Termeni operationali relatiilor internationale

TERMENI OPERATIONALI RELATIILOR INTERNATIONALE

istoria diplomatiei (stiinta sau arta negocierilor) - trateaza evolutia raporturilor dintre state (vezi Martin Wight, Politica de putere);

istoria relatiilor internationale - studiaza aparitia si dezvoltarea marilor probleme internationale; o lucrare importanta in acest sens este cea a lui Jaques Droz, Histoire diplomatique de la 1648 a 19191, Paris, 1972.

istoria relatiilor internationale nu se limiteaza la o expunere cronologica a evenimentelor importante din istoria omenirii ci analizeaza cauzele psihologice ale confruntarilor, punand in lumina interesele multiple si interactiunile ascunse; este adevarat ca instrumentul principal de "infaptuire" a relatiilor internationale este diplomatia (ansamblul de mijloace si activitati specifice pe care un stat le pune in slujba politicii sale externe) dar nu exclude si conflictul armat.

Europa este cea care a inventat conceptele de: natiune-stat, suveranitate, securitate, subsidiaritate, echilibru al puterii, etc. ce au dominat relatiile internationale; exemplu -  conceptul de echilibru al puterilor a reflectat convingerile tuturor ganditorilor politici importanti ai Iluminismului; in conceptia lor, universul functiona potrivit unor principii rationale care se echilibrau intre ele; scopul separarii puterilor in stat era evitarea despotismului si nu realizarea unei guvernari armonioase, fiecare "ramura" a guvernarii in urmarirea propriilor interese ar stavili excesele, servind prin aceasta binelui comun; aceste idei au fost puse in practica si in relatiile internationale astfel incat s-a crezut ca urmarindu-si propriile obiective, fiecare stat isi aduce contributia la progres, in mod ipotetic (ideal), fiecare garantand pentru bunastarea tuturor.

Conceptul de putere

Raymond Aron, Paix et guerre entre les nations - "In sensul cel mai general, puterea reprezinta capacitatea de a face, de a produce sau de a distruge"; puterea (unui stat) e conditionata de dezvoltare, intemeindu-se pe determinanti clasici: suprafata, numar de locuitori, forta armata; o data cu "revolutia industriala", raportul international al fortelor, ierarhia puterilor a fost determinata de indicatorii economici, puterea fiind un proces cantitativ (masurabil printr-o crestere pe o anumita perioada de timp a unui agent macroeconomic), dar si calitativ; Raymond Aron defineste "marea putere" ca fiind acel "stat capabil in anumite imprejurari sa modifice vointa indivizilor, grupurilor sau statelor", stapanind toate gradele de influences politics si de power politics.

In opinia lui Arnold Wolfers - influence politics - au la baza persuasiunea prin argumente relationale, prin apelul la sentimente, minciuna, siretenie, prin replicare si prin amenintare, ceea ce nu implica in mod necesar si intrebuintarea fortei; ori power politics presupune folosirea efectiva a fortei, mergand pana la razboi care astfel devine "forta necesara pentru afirmarea dreptului prin singura metoda de care dispune un stat si care este, in consecinta, eterna si morala" (idee sugerata de Hegel).

Martin Wight (in Politica de putere) clasifica actorii internationali principali in: puteri majore, mondiale, dominante, puteri maritime, continentale sau regionale.

Hans Morgentau (Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace) a propus un calcul al elementelor puterii nationale bazat pe studiul a noua elemente: caracteristicile geografice, demografia, resursele prime agricole si industriale, numarul si calitatea fortelor armate, capacitatea industriala, calitatea guvernarii, calitatea diplomatiei si moralul national.

Kenneth Waltz (Theory of International Politics) releva importanta urmatorilor factori in definirea unei mari puteri: marimea teritoriului, numarul populatiei, dotarea cu resurse, capacitatea economica, puterea militara, stabilitatea politica si competenta conducerii.

De regula, specialistii domeniului economiei mondiale au in vedere asa numitii indicatori de putere:

o      Indicatori de putere - indici sintetici - se calculeaza dand fiecarui criteriu o anumita pondere:

populatie - 25%

productia de carbuni - 20%

productia de fonta - 10%

productia de grau - 25%

comertul total (intern si extern) - 20%

Jean Marczewski - vorbeste despre sectorul-motor (termen extrem de important in definirea puterii unui stat) care presupune o rata de crestere de 20% peste medie, o pondere relativa de 2% in productia mondiala iar prin efectele sale tehnologice conditioneaza in amonte si in aval "inventiile in ciorghine" in valuri de crestere (dezvoltarea tuturor ramurilor sociale).

