Consideratii privind Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei

Consideratii privind Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei

CAPITOLUL I

CONSIDERATII INTRODUCTIVE

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, care si-a tinut prima sa sesiune la 10 august 1949, poate fi considerata cea mai veche adunare parlamentara internationala pluralista formata din deputati alesi in mod democratic, infiintata pe baza unui tratat interguvernamental.             

SECTIUNEA I

SCURT ISTORIC

Dand expresie principiului democratiei reprezentative, Parlamentul European a fost conceput ca una din principalele institutii Continentale, reprezentand nu numai propriile popoare, dar si celelalte popoare ale Uniunii Europene, legate intre ele prin angajamente comune, in efortul concentrat spre progresul si prosperitatea Continentului.

Prevazuta dintru inceput printre viitoarele institutii europene, impunerea unei adunari parlamentare internationale avea sa se dovedeasca totusi dificila, cel putin la nivelul "Marii Europe", cea care se intinde din Suedia pana in Italia si din Marea Britanie pana in Elvetia. Reticentele britanicilor fata de orice forma de "supranationalitate" pe de o parte, problema dureroasa a reintegrarii Germaniei intr-o Europa democratica pe de alta parte, prezenta statelor neutre si mandre de neutralitatea lor n-au permis alegerea acestei "constituante europene" care ar fi generat tot restul.1A trebuit ca acest proiect sa se limiteze la formule mai modeste de integrare europeana si sa se reduca fie numarul statelor participante, fie gradul de supranationalitate parlamentara. Asa se face ca "Marea Europa" s-a redus la formula valabila si astazi a unui "Consiliu al Europei" din care lipseste orice supranationalitate si unde Adunarea parlamentara are doar competenta consultativa. Asa se face ca Europa tratatului CECO, apoi a Pietei Comune comporta intr-adevar o adunare parlamentara mai puternica, dar in cadrul unei Comunitati a celor Sase, apoi a celor Zece, adica in cadrul "Micii Europe".

In fapt, oamenii de stat din Europa anilor '50 au fost nevoiti sa constate ca gradul de supranationalitate al institutiilor europene este invers proportional cu numarul statelor membre. 2

A aparut, asadar, CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului) (1952), apoi CEE (Comunitatea Economica Europeana) si EURATOM (Comunitatea Europeana a Energiei Atomice) (1957) care comportau, fireste, o adunare parlamentara, dar o adunare parlamentara functionand in cadrul unei simple comunitati economice, comunitate redusa initial la carbune-otel, extinsa mai apoi si la alte sectoare ale economiei.

Acesta ar fi punctul de plecare modest al unei adunari care, in 1962, avea sa se incununeze cu titlul impunator de "Parlament European".

Ea avea sa cunoasca insa, foarte rapid, un destin prodigios. Pe de alta parte, avea sa-si sporeasca reprezentativitatea pana la a fi desemnata prin vot universal, devenind astfel prima Adunare parlamentara internationala din istorie aleasa prin vot direct de cetateni apartinand unor natiuni vechi si mandre.

Pe de alta parte, inainte chiar de alegerea sa directa, aceasta adunare va intreprinde o cucerire lenta, dar sistematica de puteri, care a apropiat-o din ce in ce mai mult de un organism parlamentar clasic. In fine, profitand de sporul de prestigiu conferit de votul popular, ea va inceta foarte curand sa se comporte ca adunare a unei Comunitati Economice Europene, pentru a se profila ca adunare politica a unei Uniuni Europene fondata juridic si proclamata la 1 noiembrie 1993.

Inca de la inceput, organizarea prevazuta intre cele sase state semnatare ale tratatelor initiale a avut la baza ideea unei democratii liberale care nu putea fi conceputa fara o modalitate de reprezentare a popoarelor Statelor reunite in Comunitate (art. 20 din Tratatul C.E.C.O. si art. 137 din Tratatul C.E.).

