi timp, excesele, fracturarea raporturilor intre putere si majoritatea sociala, ignorarea cerintelor si aspiratiilor oamenilor.

Conditia esentiala, dar nu suficienta ca o societatea sa cunoasca un curs ascensional al evolutiei sale pe plan economic, social, educational etc. este ca raporturile dintre stat si celelalte institutii politice sa functioneze in parametrii cei mai rezonabili, astfel incat mecanismele care pun in miscare angrenajul institutional politic sa nu cunoasca avarii. Pentru aceasta sunt chemati sa contribuie conducatorul statului (monarh sau presedinte), parlamentul, guvernul si componentele sale, partidele politice etc.

1. SEFUL STATULUI

Seful statului, reprezentand fie institutia monarhica, fie pe cea prezidentiala, in functie de forma de guvernamant respectiva (monarhie sau republica) are atributii extrem de diferentiate dupa gradul de detinere si exercitare a puterii.

In despotiile antice

- vointa monarhului (rege, imparat, faraon, despot, satrap etc.) este suverana, fiind singura "lege" in stat. In prezent monarhia absoluta functioneaza in Arabia Saudita.

In monarhia constitutionala

- atributiile si puterea efectiva a monarhului sunt fixate prin Constitutie.

Ca sa se ajunga la aceasta faza, monarhia absoluta, tipica antichitatii si evului mediu, a fost treptat limitata in atributii de catre parlament, izvorat din Adunarile de Stari feudale sau din Adunarile Vasalilor, in care isi fac loc idei democrat-burgheze. Ministrii, care erau pana la aparitia parlamentului simpli secretari ai regimului sau imparatului, trebuie sa obtina acordul institutiei parlamentare la investirea lor in functie.

Modelul este transferat si pe teren republican mai intai si pasager in Franta (1891-1892), apoi in alte state. Monarhia constitutionala evolueaza in doua directii paralele din aceasta epoca:

a)         Seful statului (sau monarhul) are largi prerogative, secondat de un parlament cu atributii legislative, puterea fiind astfel divizata intre cei doi "parteneri", de aici denumirea de monarhie constitutionala dualista si

b)        Seful statului (monarhul) are prerogative limitate, in conditiile in care puterile parlamentului cresc, fiind abilitat inclusiv cu formarea si validarea componentei guvernului. Monarhul nu mai detine monopolul puterii, el devine practic un simbol, institutia pe care o reprezinta fiind treptat lipsita de substanta politica.

Un sistem monarhic de acest tip este catalogat drept monarhie constitutionala.

MONARHIA CONSTITUTIONALA BRITANICA (distributia puterii):

Seful statului (regele sau regina):

accede la tron pe cale ereditara;

are atributii limitate, mai mult simbolice; insarcineaza formal pe primul-ministru cu formarea cabinetului;

accepta si urmeaza recomandarile premierului;

guvernul, candva un "comitet de consilieri ai monarhului", este subordonat de catre Camera Comunelor, devenind cu timpul un instrument al acesteia.

Premierul, ca sef al Executivului si Cabinetul pe care il conduce detin puterea efectiva in Marea Britanie.

MONARHIA CONSTITUTIONALA JAPONEZA (distributia puterii): Seful statului (imparatul):

accede la tron pe cale ereditara;

reprezinta simbolic statul si unitatea japonezilor;

confirma desemnarea premierului si a sefului Curtii Supreme, dar ambii sunt validati de instante politice: primul de Dieta (parlament), al doilea de catre guvern;

convoaca Dieta si confera titluri si onoruri la sugestia primului-ministru si numai cu aprobarea guvernului;

confirma desemnarea sefului Tribunalului Suprem de catre premier si aprobat printr-un referendum national (o data la 10 ani).

Primul-ministru si guvernul raspunzatori pentru actele lor in fata Dietei, exercita efectiv puterea politica in Japonia.

Forme de guvernamant de acest tip, care difera in raport de vechime si modul de succesiune la tron, sunt in vigoare in: Belgia, Danemarca, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia - Europa; Australia; Cambodgia, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Kuwait, Malaysia, Noua Zeelanda, Oman - Asia; Canada; America de Nord; Maroc - Africa etc.