Conceptul de suveranitate:

conceptul a fost elaborat in sec. XVI-XVIII in vederea justificarii absolutismului monarhic;

este un principiu ce desemneaza instanta detinatoare de autoritate legitima;

reprezinta puterea exercitata de stat in limitele granitelor sale;

in societatea contemporana se observa unele restrangeri ale suveranitatii (prerogative ale sale), prin aparitia unor institutii supranationale, considerandu-se ca este nevoie de realizarea unui echilibru intre guvernarea interna si interdependenta regionala si mondiala (vezi principiul supranationalitatii introdus de Planul Shuman in anul 1950;

singura modalitate de a conta in dinamica internationala in vederea consolidarii stabilitatii este participarea la sistemele integrate care controleaza pietele si resursele;

"suveranitatea, in sensul sau originar, de putere absoluta, este nu numai o absurditate, dar o imposibilitate intr-o lume a statelor care se mandresc cu independenta lor unul fata de celalalt si isi acorda unul altuia statutul de egal in fata legii" (Arthur Larson, C. Wilfred Jenks et alia, Sovereignity within the Law, Dobbs Ferry, Oceana, New York, 1965, p. 11);

modul de functionare a comunitatii internationale in epoca moderna a impus noi limitari ale suveranitatii prin integrarea statelor in sisteme structurale (statul, ca entitate politica si subiect de drept national, nu mai poate face fata singur presiunii interdependentelor globale - vezi rolul si locul organizatiilor si organismelor internationale: Fondul Monetar International, Banca Mondiala, etc.);

multi analisti considera ca s-a trecut de la faza internationala a relatiilor intre state la o faza post-internationala; James Rosenau (Turbulence in World Politics: A Theory of Change and Continuity, London, 1990) se refera la notiunea de "relatii internationale" considerand-o "depasita in fata unei tendinte aparente in care din ce in ce mai multe interactiuni, din cele care sustin pol,itica mondiala, se desfasoara fara implicarea directa a a natiunilor sau statelor; Valentin Stan considera ca acest lucru nu modifica esenta competitiei intre state, subordonata inca doctrinei realismului politic si promovarii interesului national, dar modifica radical substanta relatiilor intre state si modul de promovare a intereselor;

schimbarile profunde de pe scena relatiilor intrernationale au ca principal efect erodarea suveranitatii;

Ken Booth (Security in Anarchy: Utopian Realism in Theory and Practice, in "Intenational Affaires", vol. 67, nr. 3, July 1991) considera ca "suveranitatea se dezintegreaza. Statele sunt mai putin capabile sa-si indeplineasca functiile traditionale. Factorii globali afecteaza la o scara din ce in ce mai larga hotararile luate de guverne. Modelele de identificare devin din ce in ce mai complexe, pe masura ce oamenii isi afirma loialitatile locale, dar vor sa impartaseasca valori si stiluri de viata globale. Distinctia traditionala intre politica externa si interna este mai putin valabila ca oricand" (Valentin Stan, Romania si esecul campaniei pentru Vest);

in Romania, conceptul de suveranitate a preocupat in mod deosebit, epocile moderna si contemporana; dupa realizarea statului national si unitar roman (1918), prezervarea suveranitatii a devenit o constanta a statului roman (in opinia lui Ilarion Filipescu, Congresele si conferintele in viata internationala, Sibiu, 1944, suveranitatea sinonima independentei, reprezenta "ceea ce da dreptul statelor de a se adresa in congrese si conferinte" fiind, totodata, "cea mai generala expresie juridica a puterii de stat"; suveranitatea de stat echivala cu dreptul "pe care il are acel stat de a sta pe picior de egalitate cu oricare altul").

Conceptul de subsidiaritate:

"in esenta, subsidiaritatea este un termen socio-politic si nu un principiu juridic sau constitutional" (Marc Wilke and Helen Wallace, Subsidiarity: Approaches to Power-Sharing in the European Community, RIIA Disscution Paper No. 27, Royal Institute of International Affaires, 1990, p. 5) o metoda de echilibrare a puterilor destinata sa limiteze tentatiile implicarii excesive a institutiilor de tip supranational;

potrivit lui Andrew Duff (Towards A Definition of Subsidiarity, in Andrew Duff, ed., Subsidiarity within the European Community, A Federal Trust Raport, Federal Trust for Education and Research, London 1993, p. 29) "subsidiaritatea este principiul care alimenteaza dezvoltarea democratiei federale europene. Prin federal intelegem dispersia puterilor intre autoritati democratice separate dar coordonate"; a fost din ce in ce mai des invocat in procesul de constructie europeana incepand cu anii 70 (Actul Unic European-1987); pe larg in Valentin Stan Romania si esecul campaniei pentru Vest;

apare expres mentionata in art. 3B din Tratatul de la Maastricht (1992), Tratatul asupra Uniunii Europene: "Comunitatea actioneaza in limitele competentelor care ii sunt conferite si ale obiectivelor desemnate prin prezentul tratat. In domeniile care nu tin de competenta sa exclusiva, Comunitatea nu intervine, conform principiului subsidiaritatii, decat daca si doar in masura in care obiectivele actiunii respective nu pot fi realizate satisfacator de catre statele membre".