O prima caracteristica a Parlamentului European este ilustrata de felul in care acesta s-a cristalizat pe parcursul evolutiei vietii comunitare. Punctul de plecare al parlamentarismului comunitar l-a constituit Adunarea Parlamentara creata in 1952. Ea a fost forul parlamentar corespunzator stadiului incipient al integrarii, obiectivat in Comunitatea Carbunelui si Otelului. In 1958, respectiva Adunare Parlamentara, in urma constituirii, prin Tratatul de la Roma, a Comunitatii Economice Europene si a Euratomului, devine for parlamentar si al acestor noi creatii comunitare.

Treptat, pe masura adancirii integrarii vest-europene si a inchegarii vietii comunitare institutia parlamentara comunitara se desavarseste, dobandind fizionomia actuala, care tinde s-o apropie, intr-o serie de privinte, de parlamentele nationale, fara sa se identifice cu acestea.

O alta particularitate a aparitiei si evolutiei vietii parlamentare comunitare consta in aceea ca, spre deosebire de parlamentele nationale, care isi gasesc originea si justificarea activitatii in prevederile constitutiilor statelor nationale, Parlamentul European isi are temeiul juridic in tratatele incheiate intre statele comunitare pe parcursul procesului integrarii lor. De aceea, inceputul vietii parlamentare comunitare a avut initial drept temei juridic Tratatul care fundamenta Comunitatea Carbunelui si Otelului, apoi Tratatul de la Roma, iar dupa aceea Actul Unic European si, mai recent, Tratatele de la Maastricht si Amsterdam.

Prevederile acestor tratate ilustreaza istoricul vietii parlamentare comunitare, sporirea atributiilor si a rolului acestei institutii in viata Comunitatii. Relevant este mersul ascendent al Parlamentului European atat in privinta consolidarii structurilor sale, cat si a locului si rolului sau in arhitectonica institutiilor comunitare.3

Acest fapt se explica prin spiritul democrat care a prezidat si prezideaza constructia comunitara. Totodata, reprezinta o replica data tendintelor hegemoniste ce au caracterizat statele multinationale si relatiile internationale.

Intrucat integrarea se realizeaza cu mijloace democratice si viata comunitara este cladita pe valori democratice, aspect ilustrat si de parlamentarismul comunitar, reiese cu pregnanta ca democratia este indispensabila procesului integrationist, fiind o conditie sine-qua-non a trainiciei si functionalitatii acestuia.

Din anul 1951, autorii tratatelor institutive au impus principiul ca membrii Adunarii sa fie alesi prin vot universal direct, dupa o procedura uniforma in toate statele membre.

La 20 septembrie 1976 Consiliul a reusit sa adopte Actul pentru alegerea reprezentantilor in Adunare prin sufragiul universal direct, si pe care il vom denumi in continuare Actul.Pana la data de 7 iunie 1979, cand au avut loc primele alegeri directe pentru Parlamentul European, aceasta a fost format din delegati desemnati de parlamentele nationale dupa procedura stabilita de fiecare stat membru. Pentru a ajunge la acest mod de desemnare a parlamentarilor europeni, a trebuit traversata o lunga perioada de timp si au fost depasite numeroase obstacole de ordin politic si tehnic. In iunie 1979, aceasta desemnare a fost incredintata votului universal. Insasi noutatea pe care o reprezenta o adunare parlamentara internationala, precum si noutatea, inca mai mare, pe care o reprezenta alegerea prin vot universal a unei

asemenea adunari explica faptul ca, pe de o parte, vechiul Parlament a suferit vreme indelungata de o slaba reprezentativitate, iar pe de alta parte, ca a fost nevoie de mai bine de treizeci de ani pentru a se pune in practica votul universal.