In formele de guvernamant republicane pozitia sefului statului (presedintelui) difera in raport de tipul republicii (regim parlamentar, prezidential sau semiprezidential) si esenta puterii (democrata sau nedemocrata).

a) Republica parlamentara:

Presedintele

-este ales de parlament;

are formal suprematia fata de executiv;

in general, are puteri limitate. Parlamentul

este de facto cea mai importanta institutie politica, pozitie conferita de caracterul sau reprezentativ (de aici si denumiri precum "reprezentanta nationala", "Adunare Nationala" etc.) si de imaginea publica favorabila: organism politic "colectiv".

GERMANIA "STAT FEDERAL SI SOCIAL" (distributia puterii):

Presedintele federal

este ales pe 5 ani, prin vot indirect, de catre Conventia Federala, alcatuita din membrii Bundestagului (Parlamentul federal) si un numar egal de membri alesi de parlamentul landurilor;

puterile sale sunt limitate, avand prioritar o functie de reprezentare; el intervine in problemele politici interne numai in situatii care reclama medierea sa (de exemplu: declansarea unui conflict de interese intre Bundestag si cancelar - primul-ministru federal); poate decide daca sunt necesare noi alegeri;

propune persoana care trebuie sa devina cancelar, dar investirea acestuia se face numai prin votul parlamentului federal (Bundestagului).

Cancelarul, potrivit Constitutiei din 1949, are rolul politic dominant.

ISRAEL (distributia puterii): Presedintele

este ales prin sufragiu universal pe o perioada de 5 ani;

are atributii limitate;

incredinteaza misiunea de formare a guvernului unui membru al Knessetului (Parlamentului);

Parlamentul

reprezinta cea mai importanta ramura a puterii in stat.

Alte republici parlamentare: Austria (sistem federal), Belarus, Bosnia si Hertegovina, Bulgaria, Cehia, Croatia, Elvetia (sistem federal), Estonia, Grecia, Italia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria - Europa; Bangladesh, China, India (stat federal), Iran (republica islamica), Libia, Vietnam - Asia; Libia - Africa etc.

Eseu: Iancu de Hunedoara - Voievod al Transilvniei Eseu: Babilonul antic

b)Republica prezidentiala

Presedintele

este ales prin vot direct, ceea ce ii confera o pozitie forte in viata politica (votul direct genereaza senzatia ca presedintele este expresia emanatiei directe a suveranitatii nationale);

atributiile sale sunt foarte mari avand o pozitie fie egala cu cea a parlamentului, fie rivalizand cu cea a guvernului sau depasind-o.

STATELE UNITE ALE AMERICII (distributia puterii):

Presedintele

este ales indirect (spre deosebire de modul de alegere a presedintilor din celelalte republici prezidentiale), pe o perioada de 4 ani; reprezinta elementul fundamental al sistemului politic american, puterile sale fiind foarte mari, cu toate ca normele constitutionale s-au schimbat putin in raport cu Constitutia din 1787.

ECHILIBRUL PUTERILOR IN STATUL AMERICAN

Obiectivul marturisit al Constitutiei americane din 1787 il reprezinta crearea si statornicirea, in cadrul Federatiei, a unui sistem politic in care ramurile puterii sa se blocheze reciproc pentru evitarea cresterii atributiilor uneia in defavoarea alteia. Constituantul a urmarit crearea acestui echilibru atat la nivel federal, cat si la nivelul fiecarui stat al Federatiei Americane. In acest sens, aspiratia pentru mentinerea echilibrului politic se manifesta pe doua planuri

a)         Federal - intre cele trei ramuri ale puterii in stat: legislativa, executiva si judecatoreasca si

b)        "local" (la nivelul fiecarui stat component al Federatiei) - intre puterile locale si cele centrale.