Conceptul de securitate:

reprezinta capacitatea unui stat de aparare a valorilor fundamentale si de afirmare a acestora in raport cu celelalte state pe arena internationala;

securitatea echivaleaza cu argumentul forta - forta armata de care depinde capacitatea de reactie a statului intr-o situatie limita; in momentul in care forta armata se diminueaza, securitatea statului este amenintata; opereaza la toate nivelele de analiza: individual, statal, sistemic si identifica atat un motiv de comportament, cat si o posibila conditie universala; pana de curand, securitatea (unui stat) a fost sinonima cu apararea militara, dar datorita sofisticarii cailor de agresiune asupra unui stat si a modalitatilor de supravietuire, sfera securitatii s-a largit considerabil;

Eseu: Protocolul de la Geneva Eseu: Domnia lui Alexandru Ioan Cuza 1859-1866

trasaturile securitatii sunt date de apararea militara, multiplicarea capacitatii de reactie in fata eventualelor multiple agresiuni; studierea dinamicii starilor conflictelor dintre state, natiuni, la nivel global;

conceptul de securitate in conditiile evolutiei relatilor internationale contemporane impune, in mod cert, o dilatare a acestuia, ca ar putea fi tradus in urmatorii termeni:

1.     securitate militara - continua sa fie in centrul problematicii securitatii de ansamblu: "Din punct de vedere istoric si logic, prevenirea activitatilor militare ale altor natiuni pentru a depasi frontierele fizice este cea mai ingusta functie a puterii militare. Asigurarea inviolabilitatii teritoriale nu este un scop in sine; ea inseamna protejarea cetatenilor impotriva violentei militare, a proteja traiul si conditiile lor de viata" - Gert Krell; interdependenta din ce in ce mai accentuata in cadrul sistemului mondial - pe vectori economico-financiari sau ecologici, a determinat impulsul catre aprecierea si definirea securitatii in termeni supranationali; aceasta noua dimensiune la noile dimensiuni ale securitatii, in perioada contemporana, a impus analiza problematicii "securitatii colective" si "securitatii comune"; daca apararea colectiva este sinonima aliantelor, securitatea colectiva nu cunoaste coalitii predeterminate si nici inamici predeterminati,

2.     securitate economica (teoreticienii o vad in centrul actualelor preocupari privind domeniul securitatii),

3.     securitatea regimului politic (se refera la stabilitatea organizationala a sistemului de guvernare si a ideologiei care il sprijina),

4.     securitatea ecologica (mentinerea biosferei planetare precum si la asigurarea resurselor indispensabile mediului ambiant si supravietuirii unei comunitati umane).

securitatea s-a tradus si in termenii de existenta a sistemului securitatii colective si in perioada dintre cele doua razboaie mondiale dar si in perioada postbelica (vezi OSCE); scopul securitatii colective - in sensul larg este tradus prin apararea status-quo-ului, impotriva oricaror schimbari violente; in caz limitat, special, securitatea colectiva inseamna salvarea statului angrenat intr-o actiune militara sau de alta natura, prin angajamentele sale de catre semnatarii unui prezumtiv tratat de securitate colectiva;