Cat priveste numarul parlamentarilor, acesta a crescut de la 78 pentru Adunarea comuna CECO la 142 pentru Adunarea parlamentara a celor trei Comunitati, apoi la 198 o data cu aderarea Regatului Unit, a Irlandei si a Danemarcei; a ajuns la 410 o data cu instituirea alegerilor directe si apoi la 434, de la 1 ianuarie 1981, prin intrarea Greciei, la 518 prin intrarea Spaniei si Portugaliei in 1986, apoi la 567 o data cu reunificarea germana si, in sfarsit, la 626 prin aderarea Austriei, Suediei si Finlandei la 1 ianuarie 1995.4

Realizarea acordului asupra numarului de reprezentanti care compun adunarea si repartizarea intre diferitele state membre a fost destul de dificila.

Cu ocazia Consiliului European de la Edimburgh s-a decis ca la alegerile din iunie 1994 numarul parlamentarilor europeni sa creasca de la 518 la 567, datorita reunificarii Germaniei.

Repartizarea acestor locuri era urmatoarea: Germania - 99; Franta, Italia si Regatul Unit al Marii Britanii cate 87; Spania - 64; Olanda - 31; Belgia, Grecia si Portugalia cate 25; Danemarca - 16; Irlanda - 15; Luxemburg - 6.

Urmare cresterii numarului statelor membre la 15, prin aderarea de la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Finlandei si Suediei, Parlamentul European a ajuns la 626 de deputati, iar numarul de locuri pentru fiecare stat membru este urmatorul: Germania 99; Franta, Italia si Marea Britanie cate 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia, Grecia si Portugalia cate 25, Suedia 22, Austria 21, Finlanda si Danemarca cate 16, Irlanda 15 si Luxemburg 6.Nici pana in prezent state membre nu au putut sa se puna de acord asupra unei proceduri electorale uniforme, asa dupa cum se prevazuse in art. 137 al Tratatului C.E. Actul semnat la 20 septembrie 1976 precizeaza ca procedura electorala este condusa in fiecare stat membru prin dispozitii nationale, care sunt alese de o maniera libera, conform traditiilor electorale nationale.

Prin semnarea Tratatului asupra Uniunii Europene s-a recunoscut dreptul de a vota si de a fi ales pentru Parlamentul European tuturor cetatenilor care au statut de rezident intr-un stat membru in care nu au cetatenie in conditii egale cu acelea ale resortisantilor statului respectiv. Este urmarea fireasca a cetateniei europene prevazute prin Tratatul asupra Uniunii Europene si care a fost reglementata prin directiva din 6 decembrie 1993.

Stabilirea sediului Parlamentului European a constituit si este in continuare o problema controversata, deoarece numerosi parlamentari ar dori ca acesta sa se gaseasca la Bruxelles, sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg, iar Secretariatul parlamentului se gaseste la Luxemburg.

Franta si Germania considera ca reunirea Parlamentului in capitala Alsaciei este simbolul unitatii lor postbelice si o garantie a ideilor de pace.

In perspectiva largirii U.E. prin admiterea tarilor central si est-europene, un protocol anexat Tratatului de la Amsterdam limiteaza numarul parlamentarilor europeni la 700, indiferent cate tari membre va avea Uniunea Europeana.5

Conform hotararii luate de sefii de state si guverne reuniti la Nisa Parlamentul European va avea 732 de membri. Cu acelasi prilej s-a stabilit si necesitatea unei redistribuiri a numarului de locuri prin reducerea numarului parlamentarilor tarilor mari in favoarea celor mici si mijlocii.6

Adunarea europeana a fost si ramane in centrul uneia din cele mai aprigi polemici postbelice, care nu s-a stins in fapt niciodata, mai cu seama in Franta, unde exista gustul infruntarilor de principiu, si care face ca Parlamentul European sa fie institutia europeana despre care s-a scris cel mai mult din 1945 incoace.

