Doctrina liberala - izvoare ale doctrinei liberale

Sursele intelectuale ale doctrinelor sunt diverse, cum diverse sunt si situatiile care le-au impus. Configuratii ale gandirii politice care au generat ideologii si doctrine - idei, teze, principii etc. - apar cu mult inainte de definirea ideologiilor sau doctrinelor. Doctrinele politice, ca spatiu distinct doctrinar, se cristalizeaza si se recunosc ca produse ale gandirii politice numai in conditiile in care tind sau reusesc sa orienteze realitatea politica in lumina unor valori ce exprima interese si optiuni sociale, economice, ideologice etc., specifice unui grup sau clase sociale intr-o anumita perioada istorica.

Sunt mai multe modalitati de abordare, in perspectiva istorica, a doctrinelor politice. Doua dintre acestea au o utilizare mai consistenta: prima, analizeaza doctrinele in succesiunea lor, cu obiectivul evidentierii influentei pe care o exercita asupra epocii/epocilor istorice si contributiei ce o aduc la intelegerea realitatilor socio-politice ale perioadei/perioadelor la care sunt raportate; a doua le integreaza in sistemele de gandire ale timpului, pentru a da conturul demersurilor spiritului uman in devenirea lui istorica. In perspectiva obiectivelor noastre, prima dintre acestea este preferabila.

Doctrina liberala constituie una dintre componentele esentiale ale sistemului doctrinar contemporan si deopotriva ale gandirii politice trecute si actuale. Ca orice doctrina politica, liberalismul are propria sa evolutie, propria sa istorie. Este o istorie care trebuie deslusita si apreciata corect, intrucat de liberalism se relationeaza intreg spatiul doctrinar vechi si nou.

Fundamental este ca, pe langa conditii concret-istorice favorabile pentru configurarea unui set coerent de teze, principii, cunostinte proprii unei doctrine, sa existe si terenul socio-politic apt pentru aplicarea lor, vointa politica si actorii sociali care sa transpuna "teoria" in fapt, in realitate politica, sociala, economica, juridica etc. Doctrina, oricat de atragatoare sau promitatoare se arata, daca nu are teren de aplicare si manifestare, ramane in sfera iluziilor, a sperantelor neimplinite, a "vorbelor" fara substanta aplicativa.

Unele dintre ideile liberale, considera cunoscatori ai domeniului, apar si isi gasesc concretizari cu mult inainte de feudalism (in societatile greaca si romana). Nu poate fi vorba insa de o doctrina in intelesul ei modern si, in nici un caz, cu o astfel de nominatie (termenul de liberal este introdus in "vocabularul politic" numai in secolul al XIX-lea), intrucat ideile si concretizarile lor in spatiul politic, chiar daca erau expresia incurajarii spiritului si initiativelor individualiste, nu au condus la conceperea unui sistem politic, social si economic cladit pe ideile liberale si care nu se putea limita oricum numai la proclamarea libertatii individuale, ca unic principiu doctrinar.

Surse importante ale liberalismului se identifica in gandirea politica a filosofului si omului politic englez John Locke (1632-1704), in unele puncte programatice ale revolutiei engleze din veacul al XVII-lea (inspirate din scrierile lui Locke), in orientarile politice ale miscarii de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, in principiile proclamate de revolutia franceza de la 1789, precum si in reflectiile politice ale lui Montesqieu (1689-1755), Adam Smith (1723-1790), Robert Malthus (1766-1834), Benjamin Constant (1767-1830), François Guizot (1787-1874), Alexis de Tocqueville (1805-1859) s.a.

IZVOARE ALE DOCTRINEI LIBERALE Garantii pentru drepturi individuale

7 iulie 1628: Petitia dreptului (fragmente) inmanata de parlamentul englez regelui Carol I Stuart

"[ . ] 3. Considerand ca, prin statutul numit Marea Charta a Libertatilor Angliei, s-a hotarat si statornicit de asemenea ca nici un om liber nu va putea fi arestat si intemnitat, nici lipsit de libertatile si drepturile sale, nici pus in afara legii sau exilat, nici molestat in orice alt chip, decat in baza unei sentinte legale din partea egalilor sai sau a legilor tarii.

4. Considerand ca, prin autoritatea parlamentului, in cel de-al 28-lea an al domniei regelui Eduard al III-lea, s-a declarat si legiferat, de asemenea, ca nici o persoana, de orice rang sau conditie, nu va putea fi lipsita de pamantul sau, nici arestata, intemnitata, privata de dreptul de a transmite bunurile prin succesiune, sau trimisa la moarte, fara a i se permite sa se apere in fata unei instante de judecata obisnuite [ . ].

11. Aceste lucruri le cer ei (lorzii ecleziastici si mireni si reprezentantii comunelor - n.n.) cu smerenie Maiestatii Voastre, ca pe niste drepturi si libertati ce le apartin, potrivit legilor si statutelor regatului [ . ]".