securitate relativa - Mihail E. Ionescu, Razboaiele civile in ultima decada a secolului XX. Pericol prin contaminare, in "Dosarele istoriei", nr. 3 (43), 55: "Consecintele neintentionate ale unor eforturi, dirijate international, pentru transformarea economico-sociala a unor societati, sau actiuni de prevenire ori zagazuire ale conflictelor intrastatale determina amplificarea si prelungirea acestora. Astfel, rolul institutiilor financiare internationale, care urmaresc ajustarea structurala, privatizarea sau reforma economica, este desigur neindoielnic in declansarea unor conflicte intrastatale. Astfel, in Iugoslavia anilor '80 politica acestor institutii financiare internationale, care a urmarit liberalizarea economica, a privilegiat anumite regiuni in detrimentul altora; ceea ce s-a suprapus pe anumite clivaje economice si etnice, contribuind la amplificarea cerintelor de descentralizare si, in final, de secesiune. Oricum, o astfel de abordare nu trebuie absolutizata, intrucat desi politici similare au fost aplicate de organizatiile financiare internationale si in alte state din estul Europei, rezultatul nu a fost acelasi ca in Iugoslavia. In mod identic, se poate- constata ca politici similare ale institutiilor financiare internationale aplicate unor state cu regim politic asemanator din Africa au determinat consecinte diferite. Cu alte cuvinte, variabila liberalizarii economice nu induce in societatile-gazda, cu necesitate, vectorul de violenta. Pe de alta parte, actiunea organizatiilor de sprijin umanitar in zonele afectate de conflict intrastatal induce vectori de prelungire sau exacerbare a acestora. Astfel, in Bosnia, de pilda, doar 33% din sprijinul de hrana furnizat de organizatiile internationale a ajuns la populatie, restul fiind deturnat catre factiunile in confruntare, carora le-a intarit potentialul logistic. In Zair, ori in Sudan lucrurile se petrec aproape similar, in alte state, functionarii acestor agentii interna­tionale sprijina inarmarea unor grupuri pentru a-si asigura securitatea si, deopotriva, distribuirea ajutoarelor care, in timp, devin factori autonomi in peisajul de violenta unde actioneaza. Interventiile cunoscute sub numele de operatiuni de mentinere a pacii, care au cunoscut o ampla frecventa dupa sfirsitul Razboiului Rece, isi au, la rindul lor, consecinte perverse in campul conflictelor intrastatale. Operatiile 'de mentinere a pacii au fost si sint intreprinse - acesta este, de altfel, rolul lor stipulat in Carta ONU - in scopul de a desparti taberele in lupta si a asigura stabilitatea si pacea in tara sau regiunea respective. Ele sint intreprinse la decizia ONU sau a organizatiilor internationale de securitate, de genul Organizatiei pentru Securitate si Cooperare in Europa, in general, astfel de operatii isi ating scopul, cum se demonstreaza a fi fost cazul in diverse regiuni din fosta Iugoslavie, asigurind oprirea focului si instalarea unei securitati relative, favorabile functionarii institutiilor comunitare. In alte cazuri insa, astfel de operatii de mentinere a pacii nu au facut altceva decit sa prelungeasca razboiul civil, in Liberia, in august 1990, la opt luni de la declansarea razboiului intern, Nigeria, membru al Comunitatii Economice a Statelor din Africa de Vest (ECOWAS), a decis sa intervina din motive umanitare. Momentul in care a fost declansata aceasta operatie de mentinere a pacii - a carei motivatie este destul de obscura - a fost cel in care fortele lui Charles Taylor controlau aproape intregul teritoriu al Liberiei si incepusera asediul Monroviei. Imediat, Taylor a declarat trupele de mentinere a pacii forte interventioniste si a trecut la atacarea lor, ceea ce a determinat o prelungire a conflictului. Practic, esecul si cauzele ascunse ale acestei operatii de mentinere a pacii au creat o situatie pe care, in teorie, trebuia s-o previna sau s-o stinga, in august 1990, cind forte ECOWAS au intervenit in Liberia, bilantul victimelor era "doar' de 4-5.000 de morti, iar in 1997, pe fondul unui razboi prelungit, ele se ridicau la aproape 150.000. Iar, in octombrie 1994, erau deja peste 1,2 milioane de refugiati; deopotriva, razboiul devenise contagios fiind afectate Sierra Leone si Guineea.Astfel de consecinte perverse ale actiunilor de prevenire a conflictelor intrastatale si de asistenta a victimelor acestora au determinat si opinii radicale privind modalitatea de gestionare a unor astfel de razboaie. Una dintre acestea (apartinind lui E. Luttwak) apreciaza ca asemenea razboaie trebuie lasate sa se consume, pentru ca doar in acest chip, atunci cind este definit invingatorul si acesta isi poate impune vointa infrintului, pacea este durabila. Operatiile de mentinere a pacii nu fac altceva decit sa amine un astfel de deznodamint natural, ceea ce are consecinte asupra stabilitatii societatii in cauza si totodata asupra suferintelor ei. Oare, trebuie ca astfel de conflicte intrastatale trebuie lasate sa se consume natural, evitind orice masura de prevenire sau gestionare internationala? Dezbaterea este foarte ampla, iar ea nu-si gaseste locul aici. Trebuie insa mentionat ca in nici un fel comunitatea internationala nu-si poate permite sa asiste nepasatoare la escaladarea violentei - cu toate consecintele ei - intr-un anume loc fara a interveni, pentru ca astfel ea insasi se pune sub riscul contagiunii instabilitatii si, finalmente, razboiului generalizat (regional sau altfel)".

Geopolitica - devenire conceptuala si consideratii teoretice

Trecutul disciplinei releva un traiect marcat de o dezvoltare ideatica si conceptuala raportata la urmatoarele preocupari dedicate:

a.     determinismului geografic,

b.     geo-istoriei umanitatii (Fernand Braudel o numea "geografie umana retrospectiva"),

c.      geografiei politice (1897, Ratzel-lucrarea Politische geografie in care isi propunea sa studieze statul in raporturile sale cu solul pe care se sprijina; trecerea de la geografia umana propriu-zisa la geografia politica cu rol determinant pe factorii naturali).

In luna aprilie a anului 1899, intr-o prelegere tinuta de profesorul in stiinta statului de la Universitatea din Upsala, Rudolf Kjellen (1846-1922) a fost lansat termenul de geopolitica. Pentru autor, geopolitica era un capitol al stiintei politice, alcatuita din cinci componente:

topopolitica o stiinta speciala despre asezarea tarii in cadrul larg al politicii si - anume, studiul vecinilor (simpla vecinatate sau complicata vecinatate-vecinatatea cu state mari sau mici), distantele fata deprincipale centre de forta si de cultura ale timpului sau de asezarea propriu-zisa a statului la centru, intermediara sau la margine (Sergiu Tamas, Geopolitica, o abordare prospectiva

ecopolitica analiza statului ca economie-gospodarie,

demopolitica analiza statului din perspectiva demografica,

kratopolitica analiza statului ca forma de guvernamant sau de putere,

sociopolitica analiza statului ca societate (Geopolitica, vol. I, Iasi, Editura Glasul Bucovinei, p. 31).