Acest sistem are implicatii si asupra cetateanului american, ca subiect si actor pe scena vietii politice, intrucat se afla in situatia de a-si exprima optiunile politice atat la nivel unional, cat si local (in relatie cu constituirea guvernelor din cele 50 de state ale Federatiei

Indelungul exercitiu politic a dat nastere la comportamente si manifestari politice ce concorda, in linii esentiale, cu virtutile sistemului, chiar daca sub raportul structurii etnice a populatiei o asemenea ipostaza parea imposibila. Sentimentul de apartenenta la comunitatea americana, la poporul american, indiferent de diferentierile rasiale sau etnice care se manifesta in societate, confera coeziune, stabilitate si functionalitate sistemului. Este poate unul dintre cele mai importante elemente care protejeaza societatea americana de schimbari dramatice (cum au cunoscut unele democratii consolidate europene - Germania, Italia - in perioada interbelica) si in acelasi timp, ii confera prestigiu in strainatate, indeosebi in statele care s-au confruntat nu de mult cu regimuri autoritare sau dictatoriale.

Presedintele, chiar in contextul in care normele constitutionale exclud ascensiunea fortei sale ca factor executiv, treptat, acumuleaza atributii care, in prezent, il plaseaza in varful ierarhiei puterii politice in stat:

. este seful statului si concomitent seful executivului (nu exista prim-ministru), care este numit si condus de catre presedinte;

are atributii si in plan legislativ, puterea legislativa fiind exercitata conjugat de catre presedinte si Congres;

nu este responsabil fata de cele doua camere ale parlamentului (Congres, Camera Reprezentantilor);

este comandantul sef al fortelor armate.

Formal, puterile presedintelui sunt limitate de unele proceduri (nu dispune de buget decat cu acordul Congresului; deciziile sale pot fi apreciate drept constitutionale sau neconstitutionale de Curtea Suprema).

Vicepresedintele

Secondeaza pe seful executivului american in toate demersurile sale
si ii succede la presedintie in cazul decesului acestuia.

EGIPT (distributia puterii):

Presedintele

este desemnat prin alegeri directe pe o perioada de 6 ani;

are atributii foarte mari;

exercita puterea executiva, secondat de guvern;

are initiativa legislativa;

este comandantul armatei:

numeste si revoca functionarii civili;

numeste si revoca ministri;

impreuna cu parlamentul poate modifica Constitutia.

este factorul politic cel mai important din Egipt, imprimand sistemului nuante autoritare.

Seful guvernului:

desi este investit cu prerogative constitutionale importante, asocierea presedintelui la exercitarea functiei executive ii estompeaza initiativele si forta reala politica.

Alte forme de guvernamant republican-prezidentiale Albania, Finlanda, Portugalia, Rusia (stat federal), Ucraina - Europa; Algeria, Armenia, Azerbaidjan, Coreea de Sud, R.P.D. Coreeana (Coreea de Nord), Filipine, Indonezia, Kazahstan, Pakistan (republica islamica), Siria, Uzbekistan, Yemen - Asia; Argentina (stat federal), Bolivia, Brazilia (stat federal), Chile, Columbia, Ecuador, Guatemala, Mexic, Peru, Venezuela - America de Nord si de Sud; Camerun, Ciad, Congo, Ethiopia, Ghana, Kenya, Mozambic, Nigeria, Tunisia, Uganda, Zair, Zambia - Africa.

c) Republica semiprezidentiala (distributia puterii):

imbina trasaturi ale regimului parlamentar si ale regimului prezidential.

Presedintele:

este ales prin vot universal;

are prerogative mai mari decat un sef de stat cu forma de guvernamant parlamentara, aflandu-se la acelasi nivel de importanta cu parlamentul, dar fiind plasat pe o pozitie superioara in raport cu primul-ministru si guvernul;

isi exercita personal si efectiv prerogativele executive, fiind organul esential al guvernarii.

Primul-ministru si guvernul sunt responsabili in fata parlamentului.

REPUBLICA FRANCEZA (distributia puterii): Presedintele

este ales pe o perioada de 7 ani, potrivit constitutiei din 1958 si pe 5 ani (in conformitate cu recentele modificari constitutionale);

detine o pozitie privilegiata in ramura executiva a puterii, desi functia executiva in stat, potrivit normelor constitutionale, trebuie exercitata conjugat (impreuna cu Adunarea Nationala - parlamentul francez);

-are prerogative in multe privinte asemanatoare cu cele ale presedintelui S.U.A.:

poate dizolva parlamentul (numai o singura data pe an);

numeste premierul;

controleaza activitatea guvernului;

emite decrete cu putere de lege;

poate solicita organizarea unui referendum;

decreteaza starea de necesitate;

are rol de arbitru in conditiile unor situatii conflictuale intre factorii politici;

ministrii care detin posturi cheie (aparare, interne, externe etc.) conlucreaza direct cu presedintele, fara ingerinte din partea sefului cabinetului (premierului);

decretele guvernului devin aplicabile numai dupa validarea lor de catre presedinte;

solicita, dar numai in cazul unor dispute, verificarea constitutionalitatii alegerilor sau referendumurilor de catre Consiliul Constitutional.