(Culegere de texte pentru istoria universala. Epoca moderna, vol. I, 1640-1848, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1973, p. 6-7).

Guvernamantul republican si "legile" democratiei 1748: Montesquieu, Despre spiritul legilor (fragmente) [ . ] "Atunci cand in republica puterea suprema apartine intregului popor avem o democratie. Atunci cand puterea suprema se afla in mainile unei parti a poporului avem ceea ce se numeste aristocratie.

In democratie, poporul este, in anumite privinte, monarhul, iar in alte privinte, supusul.

El nu poate fi monarh decat datorita sufragiilor sale, care sunt expresia vointei sale. Vointa suveranului este insusi suveranul. Asadar, legile care stabilesc dreptul de vot sunt fundamentale in aceasta forma de guvernamant. Intr-adevar, intr-o republica este tot atat de important sa se fixeze in ce mod, de catre cine, cui si cu privire la ce trebuie sa fie date voturile, pe cat este de important intr-o monarhie sa se stie cine este monarhul si in ce chip trebuie el sa guverneze [ . ].

Poporul, care detine puterea suprema, trebuie sa faca el insusi tot ceea ce poate indeplini bine; iar ceea ce nu poate indeplini bine trebuie sa faca prin imputernicitii sai. Acestia nu sunt imputernicitii sai daca nu-i desemneaza el insusi; asa ca este un principiu fundamental al acestui guvernamant ca poporul sa-si desemneze imputernicitii, adica dregatorii" [ . ].

(Apud: La sociologie - coord. Karl M. van Metter, Paris, Larousse, 1992, p. 32)

. Universalitatea drepturilor individuale si a principiilor democratice 14 octombrie 1774:

Declaratie adoptata de primul "Congres continental american" (Philadelphia, SUA) (fragmente)

"Locuitorii coloniilor engleze din America de Nord, in temeiul legilor eterne ale naturii, al principiilor Constitutiei engleze si al diferitelor charte si statute, au urmatoarele drepturi:

1. Sunt indreptatiti la viata, libertate si proprietate si niciodata n-au cedat, in favoarea nici unei puteri suverane, dreptul de a dispune de vreuna din acestea, fara consimtamantul lor [ . ].

4. Fundamentul libertatilor engleze si al oricarui guvern liber este dreptul poporului de a participa la adunarea sa legislativa; intrucat colonistii englezi nu sunt reprezentati intr-insa, iar datorita circumstantelor locale, cat si altora, ei nu pot fi reprezentati in chip potrivit in parlamentul britanic, urmeaza de aici ca sunt indreptatiti la libera si exclusiva putere legislativa in cadrul diverselor lor adunari provinciale, singurele organisme in care dreptul lor de reprezentare poate fi realizat [ . ].

10. Este absolut necesar unei bune guvernari si este un fapt esential, in temeiul constitutiei engleze, ca ramurile constitutive ale puterii sa fie independente una de alta; de aceea exercitarea puterii legislative in multe colonii, din partea unui consiliu numit de Coroana dupa bunul ei plac, este neconstitutionala, primejdioasa si distrugatoare a libertatii legislaturii americane".

(Culegere de texte pentru istoria universala. Epoca moderna, vol. I. 1640-1848, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1973, p. 106-107).

Viziunile liberale asupra schimbarii socio-politice si cladirii unei noi "ordini" politice, bazata pe alte edificii juridice, economice, sociale etc., nu au aceeasi sursa si nici aceleasi conditionari istorice. Ele apar si prolifereaza, gestionand un fond comun de proiectii doctrinare (libertatea individuala, proprietatea - sacra si inviolabila -, separarea puterilor in stat etc.), dar si conotatii distincte, determinate de spatiul social si geo-politic in care germineaza. Cele doua aspecte se identifica in orizontul liberalismului englez, francez sau american, precum si in spatiul altor ganduri politice de esenta liberala, care se configureaza mai tarziu.

In Franta, de exemplu, reevaluarile recente privind radacinile intelectuale ale liberalismului precum si directiile esentiale ale evolutiei sale dau un contur mai accentuat celor doua tendinte. Pe de o parte, se atribuie o mai mare importanta contributiei gandirii liberale franceze la dezvoltarea patrimoniului teoretic al liberalismului doctrinar, iar pe de alta, se releva particularitatile spatiului doctrinar autohton, la care contribuie o pleaida de intelectuali, inclusiv unii mai putin cunoscuti in prezent (François-Antoine Boissy d'Anglas, Pierre-Claude François Daunou sau Jean-Denis Lanjuinais). Particularitatile ilustreaza "singularitatea" culturii politice franceze, particularitati generate de catre Revolutie si marcate inca din 1789 de formarea unui spirit republican care se adapteaza la evenimente fara a renunta la esential, "intrucat e determinat de vointa de a crea o societate rationala, individualista, laica, debarasata de tenebrele Vechiului regim si pe cat posibil straina de exemple staine" (Jean-Paul Clément, Aux sources du libéralisme français: Boissy d'Anglas, Daunou, Lanjuinais, Paris, LGDJ, Avant-propos).