SECTIUNEA A II-A

DELIMITARI CONCEPTUALE

Parlamentul European este una din principalele institutii comunitare, fiind infiintata odata cu C.E.C.O. sub forma unei "Adunari Parlamentare compusa din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in Comunitate" (art. 20 din Tratatul E.C.O.). In 1958, odata cu aparitia C.E.E. si C.E.E.A., institutia parlamentara a decis sa-si schimbe numele in "Adunare Parlamentara Europeana", pentru ca in 1962 sa ia denumirea de "Parlament European". Istoria PE este marcata de o permanenta lupta pentru a-si spori competentele proprii. Plecand de la atributiile limitate ce-i erau conferite prin Tratatele originare, puterea Parlamentului European a fost precizata pe calea acordurilor inter-institutionale si s-a extins prin revizuirile succesive ale Tratatelor. Tratatul de la Maastricht a consacrat o noua crestere a competentelor PE atat in plan legislativ (prin introducerea procedurii de codecizie), cat si in cel al controlului exercitat asupra Comisiei Europene, iar Tratatul de la Amsterdam, prin modificarile aduse procedurii de codecizie si prin extinderea campului sau de aplicare, a dat PE o putere reala de decizie pe care o imparte insa cu Consiliul U.E.

In conformitate cu dispozitiile Tratatului stabilind Comunitatea Economica Europeana, Parlamentul European isi adopta propriul Regulament interior, prin care precizeaza modul de organizare a propriilor organe (Biroul si Biroul largit), a comisiilor parlamentare si a grupurilor politice.

Biroul Parlamentului European se compune dintr-un Presedinte si 14 vicepresedinti, alesi de Adunare pe o perioada de 2,5 ani. De asemenea, este ales Colegiul chestorilor si se constituie Conferinta presedintilor. Biroul largit contine si presedintii grupurilor politice, avand atributiuni privind organizarea interna si relatiile cu alte institutii comunitare si din afara Uniunii Europene. Presedintele, vicepresedintii si chestorii sunt alesi in prima sesiune a Parlamentului de dupa alegeri.7

Conferinta presedintilor are in componenta sa Presedintele Parlamentului European si presedintii grupurilor politice. In componenta Conferintei intra si doi reprezentanti ai parlamentarilor independenti. Conferinta presedintilor are un rol important in structura organelor de conducere ale Parlamentului European.

Printr-un vot majoritar, Parlamentul European constituie Comisiile permanente, pe baza propunerii Biroului, avandu-se in vedere o repartizare intre grupurile politice, potrivit unei reprezentari echitabile a tuturor celor 15 tari membre. Membrii titulari ai Comisiilor parlamentare sunt alesi pe o perioada de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un supleant. Comisiile parlamentare sunt indrituite sa pregateasca sedintele plenare ale Parlamentului, elaborand avize si amendamente.

Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice, din 29 de membri daca apartin unui singur stat, si din 23 de membri daca provin din 2 state membre. In cazul in care membrii grupului politic provin din 3 state, numarul lor trebuie sa se ridice la 18, iar daca provin din patru sau mai multe state, numarul lor trebuie sa se ridice la 14.

In conformitate cu prevederile Tratatelor constitutive, precum si in baza Regulamentului interior, Parlamentul European se reuneste in sesiuni anuale, convocate in a doua zi de marti din luna martie, potrivit unei Ordini de zi pregatita de Biroul Parlamentului si de Conferinta presedintilor.

Sesiunea anuala a Parlamentului este organizata in sesiuni de cate o saptamana in fiecare luna. In acelasi timp, Parlamentul European poate lucra in sesiuni extraordinare, care pot fi convocate: a) la cererea majoritatii eurodeputatilor; b) la solicitarea Consiliului European sau c) la cererea Comisiei Europene.

Parlamentul European are competenta de deliberare si control; are ultimul cuvant in problemele bugetare; are competenta in privinta acordurilor internationale incheiate de catre Uniunea Europeana. Sesiunile plenare ale Parlamentului sunt pregatite cu sprijinul Comisiilor parlamentare, care elaboreaza avizele si propun amendamentele la diferite proiecte aflate pe ordinea de zi.