Primul-ministru si guvernul

- au atributii mai mici in raport cu presedintele, dar mai mari in comparatie cu Adunarea Nationala.

Din peisajul pestrit al lumii politice n-au lipsit si nu lipsesc forme de guvernamant totalitare ai caror sefi de stat au puteri discretionare sau forme de guvernamant autoritare, cu fatada democratica, pentru a induce in eroare populatia si opinia publica internationala (in principal in unele state din America de Sud si Centrala, Asia si Africa).

In afara statelor cu regimuri fasciste din perioada interbelica, timp de aproape o jumatate de veac dupa incheierea celui de al doilea razboi mondial, Europa, Asia si America Latina cunosc (dupa experimentele comuniste din Rusia si Mongolia anterioare acestuia) efectele proclamarii republicilor democrate, populare sau socialiste de factura comunista in Polonia, zona estica a Germaniei (R.D.G.), Cehoslovacia, Ungaria, Romania, Bulgaria, Iugoslavia, Albania, China, Coreea de Nord, Vietnam, Cuba. In toate acestea, functiile supreme in stat sunt detinute de liderii partidului unic, primul secretar, cu sau fara investitura de sef al statului, in general avand cele mai largi atributii si implicit putere politica.

2. GUVERNUL

Guvernul (Consiliul de Ministri) reprezinta puterea executiva, fiind imputernicit, potrivit normelor constitutionale, sa gestioneze, pe durata mandatului sau, demersurile interne si externe ale societatii si statului. Daca l-am raporta strict la functia sa esentiala ce deriva din separatia puterilor in stat, un cabinet (guvern) este investit sa aplice legile (votate de parlament). In realitate, eludandu-se principiul separatiei puterilor in stat, guvernul inregistreaza progresiv cumul de atributii, devenind in numeroase state, institutia politica cu cea mai mare autoritate.

Activitatea guvernului in constiinta publica reprezinta sau este sinonima cu actul de guvernare. Desigur, un guvern detine atributia expresa si principala a guvernarii, dar notiunea de guvernarea are un sens mai larg si anume de act sau fenomen de conducere, care depaseste cadrul unei astfel de institutii, referindu-se, in general, la organizarea si functionarea intregului ansamblu institutional, astfel incat sa se asigure coerenta demersurilor in toate sferele de activitate ale unei societati.

Constituirea guvernului. De regula, guvernul este rezultatul exprimarii prin vot a electoratului, in urma unui scrutin electoral, primind investirea fie direct, in urma votului popular, fie de la un partid (sau coalitie de partide) care au castigat alegerile.

Dupa modul in care se constituie, guvernul poate fi:

a)         majoritar (monocolor) (partidul care castiga alegerile formeaza guvernul);

b)        de coalitiei (alcatuit din reprezentanti a doua sau mai multe partide politice);

c)         minoritar (care nu dispune de o majoritate parlamentara);

d)       provizoriu (care are o durata limitata, pana la constituirea unui nou guvern, potrivit Constitutiei si procedurilor legale);

e)         civil sau militar (in raport de componenta cabinetului - ministri sau secretari de stat reprezentand partide sau grupari politice si respectiv reprezentand structurile militare ale statului);

f)          legitim (cand este expresia vointei majoritatilor sociale si este constituit potrivit prevederilor constitutionale) si

g)        ilegitim (cand se constituie in urma unei lovituri de stat sau a unei actiuni in forta, fara sa aiba sprijin popular sau fiind contrar vointei si aspiratiilor majoritatii populatiei).