Pana la inceputul veacului al XIX-lea, noile idei si conceptii politice, care combat monarhia absoluta, sustinand un regim monarhic constitutional, in care sa functioneze separarea puterilor in stat si sa se asigure protejarea vietii, libertatii si proprietatii indivizilor, nu au o nominatie proprie, care sa le confere o identitate distincta in peisajul gandirii politice. Din 1800, cand o componenta a Cortesurilor (legislativul spaniol) se autodefineste ca fiind liberala (Liberales), grupare care are un rol important in initierea unor reforme cu pregnant caracter burghez, iar o parte a ei (liberalii moderati) detine, pentru scurta vreme, puterea (august 1822 - septembrie 1823), doctrina se impune relativ rapid cu aceasta denumire. Franta, Anglia si apoi alte state europene "importa" de la spanioli denumirea si o consacra in spatiile politice nationale, inclusiv prin constituirea unor formatiuni politice de esenta si cu titulatura liberala.

De la revolutia engleza si pana la impunerea in terminologia politica a inceputului de veac al XIX-lea a conceptului de liberal, societatile vest-europene si nord-americane realizeaza trecerea de la faza preindustriala la cea industriala, in care rolul capitalului este in ascendenta si, evident, si a burgheziei, ca agent al schimbarii socio-politice. Gandirea liberala se naste o data cu noua clasa in formare si ascensiune, fiindu-i suport si "conviv" in intregul sau demers istoric.

Doctrinarii liberalismului aflat in proces constitutiv infrunta doi adversari puternici, pe care trebuie sa-i invinga daca aspira la recunoastere publica si deopotriva la rezultate in planul demersurilor politice: conformismul religios (prin proclamarea libertatii religioase si a separarii bisericii de stat) si conceptia medievala despre originea sociala (prin acordarea de sanse egale tuturor indivizilor).

Orientarile ideologice si doctrinare, obiectivele pe care le urmaresc ca si mijloacele politice pe care le utilizeaza sunt, in buna masura, de esenta revolutionara si asa raman pana la crearea cadrului general politic, social, economic etc. al noii societati.

Liberalismul, in veacul al XIX-lea, are inscrise deja in propriul patrimoniu ideatic teze si principii fundamentale care configureaza identitatea inconfundabila a doctrinei. Ganditorii politici sunt dublati de practicieni politici, care incearca - si in multe privinte reusesc - sa concretizeze, in planul realitatilor politice, proiectiile noii oranduiri sociale. Revolutiile engleza, americana si franceza sunt expresii ale acestei tendinte (care in veacul al XIX-lea pastreaza inca un pregnant caracter revolutionar si nu este de mirare, deoarece liberalismul apare ca reactie impotriva absolutismului feudal). Doctrina liberala ajunge la un nivel al evolutiei sale, considerat clasic, al carui continut denota ca insesi realitatile socio-politice operasera o selectie importanta, consacrand doar un set coerent, expresiv si verificat de idei, teze, principii si alte elaborate ale gandirii politice. "Nucleul ideologic" tare - libertate-egalitate, doua din sloganurile revolutiei franceze - este sustinut doctrinar de principii si teze care, in multe privinte, depasesc stadiul de proiecte, devenind realitati politice, economice, sociale, juridice etc.

LIBERALISMUL CLASIC proclama si sustine:

Libertatea  individului, ca valoare suprema a fiintei umane, care se articuleaza noului sistem de valori si norme sustinut de doctrina:

omul este liber sa gandeasca si sa-si exprime prin viu grai sau in scris parerile, pozitiile, aprecierile;

Eseu: Iancu de Hunedoara - Voievod al Transilvniei Eseu: Babilonul antic

omul este liber sa se asocieze si sa desfasoare activitate politica sau orice alt tip de activitate cu respectarea legii; nici un om nu poate fi acuzat, arestat sau condamnat decat in baza legii; prezumtia de nevinovatie trebuie sa functioneze pana la stabilirea vinovatiei;

omul este liber sa promoveze propriile interese, fara a leza insa drepturile si interesele altui individ;

omul este liber sa produca si sa acumuleze bogatie intr-o economie bazata pe concurenta si libera circulatie a capitalului, a marfurilor si a fortei de munca; sistemul concurential este un factor de prosperitate individuala si de progres general;

libertatea ca si drepturile de care se bucura omul sunt garantate si aparate de stat, inclusiv libertatea religioasa, orice incalcare sau limitare a libertatii individului se sanctioneaza potrivit legii.