Scoala geopolitica germana

In anul 1923 a aparut in Germania revista "Zeitschrift fur Geopolitik", unde Henning Korhoiz definea noul termen astfel: "Tanara stiinta a geopoliticii urmareste sa descopere numeroasele influente geografice asupra evenimentelor politice din diferite state si asupra vietii neamurilor care le constituie pe acestea si sa formuleze, pe cat posibil, regularitatile pe care le prezinta () ea cauta sa puna la indemana indicatii politice de ordin practic, pornind de la teoriile geografiei si ale istoriei".

Se poate spune ca Fr. Ratzel (1844-1904) a definit tendintele geopoliticii scolii germane lansand doua concepte de baza in analiza statului: spatiul-der Raum si pozitia-die Lage. Prima conditie in exprimarea unui stat era potrivit lui Ratzel, marimea spatiului si pozitia geografica privilegiata autorul lansand "legile de expansiune a statelor:

1.           intinderea lor creste odata cu progresul culturii proprii;

2.           intinderea spatiala cat mai mare declanseaza alte manifestari ale
dezvoltarii statale;

3.           unitatile politice cu o insemnatate redusa trebuiau asimilate pentru
cresterea continua a factorului de putere;

4.           amplasarea frontierei era cea care materializa cresterea fortei si
schimbarile teritoriale;

5.           absorbtia regiunilor importante pentru dezvoltarea proprie: bazine
fluviale, litoral maritim, teritorii bogate;

6.           expansiunea teritoriala incepea prin anexarea uneicivilizatii
inferioare;

7.           ingurgitarea teritoriala continua".

Karl Haushofer (1869-1946), discipol al lui Ratzel, a considerat geopolitica drept "constiinta geografica a unui stat"; geopolitica era "stiinta despre formele de viata politice in spatiile de viata naturale, ce se straduia sa inteleaga dependenta lor de pamant si conditionarea lor de-a lungul miscarii istorice; ea isi propune sa furnizeze argumente pentru actiunile politice; ideea care poate unifica prin forta ei mai multe spatii de viata este o pan idee, este Imperiul Ascuns sau frontul de val al unei puteri ideologice".

Scoala geopolitica franceza

Jaques Ancel (1878-1943) in lucrarea Manual geografique de politique europeenne (1936, Paris), a afirmat ca termenul lansat de Kjellen nu definea altceva decat geografia politica, teoreticienii geopoliticii germane nedepasind stadiul cercetarii lui Ratzel (Sergiu Tamas, op. cit., pp. 37, 40). In lucrarile sale Ancel a avut in vedere in special, problema frontierelor dar si conditionarea geografica in procesul formarii natiunilor. Aparuta in anul 1936, Géopolitique este lucrarea in care Jaques Ancel a expus teoria sa legata de conceptul de frontiera, concept vazut de autor ca fiind determinat de om si nu de natura.

Paul Vidal de la Blanche (1845-1918) a avut un rol decisiv in conturarea termenului de geografie umana care definea interactiunea omului cu spatiul geografic. Diversitatea peisajului si transformarile omenesti imprima spatiului o gama diferita de reactii. Teoria geografica vidaliana a impus conceptul de alegere oferind o modalitate de intelegere a raportului determinare - alegere umana (vezi Sergiu Tamas)

Pierre-Marie Gallois (ofiter al Armatei Aerului din Franta) - a fost adeptul liniei de realpolitik, publicand numeroase studii de geopolitica in diferite reviste de specialitate, reusind sa reintroduca disciplina geopoliticii la Scoala Navala de Razboi incepand cu anul 1957, dupa ce in anul 1950 a fost eliminata din programa de invatamant superior din Franta. Gallois a definit geopolitica drept "studiul relatiilor care exista intre conduita unei politici de putere dusa pe plan international si cadrul geografic in care acesta se exercita" (Géopolitique: les voices de la puisssance, 1990), fiind totodata si autorul teoriei despre "puterea de persuasiune a celui slab asupra celui puternic" (vezi Aymeric Chauprade, François Thual). Astazi, potrivit lui Pierre Gallois, geopolitica este mai mult preocupata de administrarea politica a teritoriului, asa cum este el organizat, decat de deplasarea frontierelor (Pierre Gallois, Geopolitique, les voices de la puissances). Geostrategia - in opinia sa, presupune o delimitare stricta, termenul avand o utilizare esentialmente militara, in raport cu forta sau cu ideea intrebuintarii ei. Totusi, atat geopolitica cat si geostrategia desi includ razboiul, nu se limiteaza la acesta.