Parlamentul European, a carui legitimitate deriva din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere si influenta, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, in special Tratatul de la Maastricht din 1992 si Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ intr-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor nationale.

In domeniul legislativ puterea sa initiala era relativ restransa, constand in principal in emiterea unor avize consultative. Tratatele originare mentionau insa si sectoare in care era necesar avizul conform al institutiei parlamentare (de exemplu in cazul incheierii acordurilor de asociere cu terte tari sau al ratificarii acordurilor de aderare la UE).

Din anul 1987, odata cu intrarea in vigoare a Actului Unic European (prima modificare majora adusa Tratatelor de constituire a Comunitatilor Europene) s-a introdus o procedura de cooperare intre Consiliul UE, Comisia Europeana si Parlamentul European, aplicabila deciziilor ce se iau cu majoritate calificata in domeniile ce tin de piata interna, politica sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea stiintifica.

Tratatul de la Maastricht a introdus o noua procedura numita "procedura de codecizie", care ancoreaza si mai mult Parlamentul European in procesul de decizie legislativa, iar Tratatul de la Amsterdam a simplificat si extins codecizia astfel incat sa devina operationala intr-un numar sporit de domenii. 8

In domeniul bugetar, Parlamentul European are posibilitatea de a respinge in intregime adoptarea bugetului comunitar. A facut acest lucru pentru prima data in decembrie 1979 cand a respins proiectul de buget pentru anul 1980, a doua oara in 1985, iar cel mai recent caz il constituie refuzul PE, in decembrie 1998, de a acorda Comisiei Europene descarcarea bugetara pentru anul 1996, ceea ce a dus la depunerea unei motiuni de cenzura la adresa Comisiei, la 14 ianuarie 1999 (motiunea nu a intrunit insa majoritatea ceruta pentru adoptare - doua treimi din numarul total de voturi exprimate, care sa reprezinte in acelasi timp jumatate plus unu din totalul membrilor PE - astfel incat a fost respinsa).

Parlamentul European are, totodata, ultimul cuvant in ceea ce priveste cheltuielile comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative, fondul social european - FSE, fondul de dezvoltare regionala - FEDER, fondurile alocate cercetarii, domeniului energetic, politicii industriale etc. - in total aproape o treime din bugetul Uniunii europene). Intreaga existenta a PE este marcata de o lupta permanenta pentru sporirea competentelor.

Competentele Parlamentului in domeniile supravegherii si controlului se refera, indeosebi, la Comisia Europeana, ai carei membri pot fi audiati - la cererea lor - in numele Comisiei. Parlamentul, in ansamblul sau, ca institutie, ori membrii acestuia pot adresa intrebari Comisiei sau membrilor ei.

Atributiile de supraveghere si control se concretizeaza si in dreptul Parlamentului European de a dezbate public Raportul general anual al Comisiei Europene, cu care prilej eurodeputatii emit aprecieri cu privire la activitatea desfasurata si formuleaza observatii critice.9

Parlamentul European isi exercita drepturile de supraveghere si control cu privire la activitatea Comisiei si printr-o "motiune de cenzura", pe care are posibilitatea sa o depuna si care - in cazul unui vot de acceptare - are drept consecinta revocarea Comisiei.

In prezent este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru decizii referitoare la acceptarea de noi State Membre, la acorduri de asociere cu tarile care nu sunt membre ale Uniunii si la incheierea de acorduri internationale.

Aceasta inseamna ca in prezent Parlamentul are dreptul sa ratifice si puterea sa respinga acorduri internationale. Din preocuparea sa pentru apararea drepturilor omului, Parlamentul isi foloseste puterea pentru a cere tarilor care nu sunt membre ale Uniunii sa isi imbunatateasca practicile in domeniul respectarii drepturilor omului. Parlamentul nu a ezitat sa respinga o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligand aceste tari sa elibereze detinutii politici sau sa accepte angajamente internationale pentru respectarea drepturilor omului.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA SI FUNCTIONAREA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Incǎ de la inceput, organizarea prevǎzutǎ a se realiza intre cele 6 state membre a avut in vedre aspectul reprezentǎrii lor intr-o formǎ reunitǎ la nivelul Comunitǎtilor europene (art.20 al Tratatului C.E.C.A. si art. 137 al Tratatului C.E.E.).10

Parlamentul European a fost prevǎzut (desi sub alte denumiri) in toate cele trei tratate initiale :

- Adunarea Comunǎ , in cadrul CECO ;

- Adunarea, in cadrul CEE si CEEA .