Egalitatea

oamenii se nasc si raman egali in drepturi; deosebirile sociale, etnice sau religioase nu mai constituie elemente de frustrare a individului, egalitatea sanselor fiind proclamata ca principiu suveran;

toti oamenii sunt egali in fata legii, au acces egal la demnitati, posturi si functii publice; criteriul de selectie si ierarhizare il constituie propriile lor capacitati, valori, abilitati, cunostinte, virtuti, talente etc.

Libertatea si egalitatea - doua dintre atatea generoase idealuri - "coboara" din sfera ideilor si dobandesc concretizari doctrinare. Ele nu mai dau senzatia de nebulozitati politice, de vagi proiectii - improbabile sau chiar imposibil de implinit. Devin credibile prin exprimarea cailor, modalitatilor si formelor pe care le imbraca concretizarea lor politica. Secolul al XIX-lea consacra, astfel, doctrina liberala atat ca rezultanta a reflexiei politice, cat si ca model nou de organizare politica a societatii.

Ordinea liberala nu se poate concepe fara drepturi si libertati individuale, fara economie libera si sistem concurential, fara recunoasterea si apararea proprietatii private s.a.m.d. Doctrinarii liberali redescopera notiunea de democratie, careia ii dau insa sensuri, interpretari si mai ales aplicatii politice noi, moderne, in conformitate cu cerintele rationalitatii sociale si politice reclamata de clasa burgheza in consolidare in unele spatii europene si extra-europene.

Democratia este noua ordine, care presupune un sistem politic democrat, a carui functionalitate este conferita de:

alegeri libere;

reprezentativitate parlamentara;

reguli constitutionale;

pluralism politic;

separarea puterilor in stat;

statul are rolul sa asigure domnia justitiei, securitatea indivizilor, diversitatea opiniilor, credintelor, manifestarilor.

MODELUL LIBERAL BRITANIC

Marea Britanie, sub carmuirea regelui Wilhelm al II-lea de Orania (1689-1702), devine intaiul "stat liberal" din lume, suveranul englez, de origine olandeza, contribuie la edificarea modelului, pe fundamentele unor demersuri anterioare, care limitasera succesiv forta feudalismului. Modelul este desavarsit de succesorii sai.

Initiative care confera un caracter particular traditiei feudale britanice

Magna Carta Libertatum (15 iunie 1215):

baronii impun regelui Ioan Fara de Tara recunoasterea privilegiilor marilor seniori; autoritatea regala este controlata de aristocratie;

Petition of Right (7 iunie 1628):

Camera Comunelor solicita regelui Carol I Stuart garantarea drepturilor individuale si acceptarea avizului parlamentului pentru impunerea unor masuri fiscale.

Instrument of Governement (16 decembrie 1653):

Noua constitutie recunoaste existenta unui parlament ales pe 3 ani, alcatuit din 460 de membri. Puterea Executiva este detinuta de Lordul Protector si de un Consiliu format din 21 de membri.

Habeas Corpus Act (27 mai 1679):

Al treilea parlament convocat de regele Carol al II-lea ii impune, prin acest act, interzicerea arestarii fara judecata a oricarui supus al Coroanei britanice.

Monarhia constitutionala

Bill of Right (16 decembrie 1689):

Parlamentul limiteaza prerogativele regale si dobandeste suprematia politica in stat.

Act of Settlement (12 iunie 1701):

Parlamentul reglementeaza succesiunea la tronul Angliei; ministrii sunt declarati raspunzatori pentru masurile luate de rege; judecatorii devin inamovibili.

Constituirea sistemului cabinetului ministerial. Parlamentul isi definitiveaza structurile

fruntasul whig-ilor, Sir Robert Walpole, in calitate de premier, inaugureaza guvernarea "cabinetului ministerial" si adopta unele masuri de organizare a parlamentului;

John Cartwrigh propune vot universal pentru barbati si alegerea anuala a parlamentului;

1832 (martie-iunie):

parlamentul adopta The Reform Bill (Legea reformei) prin care se generalizeaza censul electoral, se dubleaza numarul electorilor, se mareste numarul de locuri in parlament pentru centrele industriale din Nord si se acorda locuri Irlandei, Scotiei si Wales-ului. Rolul si influenta Camerei Comunelor creste considerabil.