Modul diferit de constituire a executivelor se reliefeaza mai pregnant in conditiile in care se observa care sunt diferentele intre o alegere populara directa si o investire de catre partide si parlamente. Distinctia conduce la formele de guvernare prezidentiale si cele parlamentare. "Cand exista o alegere populara directa a sefului executivului sau mai precis a presedintelui si, nu de mult timp in Israel, a primului-ministru, formarea executivului este imediata. Cine va invinge devine in mod automat seful executivului, fara negocieri, fara medieri, fara transformari institutionale ulterioare" (Gianfranco Pasquino, op. cit., p. 216).

In cazul formelor de guvernare semiprezidentiale, puterea executiva are caracter dual: presedintele (desemnat prin alegeri directe libere) si primul-ministru.

Structura guvernului are ca numitor comun: ministerele, secretariatele de stat si/sau departamentele (al caror numar difera in raport de sistemele politice, de interese de moment, tranzitorii sau de durata), in afara acestora exista si alte componente care, de asemenea, difera mai mult sau mai putin in ce priveste numarul, atributiile lor etc. In subordinea unui guvern se afla administratia publica.

In unele state (Germania, S.U.A.) exista functia de vicepresedinte permanent, cu fluctuatii in Italia, in mod exceptional in Marea Britanie, iar in altele (cum este Franta) a fost eliminata.

Seful executivului are la dispozitie un cabinet mai restrans sau mai larg, in raport de numerosi factori, in care intra ministri sau ministri de stat (fara portofoliu), alti functionari superiori (care, cu totii, alcatuiesc echipa ministeriala, ce poate avea dimensiuni impresionante cum este cazul celor din Statele Unite ale Americii - aproximativ 600 de persoane sau Germania - aproximativ 500 de persoane).

Functiile guvernului. Executivul pe durata mandatului sau (de regula de 4 ani) indeplineste importante functii care privesc toate sferele de activitate ale unei societati: sociala, economica, culturala, tehnico-stiintifica, demografica, educationala s.a.m.d. Obiectivul lui fundamental consta in transpunerea in viata a programului de guvernare, care este unui dintre cei mai importanti indicatori de performanta si deopotriva de control ai activitatii sale.

Guvernul, care are la baza functionarii sale principiul colegialitatii, se intruneste in sedinte saptamanale (de regula) sau ori de cate ori situatia o impune, adoptand hotarari, proiecte de legi, regulamente etc.; sunt dezbatute probleme curente de politica interna si externa, se fac numiri sau se aproba schimbari sau destituiri din functii, se opereaza modificari la bugetele unor institutii, se discuta si se iau masuri pentru combaterea fenomenelor infractionale etc. Principalele functii sunt de natura politica, economica si sociala.

Raspunderea guvernului este precizata in normele constitutionale si in alte reglementari, care stabilesc instantele politice ce apreciaza prestatia unui guvern si decid in consecinta. Guvernul, odata investit, este raspunzator pentru actele sale numai in fata parlamentului. Fiecare membru al executivului raspunde solidar cu ceilalti membri pentru activitatea acestuia (a guvernului). Premierul (care conduce cabinetul) precum si seful statului (in majoritatea sistemelor politice democrate) au dreptul sa ceara urmarirea penala a unui membru a executivului.

Guvernul poate fi demis la data retragerii increderii parlamentare, in locul sau constituindu-se un cabinet interimar.

Accentuarea rolului guvernului. Legislatorii democrati din trecut, indiferent de culoarea lor politica, au conceput un sistem politic apt sa infraneze tendinta de crestere a prerogativelor unei ramuri a puterii in defavoarea celorlalte, care punea astfel in pericol functionarea principiului separarii puterilor in stat. Chiar si in democratiile consolidate, cum este cea americana, accentuarea progresiva a rolului executivului in viata politica nu a putut fi stopata.

Din perioada interbelica se dezbate problema "guvernelor tari", care eludand cu buna stiinta prevederi constitutionale, si-au arogat atributii suplimentare, atat in defavoarea sefului statului, cat si a parlamentului (legislativului). Tendinta continua si dupa al doilea razboi mondial si este sesizabila si in prezent. Motivatii sunt destule, unele acceptabile, altele nu, dar realitatea este ca guvernul este in prezent o piesa centrala in sistemul institutional politic.

Schimbarile care au avut loc in Centrul si Rasaritul continentului dupa 1989, cand comunismul "invincibil" se prabuseste ca un castel de carti de joc, schimbarea centrelor de putere si politica de globalizare care depaseste faza teoretica si devine tot mai pregnant o politica in desfasurare, creeaza premise pentru schimbari in plan doctrinar si institutional.