Ulterior, prin rezolutia din 20 martie 1958, cele trei organe similare s-au reunit in " Adunarea Parlamentarǎ Europeanǎ", care, prin rezolutia din 30 martie 1962 devine " Parlamentul European ".

Prin Actul Unic European (art.3 par.1) este consacratǎ din punct de vedere juridic denumirea de Parlament European, denumire mentinutǎ si de tratatele ulterioare (Tratatul de la Maastricht si tratatul de la Amsterdam).10 Conform tratatelor constitutive, Parlamentul European se compune din reprezentanti ai popoarelor statelor reunite in comunitǎti (art. 20 - Tratatul CECO, art. 137 Tratatul CE).11

SECTIUNEA I

MODUL DE DESEMNARE A PARLAMENTARILOR EUROPENI

Initial, membrii Parlamentului au fost desemnati de parlamentele nationale din cadrul membrilor acestora, fiind considerati delegati ai parlamentelor nationale.

S-a considerat cǎ pentru a conferi acestui organ o mai mare reprezentativitate, este necesarǎ alegerea membrilor sǎi prin vot direct, universal, dupǎ o procedurǎ unitarǎ pentru toate statele membre.Desi aceastǎ initiativǎ a fost avutǎ in vedere de autorii tratatelor initiale, nu a fost materializatǎ datoritǎ pozitiei obstructioniste a Frantei decat mult mai tarziu, dupǎ 1976 .

La 20 septembrie a fost adoptat Actul pentru alegerea reprezentantilor in Parlamentul European, prin vot universal direct (Actul fiind anexat deciziei Consiliului nr. 76/787).

Primele alegeri s-au desfasurat in perioada 7-10 iulie 1979, iar urmǎtoarele intre 14-17 iunie 1984, intre 15-18 iunie 1989, intre 9-12 iunie 1994 si 11-13 iunie 1999. Reprezentantii Parlamentului European nu sunt incǎ alesi dupǎ o procedurǎ uniformǎ in toate statele membre.

Procedura electoralǎ rezultǎ dintr-o combinare a dispozitiilor nationale si a unui ansamblu de reguli comunitare fixate prin Actul din 20 septembrie 1976, care prevede : a) nimeni nu poate vota decat o singurǎ datǎ (art.8); b|) alegerile se desfǎsoarǎ la datele fixate de cǎtre fiecare stat membru in cursul aceleiasi perioade care incepe joi dimineata si se terminǎ duminica (in aceeasi sǎptǎmanǎ); c) dechiderea urnelor se face numai dupǎ inchiderea scrutinului in toate statele membre .

In afara acestor reguli s-a stabilit si posibilitatea contestatiilor privind alegerile, posibilitatea organizǎrii unui al doilea tur de scrutin, etc.

Alte aspecte privin procedura de votare sunt reglemntate de legile interne, diversitatea reglementǎrilor fiind foarte mare.

Absenta unei proceduri electorale uniforme duce la aparitia unor probleme legate de validitatea alegerilor.

Prin Tratatul de la Maastricht se instituie un drept de a alege si de a fi ales - pentru toate persoanele care au cetǎtenia Uniunii Europene, fapt ce duce la disparitia unor reglemantǎri nationale, altele insǎ rǎmanand in vigoare.