Trasaturi ale modelului liberal britanic

libertatea gandirii si a exprimarii (in scris sau oral) sunt asigurate si protejate prin lege;

cenzura (cu exceptia perioadei 1783-1800) a fost abrogata;

libertatea de asociere nu este ingradita;

activitatile economice sunt libere, concurenta este incurajata, iar proprietatea este ocrotita si aparata prin lege;

statul are un rol minimal, de garant si protector al initiativelor particulare;

regimul politic este monarhic-constitutional, parlamentul fiind un factor politic important.

ecourile si imaginea favorabila a modelului sunt conferite de incurajarea competitiei pe toate planurile, ca mijloc de stimulare a capacitatilor creatoare ale indivizilor si de selectare a valorilor, respectarea drepturilor si libertatilor cetatenesti, apararea principiului "toti sunt egali in fata legii", infranarea tendintelor care amenintau cu mari dezechilibre sociale sau politice societatea, aplicarea legii, indiferent de rangul sau pozitia sociala a persoanelor, functionarea separarii puterilor in stat etc.

Modelul liberal britanic are o perceptie favorabila pe continent si in restul lumii si nu este surprinzator pentru acea vreme intrucat in alte spatii politice, chiar invecinate Angliei, libertatile si drepturile acordate individului sunt declarative si formale (cazul Frantei, care dupa 1789 traverseaza o epoca de represiuni sangeroase) sau sunt refuzate (cazul Imperiului Habsburgic, care prin cancelarul von Metternich s-a erijat adversar al liberalismului). Contrastele dintre sistemul politic englez si alte sisteme politice reprezinta sursa audientei sale (indeosebi pe continent).

Modelul liberal britanic nu era insa suficient de articulat unei democratii autentice, fiind mai degraba unul elitist, aristocratic si cenzitar. Era, totusi, suficient de distantat fata de absolutismele monarhice continentale incat multi ganditori ai vremii (Voltaire, Montesquieu, Kant) au identificat in regimul monarhic constitutional-parlamentar englez un model demn de a fi imitat.

"Experimentele" in materie de doctrina si actiune politica liberala de la sfarsitul veacului al XVIII-lea si inceputul urmatorului, atat de contrastante (Anglia si S.U.A. - evolutii pozitive, Franta - evolutie negativa, idealurile liberale ale revolutiei din 1789 fiind inecate in sange chiar de unii revolutionari apoi de regimul napoleonian), sunt de natura sa conturbe viata "familiei" liberale. Ganditorii politici ai secolului al XIX-lea si ulterior altii incep sa afirme puncte de vedere care afecteaza "unitatea" liberalilor, de altfel precara si doar aparenta. Unii accentueaza pozitia contestatara fata de liberalism, iar altii incearca sa-i elimine ambiguitatile, viziunile parcelare sau erorile, in tentativa de revigorare a acestuia. Exista si o alta categorie de doctrinari, cu pozitii conservatoare, care isi centreaza eforturile teoretice pe sustinerea "liberalismului clasic". Ei apreciaza ca liberalismul nu si-a incheiat cariera politica si ca modificarile ce pot fi aplicate proiectiilor sale programatice, trebuie sa fie de forma si nu de fond.

Dezbaterile cele mai aprinse se desfasoara in jurul a doua probleme, considerate vitale pentru destinele liberalismului: rolul statului intr-o societate democrata si sistemul de vot.

Individul, ca subiect esential al doctrinei liberale, este liber si egal in drepturi. Libertatile, ca si drepturile sale sunt cele care dau consistenta pragmatica doctrinei si constituie punctul sau central de atractie. Nu se are in vedere ca orice initiativa sau demers individual sa fie tolerat. Legea este cea care separa initiativele ce nu afecteaza pe alti indivizi, de cele care le provoaca constrangeri, daune, vatamari etc. Acum si aici intervine statul, care are o functie coercitiva si o alta de supraveghere, ambele avand caracter esentialmente neproductiv. Economia si concurenta fiind libere, statul nu intervine, jocul pietei fiind un mecanism reglator suficient pentru a preintampina marile dezechilibre.

In plan politic, paradoxal, desi proclama libertatea individuala, liberalismul clasic o restrictioneaza prin mentinerea sistemului de vot cenzitar. Teama ca largirea cadrului de manifestare politica a "cetateanului" - prototipul uman al noii societati in trend de consolidare si afirmare - poate afecta ordinea si stabilitatea politica este motivul esential al retinerilor "batranilor" liberali in materie de sistem electoral.

In chiar "blocul" liberalismului clasic se detaseaza utilitaristii, dupa denumirea principiului cheie pe care il sustin - principiul utilitatii - "moment" care anunta aparitia unor "variante" in spatiul doctrinar liberal.

UTILITARISMUL sustine principiul utilitatii, in virtutea caruia oamenii trebuie sa caute placerea in satisfactii imediate. Utilitatea este deci sursa fericirii.

Reprezentanti

Jérémy Bentham

Guvernamantul trebuie sa actioneze astfel incat sa aduca fericire celui mai mare numar de cetateni. Mijloace:

sa acorde deplina libertate de initiativa indivizilor si

sa se extinda dreptul de vot acordat cetatenilor.