Integrarea euro-atlantica, efecte in plan doctrinar si institutional. Gandirea politica recepteaza mesajele care anunta urgenta reconstructiei doctrinare a marilor curente si partide politice si implicit aplicarea unor corectii institutiilor care sunt apte sa le puna in aplicare programele. Acesta este si motivul pentru care doctrinele si institutiile politice traverseaza, in prezent, o perioada revoluta, mai intensa si mai dinamica in metamorfoze decat perioadele anterioare. Cauzele sunt numeroase, dar unele dintre acestea se pare ca imprima cursul evolutiei generale sau regionale, intre care se detaseaza procesele integrarii comunitatilor in structuri transnationale, care tind sa-si armonizeze obiectivele, desi antagonisme se manifesta inca sau refuleaza cu virulenta episodic.

Intr-o lume in schimbare si care este orientata sa evolueze in sistem integrat din ce in ce mai pregnant, potrivit strategiei mondializarii si a demersurilor intreprinse in acest sens, doctrine si ideologii mai vechi se readapteaza schimbarilor, altele se prabusesc, iar cele mai noi, care ocupa spatiile ramase libere, tind sa reflecte noul trend al evolutiei umanitatii. In acest context, noi doctrine concep alte directii evolutive regionale sau universale, doctrine care se exprima in prezent inclusiv in planul concretului politic prin structuri politice deja institutionalizate.

Desigur, noile tendinte nu sunt atat de noi cum par la prima vedere. Exista trimiteri indepartate ale acestora la initiative de federalizare sau internationalizare a unor structuri politice (Uniunea Interparlamentara, Societatea Natiunilor etc.), ceea ce denota ca in viziunea oamenilor politici integrarea, ca proces politic cu valoare internationala, reprezenta nu numai un deziderat sau o aspiratie asumata, ci chiar mai mult, o comanda sociala inevitabila.

Dupa al doilea razboi mondial, divizarea lumii in blocuri politice si militare parea sa impieteze procesul inceput cu mai multe decenii in urma, care va cunoaste insa o viguroasa ascendenta dupa prabusirea regimurilor comuniste din Centrul si Rasaritul Europei. Revenirea statelor foste comuniste in familia democratiilor de tip occidental regenereaza procesele integrationiste, care tind sa cuprinda noi spatii geopolitice.

Cadrul institutional "vechi" se largeste considerabil, prin absorbirea de noi membri (Consiliul Europei, N.A.T.O. etc.), in paralel cu aparitia unor noi institutii politice si implicit a unor noi doctrine (Partidul Socialistilor Europeni, fondat in noiembrie 1992, la Congresul Confederatiei Partidelor Socialiste din C.E.E., care a avut loc la Haga, pentru a oferi un exemplu in acest sens).

Obiectivele acestor institutii converg prioritar spre crearea unui sistem integrator de raporturi (regionale, continentale, mondiale). "Socialistii si social-democratii europeni sunt pe deplin angajati in procesul de integrare europeana. Comunitatea Europeana este un stimulent pentru promovarea pacii, prosperitatii, bunastarii si dreptatii sociale. Ea este o ancora a stabilitatii in Europa" - se releva in Declaratia Partidului Socialistilor Europeni din 1992, a carei orientare si conceptie este astfel sintetizata de Rudolf Scharping, in 2002, in sapte teze privind responsabilitatea globala a Europei: 1) Europa: un model de civilizatie al lumii intregi; 2) Europa: responsabilitate globala datorita intereselor globale; 3) Europa: contributia la solutionarea principalelor probleme cu care se confrunta omenirea; 4) Europa: o singura voce; 5) Europa: cooperare regionala si cooperare intre regiuni; 6) Europa: organizatii internationale si cooperarea intre ele; 7) Europa: asumarea unui rol activ in lumea globalizata.