Numǎrul membrilor Parlamentului European si repartizarea locurilor intre statele membre (asa cum au fost fixate prin Actul din 20 septembrie 1976) au fost modificate succesiv prin aderarea noilor membrii in Uniunea Europeanǎ.12

Numǎrul total al reprezentantilor alesi este in prezent de 626 din care 99 revin Germaniei, cate 87 revin Frantei, Italiei si Marii Britanii, 64-Spaniei, 31-Olandei, cate 25 revin Belgiei, Greciei si Portugaliei, 22-Suediei, 21-Austriei, cate 16-Danemarcei si Finlandei, 15-Irlandei si 6 pentru Luxemburg (la alegerile din 1994 numǎrul total al parlamentarilor era de 567 si anterior de 518).

Prin Tratatul de la Amsterdam s-a stabilit cǎ in perspectiva extinderii Uniunii Europene, numǎrul maxim al membrilor Parlamentului European sǎ nu depǎseasca 700 de parlamentari.

La 26 februarie 2001 a fost semnat de cǎtre reprezentantii celor 15 state membre ale Uniunii Europene Tratatul de la Nisa de modificare a Tratatului asupra Uniunii Europene si a tratatelor de instituire a Comunitǎtilor Europene si a unor acte conexe, rod al lucrǎrilor Consiliului European, incheiat la 10 decembrie 2000, in aceeasi localitate.

Tratatul de la Nisa contine prevederi menite sǎ adanceascǎ integrarea europeanǎ prin perfectionarea mecanismului decizional, in perspectiva lǎrgirii Uniunii Europene la 27 de state membre. Principalele organisme comunitare vor suferi transformǎri, atat in privinta organizǎrii, cat si a competentelor. In consecintǎ, in titlul I din cea de-a V-a parte a Tratatului de instituire a Comunitǎtii Europene (" Institutiile comunitǎtii ") s-au operat urmǎtoarele modificǎri importante :

Articolul 189 alin.2 stabileste numǎrul membrilor Parlamentului European la cifra de 732 . Aceastǎ modificare (Tratatul de la Amsterdam prevedea maximum 700 de membrii), s-a fǎcut tinand seama de perspectiva integrǎrii in Uniunea Europeana a tǎrilor candidate la aderare.In acest context, trebuie amintit Protocolul asupra lǎrgirii Uniunii Europene adoptat la Nisa, anexa la T.C.E. , al cǎrui articol 2 stabileste, incepand cu data de 1 ianuarie 2004 si cu efectele de la inceputul legislaturii 2004-2009 , un numǎr mai redus decat cel prezent al reprezentantilor alesi in statele care acum fac parte din Uniune (cu exceptia Germaniei si a Luxmeburgului).La randul ei, Declaratia relativǎ la lǎrgirea Uniunii Europene, adoptatǎ tot la Nisa, include in numǎrul total al parlamentarilor comunitari numǎrul de parlamentari cuvenit pentru fiecare stat candidat la aderare (Romania va avea 33 de parlamentari situandu-se pe pozitia a saptea) .13

SECTIUNEA A II-A

REGULAMENTUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Prin articolul 142 CEE, Adunarea a primit o putere regulamentarǎ importantǎ, care nu este supusǎ, precum in Franta, controlului unei curti constitutionale.Aceastǎ putere regulamentarǎ a permis Parlamentului European sǎ-si organizeze lucrǎrile dupǎ cum doreste, sǎ-si aleagǎ structurile adminstrative, sǎ-si fixeze cvorum-ul, numǎrul membrilor necesari pentru constituirea unui grup politic etc. Ea a permis chiar Parlamentului sǎ-si gestioneze puterile bugetare care i-au fost acordate incepand din 1970, sau sǎ precizeze conditiile de exercitare a motiunii de cenzurǎ fatǎ de comisia de la Bruxelles. Este de notat cǎ Parlamentul ales in mod direct a pǎstrat vreme de aproape 2 ani esenta vechiului regulament, in pofida propunerilor de revizuire fǎcute de marile grupǎri politice, mai cu seama pentru a impiedica filibusteringu-ul radicalilor italieni si al unor parlamentari neinscrisi din Irlanda de Nord.