John Stuart Mill

Dupa diminuarea considerabila sau disparitia amenintarilor la adresa libertatii individuale generate de conformismul religios, statul absolutist si originea sociala, puterea in crestere a mass-media poate fi considerata drept un nou si important pericol pentru libertatea individuala. Coercitia morala a opiniei publice poate conduce la inabusirea libertatii de gandire, exprimare si actiune a nonconformistilor. Pentru individ libertatea este vitala in dezvoltarea sa, dar trebuie permanent sa se vegheze ca sa nu provoace lezarea libertatii altora (Despre libertate, 1859).

Libertatea individuala este cel mai bine exprimata intr-o democratie reprezentativa, in care se instrumenteaza votul plural (Consideratii asupra guvernarii. Reprezentativitatea, 1861).

LIBERALISMUL NEOCLASIC argumenteaza ca rolul statului ar trebui redus, pentru ca sa nu fie afectata libertatea individuala. Indatorirea singulara si "legitima" a statului consta in protejarea individului si a proprietatii.

Unii dintre reprezentantii curentului, putini de altfel, apeleaza la teoria evolutionista, aplicand-o fortat sferelor sociala si politica. Acestia preiau din arsenalul ideologic si doctrinar al darwinismului social, reprezentat de Herbert Spencer (1820-1903) si americanul William Graham Summer (1840-1919), unele idei si teze, pe care incearca, fara prea mare succes, sa le aplice liberalismului clasic (cei mai puternici si dotati indivizi sunt invingatori; libertatea competitiei este si libertatea invingatorilor de a savura deliciile fericii).

NEOLIBERALISMUL - varianta doctrinara liberala care reformuleaza unele dintre principiile si tezele liberalismului clasic, in tentativa de a le corela cu schimbarile ce au loc in veacurile al XIX-lea si al XX-lea.

Unele deschideri spre neoliberalism se regasesc in scrierile politice ale lui Jérémie Bentham si John Stuart Mill. Fondul problemelor este "atacat" frontal de T.H. Green (1836-1882) care, la fel ca si adeptii liberalismului clasic, crede in valoarea libertatii individuale, ca referential al intregului esafodaj doctrinar, dar apreciaza ca statul "nu este un rau necesar, ci, dimpotriva, condus in mod adecvat, guvernamantul poate fi forta pozitiva care sa promoveze libertatea individuala, asigurandu-se ca toata lumea se bucura de sanse egale in viata" (Terence Ball, Richard Dagger, op. cit., p. 82).

T.H. Green pledeaza pentru un tip de liberalism care poate fi considerat ca liberalism al bunastarii. Esenta acestuia o constituie implicarea statului in diminuarea decalajelor sociale, care, chiar daca nu sunt opera expresa a unei politici orientata in acest sens, reprezinta, totusi, surse care atenteaza la libertatea individuala, intrucat un sarac, chiar daca este liber, nu are acces la educatie, cultura, viata decenta etc., conditia lui ramanand neschimbata, daca nu intervin factori externi propriei vointe si conditii.

Societatea, printr-un guvernamant orientat si spre solutionarea problemelor sociale si economice, poate si trebuie sa ofere sanse inclusiv acestei categorii socio-umane. Este, deci, de datoria ei si a statului ca pe langa functia normativa, sa aplice si politici sociale de interventie pentru crearea unor conditii mai propice dezvoltarii individualitatii umane.

Rectificari asupra viziunii neoliberale se produc - si era previzibil acest aspect - si dupa primul razboi mondial, cand, experienta bolsevica in materie de planificare economica il face pe economistul Maynard Keynes (1883-1946) sa justifice interventionismul etatist in economie, pentru a infrana caracterul spontan al economiei de piata ("statul providential").

"Modul" in care s-au regandit, in cadrul liberalismului, raporturile dintre initiativa individuala in economia de piata si rolul activ al statului a dat substanta unei diversitati de forme ale neoliberalismului:

Neoliberalismul conservator - varianta contemporana, reprezentata in plan teoretic de Philippe Benton si Fr. von Hayek, care manifesta rezerve fata de interventia statului in defavoarea celor defavorizati, intrucat conduce la crearea unei mentalitati de intretinuti a celor vizati de o astfel de politica.

Neoliberalismul social - varianta relativ recenta a liberalismului, sustinuta de fostul presedinte francez Giscard D'Estaing, care postuleaza interventionismul statului in economie, in maniera in care il concep actualii social-democrati germani.

"Ordoliberalismul" - varianta "locala" a liberalismului proiectata si afirmata in Germania postbelica de catre un grup de universitari de la Freiburg (Alexander Rustow, Wilhelm Ropke, Walter Eucken) - care construieste un nou tip de politica economica liberala - "economia sociala de piata". Fara a nega valorile traditionale ale liberalismului, adeptii noului curent sustin ca principiul libertatii si respectul pentru fiinta umana, nu trebuie exacerbate; este necesar ca acestea sa se incadreze intr-o ordine morala: libertatea economica este o parghie nu numai pentru satisfacerea exigentelor individuale, ci si a celor generale, ale intregii societati.