Un proces asemanator se produce si in sfera organizatiilor internationale cu atributii militare, care in ultimul deceniu au accentuat semnificativ si rolul lor politic. In acest sens, Alianta Atlanticului de Nord (N.A.T.O.), creata in urma semnarii Tratatului de la Washington din 4 august 1949, isi modifica politica corespunzator noilor situatii: "Transformarea N.A.T.O., in perioada care a urmat razboiului rece si divizarii Europei, are ca scop generarea unui grad mai inalt de cooperare si incredere reciproca, ceea ce va aduce beneficii intregii Europe" se precizeaza in Declaratia adoptata la Reuniunea la varf de la Washington (23-25 aprilie 1999).

Vechiul proiect al Statelor Unite ale Europei isi regaseste astfel materializarea intr-o formula care evidentiaza intentia crearii unui spatiu comunitar care sa gestioneze resursele, sa dirijeze politicile economico-financiare, sociale, educationale etc., sa coordoneze orientarile externe ale statelor membre, inclusiv in probleme de securitate colectiva. Intregul angrenaj institutional si politicile pe care le promoveaza confera un alt

inteles si are alte efecte asupra relatiei dintre statele membre ale U.E. sau candidate la admiterea in Uniunea Europeana. Fiecare dintre acestea trebuie sa se conformeze exigentelor Comunitatii Europene, inclusiv sub raport institutional. In acest sens, structurile politice se modifica pe relatia cu U.E. astfel incat sa asigure integrarea (ministere, departamente, agentii cu atributii exprese in aceasta directie - Ministerul Integrarii Europene, spre exemplu, sau departamente de integrare la nivel ministerial) si deopotriva sa orienteze intregul set de politici interne in directia adaptarii din mers a societatilor la exigentele integrarii. In acelasi timp, functioneaza si isi dezvolta atributiile institutiile europene de tip comunitar (Consiliul de Ministri, Comisia Europeana, Curtea de Justitie Europeana, Curtea de Conturi, Comitetul Economic si Social, Comitetul Regiunilor, Consiliul de Asociere Comitetul Parlamentar Mixt si de Asociere). Schimbarile care se produc in sistemul institutiilor politice genereaza, firesc, si un proces de evaluare a doctrinelor, de modificare a lor in raport de contextele socio-po-litice noi sau de aparitie a altor doctrine, ca efect al promovarii unor politici cu obiective si constructii ideatice renovate sau noi. "Comunitarismul", "euro-regionalismul", "mondialismul" sunt noi configuratii doctrinare, care se afla in diverse faze de evolutie si consacrare, cautand insa raspunsuri la provocarile proceselor integrationiste atat in planul raporturilor internationale, cat si al schimbarilor in plan intern.

Ca doctrina "compozita" a epocii "post-ideologice", ce imprumuta elemente teoretice din conservatorismul clasic (tezele lui Burke despre comunitate si altele) si neoliberalismul american, comunitarismul sustine teza transformarii statului din "mare capitalist" in manager care sa determine racordarea pietei la cerintele societatii si nu invers. Adeptii noii doctrine nu sustin insa minimalizarea rolului statului in plan economic (,,statul minimal"), ci plaseaza o parte din responsabilitati comunitatilor locale, ale caror atributii sporesc considerabil. Comunitarismul considera ca societatea si statul liberal pot fi reformate prin intarirea ideii de comunitate care, in viziunea teoreticienilor acestuia, reprezinta un dat natural al indivizilor, locul specific existentei lor politice si economice. Prin apartenenta la comunitate se realizeaza o corelare intre scopul si mijloacele de infaptuire sau dezvoltare a democratiei. In acest sens, se reconsidera locul si rolul pe care comunitatea trebuie sa il aiba in adoptarea deciziilor si subordonarea acestor decizii intereselor membrilor sai si nu intereselor abstracte ale statului. Comunitarismul se pronunta pentru o descentralizare a politicilor pana la nivel local si implicarea cetatenilor in aceste decizii. Numai cetatenii sunt cei care trebuie si pot sa rezolve problemele comunitatii si sa se implice in luarea deciziilor ce ii privesc. Statul

democratic devine, astfel, un stat al comunitatilor ce isi orienteaza si desfasoara activitatea in directia implicarii comunitatilor intr-o retea bine organizata si structurata (devenind un stat pe orizontala), cat si in directia solutionarii problemelor specifice fiecarei comunitati, dar care nu pot fi rezolvate doar de acestea.