Yves Lacoste in lucrarea Géograpfie, ça sert d^,abord à faire la guerre (1976) a readus in discutie problema teritoriilor ca fundament in starile conflictuale, adaugand conceptele teritorialitate si reprezentare. Potrivit lui Lacoste, teritoriile devin obiecte de disputa nu doar prin bogatiile pe care le contin ci datorita ambitiilor care anima actorii de pe arena relatiilor internationale, putand vorbi despre adevarate "instincte" teritoriale ale statelor.

Christian Daudel - structura obiectului geopoliticii putea fi segmentata in trei parti:

a.               geopolitica actuala "realizeaza o noua sinteza a istoriei, a spatiului teritorial, a resurselor morale si fizice ale unei comunitati care se situeaza astfel in ierarhia puterilor, in locul pe care il ocupa sau, mai curand, in locul asigurat de meritele sale";

b.              geopolitica ia in considerare "dimensiunea politica a teritoriilor si a activitatilor ce se desfasoara aici";

c.               geopolitica poate fi "definita si ca studiu al relatiilor internationale in general, si al raporturilor diplomatice intre state, in particular".

El distinge in cadrul obiectului de studiu al geopoliticii mai multe subsisteme precum:

a.     geostrategia (urmarind ca finalitate securitatea si apararea);

b.     geosofia (stiinta de a gandi spatiul);

c.      geopraxis (studiul haosului si echilibrul sistemelor politice dispuse in spatiu);

d.     geostiinta (cunoasterea geospatiala-instrument de cercetare, reprezentare si explicare).

In privinta geostrategiei, Daudel considera ca "se manifesta mai multa logica intelectuala a actiunii imediate" deoarece ea trebuia "sa gandeasca spatial faptul militar".

Jean-Christophe Rufin in lucrarea L^,Empire et les nouveaux barbares (1991) a lansat conceptul de zona gri, definit prin lipsa de control a statului dintr-o anumita arie, ceea ce permite inflorirea economiei subterane, a criminalitatii, retelelor mafiote, etc. (Aymeric Chauprade, François Thual).

Scoala geopolitica anglo-americana

Alfred Thayer Mahan (1840-1914), amiral al Statelor Unite ale Americii la sfarsitul secolului al-XIX-lea, in lucrarea The interest of America in Sea Power (1897), ierarhiza puterile lumii in functie de modul in care acestea stapanesc marile (Sergiu Tamas), geopolitica urmarind, potrivit autorului, "valoarea strategica a pozitiei geografice" a unui stat, "pozitia geografica limitrofa pe o intindere insemnata cu Oceanul Planetar si absenta unor vecini puternici". Pentru Mahan, puterea maritima era marcata de sase elemente caracteristice: pozitia geografica, extinderea teritoriala, configuratia fizica, numarul populatiei, mentalitatea, formele de guvernamant; caracterul complex al puterii maritime a fost subliniat si de amiralul englez Herbert Richmond (1873-1946), in lucrarile Puterea navala si oamenii de stat, Flota ca instrument de politica, viceamiral Wegener, amiral Castex. amiral Pierre Barjot, Pierre Lacoste au amplasat la baza puterii maritime trei grupe de factori: pozitia geografica favorabila, resursele naturale, factorii politici.

Cel care a accentuat mai mult rolul geostrategiei pe fundament geopolitic a fost Halford J. Mackinder (1861-1947) care a lansat termenul de regiune pivot (Pivot Area) ce desemna vasta zona euro-asiatica, teritoriul ce va ajunge in timp sa fie stapanit de Rusia, care a inlocuit Imperiul Mongol iar presiunea continua exercitata de ea asupra tarilor vecine este asemanata de autor, cu raidurilor centrifuge ale popoarelor de stepa.. Tot Mackinder in lucrarea Democratic ideals and reality (1919), a plasat Rusia in hertland - ul insulei mondiale ce desemna masa continentala euro-asiatica la marginea ei situandu-se popoarele maritime cu reale calitati novatoare, in timp ce heartland-ul este ocupat de popoare cu un grad de civilizatie redus, in cazul nostru Rusia, care incearca sa forteze iesirea la mare. Zona centrala a "insulei mondiale" era delimitata, de teoreticianul englez, de Arctica, Asia centrala, Marea Baltica si Marea Neagra.

Nicholas Spykman (1893-1943) a introdus intre obiectivele urmarite de geopolitica securitatea de stat in componenta careia distingea trei mari categorii de factori: factori geografici (marimea teritoriului, situarea geografica etc.), factori economici (resurse agricole, industriale si demografice) si factori politici (stabilitate politica, grad inalt de integrare sociala, etc.); lui ii apartine si termenul de rimland care desemna regiunea de margine a heartland-ului, spatiu de o reala importanta geostrategica; intre cele mai importante obiective ce trebuie urmarite de geopolitica, Spykman a insistat asupra celor care defineau "stabilitatea starii de securitate": rolul strategico-militar al regiunilor de coasta si localizarea acestora; responsabilitatea fiecarui stat cu privire la propria securitate; importanta pe care o reprezinta pentru fiecare stat balanta mondiala a puterii.