"Ordoliberalismul" mai este cunoscut si sub denumirea de neoliberalismul Scolii de la Freiburg.

Neoliberalismul Scolii de la Chicago - varianta liberala in ascensiune, la a carei elaborare un aport substantial il au Milton Friedman si Friedrich von Hayek. Tema centrala: ordinea sociala si institutiile economice apar spontan, fiind rezultantele "rationalismului evolutiv", al experientei umane si nu "opera" unei politici nationale. Chiar daca doctrinarii acestui curent sunt pentru reducerea functiei economice a statului, nu accepta anarhia, sustinand tonifierea dreptului ca factor de progres.

Liberalismul (sau libertalismul) anarhic - conceptie liberala lansata de Max Stirner (1805-1856), care postuleaza libertatea deplina a individului: omul este un Dumnezeu, prin unicitatea lui si, deci, trebuie eliberat de lanturile societatii. Sustinatorii ulteriori ai conceptiei: Ludwig von Mises David Friedman (fiul lui Milton Friedman), Ayn Rand, Murray Rothbard (ultimii trei economisti americani), care nu neaga punctele esentiale ale doctrinei liberale, dar percep in stat si in functiile sale o putere care nu aduce nimic bun oamenilor.

Spatiul doctrinar liberal inregistreaza si alte "variante", indeosebi locale, generate de situatii si conditii particulare. Esenta liberalismului (indiferent de numarul alternativelor doctrinare) care i-a dat si ii da forta politica si care l-a impus definitiv in panoplia doctrinelor politice este reprezentata de:

detasarea politicii fata de religie; politica si politicul isi au resursele si pornesc de la om si nu de la ordinea naturala creata de Dumnezeu;

separarea puterilor in stat;

detasarea economiei de politica; economia este eliberata de constrangerile puterii, devenind "economie de piata";

desprinderea, intr-o masura relativa si variabila, a moralei de religie.

"Nucleul tare" al doctrinei, intr- adevar, enunta principii recunoscute si verificate in practica politica si este posibil sa reziste in continuare, chiar daca peisajul socio-politic este in schimbare si apar noi provocari, de cele mai diverse tipuri, la care liberalismul trebuie sa raspunda.

In primul rand, spatiul de manifestare al doctrinei liberale s-a extins considerabil incepand cu 1988/1989, ca efect al prabusirii regimurilor totalitarist-comuniste. In fostele state comuniste din centru si rasaritul Europei, liberalismul dobandeste sens revolutionar, asa cum era acesta in societatile occidentale la inceputurile sale. Transformarea democratica este interpretata si pretinsa ca fiind "liberalizare". Doctrina este insa un amalgam de imprumuturi din arsenalele politice ale partidelor liberale contemporane altoite pe teze si principii ale fostelor formatiuni politice liberale din statele acestei zone, care au fiintat in perioada interbelica.

In al doilea rand, doctrina liberala trebuie sa gaseasca raspunsuri la reactiile fundamentalismului islamic, la amenintarile terorismului international, la fenomenele de globalizare si redefinire a strategiilor pe termen scurt, mediu si lung ale evolutiei umanitatii, la problemele legate de resursele alimentare si energetice, evolutiile demografice, schimbarile climatice tot mai accentuate s.a.m.d.

In al treilea rand, ganditorii liberali sunt in situatia de a redefini pozitia fata de libertatea individuala si egalitatea de sanse (Prostitutia, pariurile, pornografia pot sau nu sa fie considerate "infractiuni fara victime"? Cum si pana unde se poate extinde sprijinul statului pentru categoriile dezavantajate? Poate fi sau nu acceptata discriminarea pozitiva a femeilor si minoritatilor etnice si religioase?).

*

"Nu doresc sa intram in secolul al XXI-lea cu liberalismul secolului al XX-lea" - afirma Lionel Jospin, cunoscutul demnitar francez, la summitul de la Florenta din noiembrie 1999, care dezbatea tema "Reformismul in secolul al XXI-lea". Lionel Jospin se facea ecoul unor critici severe la adresa doctrinei liberale, in varianta "neoliberala", care se accentueaza in anii '80 cand, in S.U.A., se cristalizeaza un nou curent politic si o noua doctrina: "comunitarismul/comunitarista". Doctrina este un amalgam de imprumuturi din crestinismul social, marxism, republicanism civic etc. si, in esenta, se bazeaza pe criticile neoliberalismului anglo-saxon formulate de catre un grup de filosofi si economisti (Robert Nozick, John Rawls, Ronald Dworkin, Milton Friedmann s.a.).