Interactiunea dintre guvernarea nationala si structura de conducere a U.E. a fost considerabil imbunatatita in ultimul deceniu. Coordonarea la nivel macroeconomic, politicile sociale si reformele structurale dau un contur cat mai clar procesului de guvernare europeana, in care demersurile nationale coordonate si cele comunitare se completeaza si se sprijina reciproc. Marile provocari ale noului secol, cum ar fi si globalizarea, reclama intensificarea acestui proces. Pentru o guvernare cat mai eficienta a Europei este nevoie de institutii puternice, o viziune colectiva, un control democratic si o implicare cat mai activa si eficienta.

Globalizarea deschide noi perspective pentru comert, investitii si dezvoltarea tehnologica, dar are si efecte secundare negative. Procesul se dovedeste a fi mai degraba unul care exclude, decat unul care include, incurajand inegalitatile intre state, categorii sociale si regiuni. Actori internationali importanti pot generaliza efecte de marginalizare a mecanismelor democratice si deopotriva pot periclita politicile de dezvoltare economica viabila.

Concepte cheie si extinderi

Guvernare semnifica actiunea de conducere a societatii potrivit doctrinei, ideologiei si programului politic al unui partid sau a unei personalitati (in lipsa partidelor sau/si a parlamentului sau in conditiile transformarii acestora in institutii de decor).

Guvernamant este sinonim cu termenul de guvernare (sau tip de guvernare).

Sistem electoral. Un set de proceduri si norme juridice prin care populatia cu drept de vot desemneaza proprii sai reprezentanti in organismele puterii.

Bibliografie obligatorie

Pasquino, Gianfranco, Curs de stiinta politica, Iasi, Institutul European, 2002.

Mitran, Ion, Politologie, Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine

Parvulescu, Constantin, Politici si institutii politice, Bucuresti, Editura Trei, 2000.

Tanasescu, Florian, Doctrine si institutii politice, in Sinteze (Facultatea de Sociologie-Psihologie, anul II), Bucuresti, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2003.

Tamas, Sergiu, Dictionar politic, Bucuresti, Editura Academiei Romane, 1993.

Bibliografie facultativa

Betea, Lavinia, Psihologie politica, Iasi, Polirom, 2001.

Burdeau, Georges, Traité de science politique, Paris, L.G.D.J., 1980.

Dogan, Mattei, Sociologie politica, Bucuresti, Alternative, 199

Lafontaine, Oskar; Müller, Cristina, Nu va fie teama de globalizare, Resita, Editura Inter Graf, 1998.

Lewin, M., La formation du système sovietique, Paris, Gallimard, 1987.

Lijphart, Arend, Democracy in Plural Societies: A Comparative Exploration, Yale University Press, 1977.

* * * Manualul Consiliului Europei, Bucuresti, Biroul de Informare al Consiliului Europei de la Bucuresti, 2003.

Negulescu, P.P., Partidele politice, Bucuresti, Editura Garamond, 1994.

Pariani, Philippe, Les institutions politiques, Paris, Armand Colin, 1984.

Prélat, Marcel, Baulouis, Jean, Institutions politiques et droit constitutionnel, Paris, Dalloz, 1987.

Seiler, Daniel Louis, Les parties politiques, Paris, Armand Colin, 1993.

Spence, R.B.; Nelson, L.L., Preluarea puterii in perspectiva istorica in Europa de Est si razboiul rece, Iasi, Institutul European, 1996.

Intrebari de verificare si fixare a cunostintelor

Care sunt diferentele dintre atributiile institutiei monarhice absolutiste si ale monarhiei constitutionale?

Dar intre prerogativele institutiei prezidentiale din republicile parlamentare, prezidentiale si semiprezidentiale?

Cum apreciati ca evolueaza in prezent raporturile dintre seful statului (monarh sau presedinte) si celelalte puteri in stat?

Dar in perspectiva?

Ce se intelege prin raspundere guvernamentala?

Cum au evoluat si care este situatia prezenta a raporturilor guvern-parlament?

Ce factori si conditii determina regandirea unor aspecte doctrinare, programe politice, strategii etc.?

Care sunt elementele esentiale ale procesului de integrare euro-atlantica?

Cum se exprima in plan institutional procesele de integrare in spatiul european?