John G. Stroessinger a considerat in lucrarea The night of nations (New York, 1973) ca puterea este marcata de anumite dimensiuni, putand fi evaluata in termeni de natura psihologica si relationala. In viziunea autorului mentionat, balanta potentiala poate inclina cand spre forta, ca principal instrument al puterii cand spre elementul psihologic ce ar caracteriza un posibil stat dominant.

Goeffrey Parker in lucrarea intitulata The geopolitics of domination (Londra, 1988) a analizat caracteristicile geopolitice ale marilor puteri de-a lungul timpului: Imperiul Otoman, Spania, Austria, Franta, Germania si Rusia (care au detinut in anumite momente istorice o pozitie privilegiata in heartland luptandu-se si pentru cea a rimland-ului). Astfel, aria culturala ulterior devenita stat dominant ar avea potrivit lui Parker, un macrocentru si o periferie care devin in cazul expansiunii, centrul originar, centru situat intr-o zona de hotar, de frontiera politica si militara. Potrivit lui Parker, economia precara duce la agresivitatea claselor sociale conducatoare, trecandu-se in acest fel la stadiul "b" din cadrul primei faze din creionarea statului dominant care prin politica de cucerire ajunge sa stapaneasca zonele cheie, de real interes geopolitic ale statului (teritoriului) ocupat. Odata cu extinderea teritoriala apare si problema consolidarii si dezvoltarii economice, macrocentrul mentinandu-se "intr-o atitudine militara generatoare de noi cuceriri".

Stadiul al doilea al statului extins s-ar caracteriza potrivit aceleiasi teorii, prin erijarea centrului drept protector al periferiei, Parker numind acest fapt simbolic, "intoarcerea cuceritorului".

Samuel Huntington a publicat in anul 1993 in periodicul "Foreign Affaires" un articol care va sta la baza celebrei lucrari Ciocnirea civilizatiilor si sfarsitul ordinii mondiale. Potrivit analistului conflictele din cadrul relatiilor internationale se datoreaza civilizatiilor definite, in special, dupa apartenenta religioasa. Teoria lui Huntington a cunoscut serioase si numeroase critici deoarece nu poate explica dezarticulatiile interne din cadrul societatilor (ex. conflictele interne din lumea islamica).

Saul Cohen, fost presedinte al Asociatiei Geografilor Americani, sustine ca lumea contemporana prezinta o ierarhie geopolitica avand urmatoarele caracteristici: spatiile geografice globale (realms), regiunile, natiunile-state si unitatile subnationale; potrivit acestuia ar exista doua spatii globale: maritim si continental; "cel maritim este deschis schimburilor comerciale si, in general, ideilor de schimb, iar cel continetal este orientat catre sine; fiecare spatiu global contine cateva regiuni distincte, astfel ca in zona maritima el distinge America de Nord si zona caraibiana, Europa maritima si Maghreb, Asia de coasta si Africa subsahariana (America de Sud, Africa si Asia de Sud se intind in afara acestor zone globale, formand ceea ce Cohen a numit "a patra sfera de marginalitate"); o alta expresie introdusa de Cohen este cea a "zonelor aflate sub presiune geopolitica" (shatterbelts), zone fragmentate din punct de vedere politic, situate la intalnirea dintre spatiile mari - continentale si maritime; "zonele aflate sub presiune geopolitica" sunt sub influenta marilor spatii, pot fi atrase de o parte sau de alte, sau pot ramane divizate (divizarea spatiilor), ca urmare a intereselor atat de diverse (politic, economic, cultural, religios) dintr-o anumita zona; astfel de zone sunt identificate de Cohen in Asia de Sud-Est, Orientul Mijlociu (aici Cohen aminteste puterile regionale: Egipt, Iran, Irak, Israel, Siria, Turcia, zona putand evolua tot catre spatiul maritim, indeosebi dupa colapsul URSS); o alta expresie introdusa de Cohen este si cea de poarta de trecere (gateway) dintre regiuni; acestea sunt zone distincte din punct de vedere cultural si istoric, iar din punct de vedere economic sunt mai dezvoltate decat zonele din jur; statele situate in aceste zone sunt, indeosebi, ca intindere si populatie, mici sau medii, dar geografic, asemenea spatii leaga doua cai comerciale importante, deseori maritime, jucand un rol integrator intre regiuni; cea mai importanta poarta de trecere, potrivit lui Cohen, este reprezentata de grupul de tari central si est-europene care asigura legatura intre Marea Baltica si Marea Adriatica, aflate intre cele doua spatii, maritim si continental; alte regiuni importante pentru definirea portilor de trecere ar fi: zona caraibiana (punct de legatura intre America de Nord si de Sud), zona din Orientul Mijlociu care face legatura intre Marea Mediterana si Marea Rosie, Hong Kong (Paul Dobrescu, Geopolitica).