Comunitarismul critica: pozitia liberalilor asupra libertatii individului (radical liber, "atomizat" si autonom in raport de alti indivizi), reflectia filosofica asupra "binelui" si conceptia asupra "neutralitatii statului".

Noul curent de gandire, in fond chiar daca se arata critic la adresa neoliberalismului[1], reflecta mai degraba preocuparea analistilor si ganditorilor politici de a identifica raspunsuri rationale la provocarile noului mileniu, care presupun nu numai reconstructii doctrinare, ci si pragmatice ce vizeaza problema capitala ce infierbanta in prezent mintile specialistilor, politicienilor, strategilor militari si deopotriva a milioane de oameni: ce tip de societate este mai viabila, mai putin vulnerabila la seisme sociale, economice, politice, demografice, ecologice etc. si mai motivata in perspectiva intereselor individuale si de grup

Un raspuns la aceasta intrebare il formuleaza si filosoful englez John Gray, profesor la London School of Economics, component al grupului de reflectie guvernamentala al laburistilor britanici, care a elaborat doctrina "noilor laburisti" ce sta la baza guvernarii premierului Tony Blair*. Modelul, pe care universitarul britanic il defineste ca fiind "perspectiva «liberal-comunitara»", nu este un elaborat al gandirii liberale, motiv pentru care plasam prezentarea sa in cadrul doctrinei social-domocrate. Il amintim insa in acest loc pentru ca sa relevam miscarea de idei care se manifesta in prezent, miscare ce are in obiectiv repozitionarea liberalismului in raport de noile si spectaculoasele schimbari ce se contureaza in perspectiva imediata la nivel regional si global.

Liberalii, la randul lor, trec printr-un proces de restructurari doctrinare, ideologice, institutionale si actionale, cea mai pregnanta tendinta fiind aceea de redefinire a rolului statului in relatie cu societatea, in sensul implicarii lui mai active in solutionarea unor probleme de interes general si de concepere si aplicare a unor programe sociale mai cuprinzatoare si mai eficiente.

Concepte cheie si extinderi

Drepturi individuale. Ansamblul de drepturi cetatenesti consacrate prin lege (Constitutie), care garanteaza si asigura manifestarea libera a individului intr-o societate democrata.

Drepturi naturale. Ansamblul de drepturi proprii fiintei umane presupuse a fi innascute si justificate de natura omului (dreptul la existenta, la sanatate, la integritatea corporala, la viata intima etc.).

Drepturi politice. Sintagma ce desemneaza un set de drepturi recunoscute si inscrise in texte de lege prin care un cetatean major poate sa-si exprime liber optiunile si convingerile politice, sa-si exercite dreptul de a alege si de a fi ales etc. Nu beneficiaza de drepturi politice minorii, apatrizii, persoanele care au suferit diverse condamnari si/sau sunt privati de drepturi civile etc.

Proiecte de reformare a modelului social-democrat, in "Sinteze", nr. 3/1999, p. 1-2.

Drepturi si libertati fundamentale. Ansamblul de drepturi si libertati cetatenesti consacrate prin legi si reglementari internationale care permit libera manifestare si afirmare a personalitatii umane intr-un spatiu politic democrat. Proclamate de revolutiile engleza, americana si franceza si inscrise in constitutiile a numeroase state, drepturile si libertatile omului sunt consacrate in plan universal prin Declaratia Universala a Drepturilor Omului, adoptata de O.N.U. in 1948.

Bibliografie obligatorie

Chatelet, François; Pisier, Eveline, Conceptiile politice ale secolului XX, Bucuresti, Humanitas, 1994.

* * Doctrinele partidelor politice Bucuresti, Cultura Nationala, 1924.

* * Drepturile omului - Documente adoptate de organisme internationale, Bucuresti, Editura Adevarul, 1990.

Manent, P., Istoria intelectuala a liberalismului, Bucuresti, Humanitas, 1992.

Montesquieu, Despre spiritul legilor, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1964.

Plano, Jack C., Riggs, Robert E., Helenan S., Dictionar de analiza politica, Bucuresti, Editura Ecce Homo, 1993.

Toqueville, Alexis de, Despre democratie in America, Bucuresti, Humanitas, 1992.

Weber, Max, Etica protestanta si spiritul capitalismului, Bucuresti, Humanitas, 1993.

Intrebari pentru verificarea si fixarea cunostintelor

In ce context apare si se dezvolta doctrina liberala?

Care este contributia liberalismului la conceperea si constructia politica a unei noi "ordini sociale"?

Ce a determinat aparitia unor pozitii divergente in campul doctrinei liberale si care este esenta acestora?

In ce constau diferentele dintre neoliberalism si "liberalismul clasic"?

Care sunt principalele curente de gandire ce se manifesta in cadrul liberalismului contemporan?

Care sunt noile provocari la adresa omenirii si ce solutii preconizeaza doctrina liberala?