Teoreticienii geopoliticii romanesti

A.Golopentia, Simion Mehedinti, I. Conea, M. Popa Veres au incercat sa explice rolul si locul statului roman in cadrul politicii mondiale; in ajunul celui de-al doilea razboi mondial si ulterior, au editat si o revista ("Geopolitica si geoistoria"); au cautat sa evidentieze identitatea culturala neolatina pentru a constientiza si forurile internationale despre situatia teritoriului national al Romaniei aflat intr-o proportie de 1/3 sub ocupatie straina.

Pentru Anton Golopentia, geopolitica era in primul rand cercetare, avand ca obiect potentialitatea statelor in functie de teritoriu, neam, populatie, economie, structura sociala, cultura, rolul ei fiind informativ. Termenul de geopolitica avea cel putin trei semnificatii:

a.     teorie si cercetare a conditiilor geografice ale unui stat,

b.     informatie politica externa,

c.      mit politic-obiectiv specific pentru justificarea eventualelor revendicari teritoriale.

Ion Conea considera geopolitica "o stiinta a zilei" care isi propunea drept obiect de studiu mediul politic planetar sau "jocul politic dintre state"; acest mediu trebuia definit pe baze geografice deoarece "geografia conditioneaza, explica si caracterizeaza" mediul in cauza. Tot astfel, geopolitica reprezenta "expresia politica a unui ansamblu de elemente geografice care converg in ea".

M. Popa Veres aprecia ca "obiectul geopoliticii este conditionat de structura spatiului geografic pe de o parte, iar pe de alta, de fenomene sociale si economice ce sunt orientate la randul lor, de idealuri politice si nevoile istorice ale statului ca expresie a comunitatii si suveranitatii nationale".

Simion Mehedinti a delimitat existenta a trei etape in demersurile umanitatii pentru cucerirea spatiului geografic, faza oceanica fiind una dintre ele. Importanta iesiriii la mare potrivit autorului, este deosebita deoarece statul care va putea stapani apa, va domina intreg comertul mondial prin controlarea comunicatiilor maritime.

In aceeasi ordine de idei, I. Balanescu aprecia importanta marii sub trei aspecte:ca rezervor de bogatii naturale, retea infinita de drumuri maritime, teatru de operatiuni maritime in conflictele dintre popoare, puterea maritima insumand totalitatea mijloacelor prin care un stat isi exercita drepturile sale proprii pentru exploatarea marii in vederea obtinerii a cat mai multor foloase economice, politice si militare. Ea variaza in functie de situatia geografica sau de modul in care este valorificata capacitatea proprie.

Conceptul de alianta (vezi Martin Wight, Politica de putere

In teorie - alianta reprezinta "o promisiune de asistenta reciproca militara intre doua ori mai multe state suverane" (Arnold Wolfers, Alliances, in "International Encyclopedie of Social Science", New York, 1968); aliantele implica o colaborare militara, ceea ce le distinge de cele fara un astfel de atribut, colaborari ori asocieri cu caracter economic sau politic - impotriva unui tert, deosebindu-se de organizatiile de securitate colectiva (Liga Natiunilor) sau de asocierile dintre organizatii guvernamentale; aliantele sunt un subset al fenomenului "alinierilor", abordarea teoretica a aliantelor a cautat sa raspunda la urmatoarele intrebari: de ce se aliniaza statele, cum isi aleg statele aliantele, ipotezele fiind: statele se aliaza impotriva actorilor care le ameninta, adica procedeaza la "balanta de putere", statele se aliniaza cu cele care le ameninta ori cu o expresie concreta (se da cu cel mai tare); ajutorul (financiar sau nu numai) induce alinierea cu donatorul, statele isi aleg aliatii pe criterii ideologice; penetrarea politica faciliteaza alianta; in perioada post Razboi Rece, s-a remarcat ca intr-un sistem multipolar apar doua dileme ale aliantei - una opusa celeilalte - care impiedica functionarea "balantei de putere": prima este dilema "reactiei in lant", pe care K. Waltz o ilustreaza cu situatia dinaintea primului razboi mondial iar a doua dilema este cea numita "impovarare a aliatului" (buck-passing) prin care statele incearca sa paseze asupra aliatilor costurile compensarii eventualului inamic, in scopul de a avea o si mai mare libertate de actiune; in teoretizarea aliantelor in relatiile internationale s-a trecut la aplicarea teoriei jocurilor cu "n" factori: greutatea, castigul, coalitia, beneficiul; teoria agregarii - organizarea elementelor unui sistem in grupuri care tind sa adune elemente inalt comapatibile, lasandu-le pe cele mai putin compatibile in fara; teoria peisajului - isi are ca punct de plecare un set de "n" actori-state-natiuni (Mihail E. Ionescu).