In martie 1981, a fost adoptat un nou regulament care mentine o mare libertate a cuvantului si rǎspunde astfel dorintei radicalilor italieni si a parlamentarilor neinscrisi al cǎror timp de cuvant a fost chiar dublat in raport cu regulamentul vechii Adunǎri.

In schimb, noul regulament introduce o serie de inovatii, dintre care cele mai importante sunt urmatoarele:

atribuirea de puteri deliberative comisiilor parlamentare, in scopul de a despovǎra plenul Adunǎrii de textele de ordin tehnic.Acest sistem, care se inspirǎ din parlamentarismul italian, constǎ in delegarea puterii legislative cǎtre comisii, astfel incat Adunarea sǎ nu fie in totalitate deposedatǎ de atare puteri;

amplificarea dezbaterilor de actualitate.

Traducerea simultana a tuturor dezbaterilor parlamentare si discutiilor comisiilor este asigurata in cele unsprezece limbi oficiale ale Uniunii: daneza, olandeza, engleza, finlandeza, franceza, germana, greaca, italiana, portugheza, spaniola si suedeza. De asemenea, toate documentele parlamentare sunt traduse si publicate in toate aceste unsprezece limbi.14

Activitatea parlamentului este organizata in general pe urmatoarele principii:

-comisia parlamentara corespunzatoare (spre exemplu, Comisia pentru Mediul Inconjurator pe probleme de legislatie a poluarii) numeste un membru ca "raportor", pentru a redacta un raport asupra propunerii, ce va fi supus Comisiei Europene spre analiza;

-raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;

-dupa ce raportul a fost analizat, el este supus la vot si, daca este cazul, amendat;

-raportul se discuta apoi in sedinta plenara,amendat si supus la vot. Parlamentul adopta apoi o pozitie asupra chestiunii respective.

Aceasta este procedura pentru adoptarea legislatiei, care necesita doua lecturari, ca in cazul procedurii de codecizie.

Pe langa adoptarea propunerilor legislative si a bugetului Membrii Parlamentului European mai analizeaza si activitatea Comisiei Europene si a Consiliului European, punand intrebari orale asupra unor chestiuni specifice Membrilor Comisiei si Consiliului , in cadrul sedintelor in plen.

SECTIUNEA A III-A

STRUCTURA PARLAMENTULUI EUROPEAN

Organizarea Parlamentului european e reglementata in tratatele constitutive si in Regulamentul adoptat cu majoritate de catre Parlament insusi. Regulamentul a facut obiectul unei reforme globale in octombrie 1993.

Parlamentul european cuprinde:

-un Birou;

-Conferinta presedintilor;

-Comisii;

-Grupuri politice parlamentare.14

PRESEDINTELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European desemneaza dintre membrii sai un presedinte pe o durata de doi ani si jumatate, precum si un birou din care mai fac parte 14 vicepresedinti si 5 chestori.

Presedintele Parlamentului European are un rol determinant in cadrul lucrarilor adunarii, precum si in domeniul relatiilor externe.In afara de functiile sale protocolare, presedintele conduce intreaga activitate a parlamentului si prezideaza deliberarile, exercitand o reala forta de influenta.

Este amintita magistratura influenta care a fost exercitata in perioada iulie 1969 - ianuarie 1972 de catre SimoneVeil, precum si presedintia spaniolului Enrique Baron Crespo, in perioada iulie 1989 - ianuarie 1992, care s-a remercat printr-o prestatie stearsa.

Intalnindu-se cu personalitati de prim rang care, fie ca sunt sefi de stat si de guvern din tarile membre ale Uniunii, fie cǎ sunt personalitati din tari terte, presedintele Parlamentului face ca rolul politic jucat de institutia pe care o reprezinta sa depaseasca componentele juridice strict delimitate prin tratate.

Presedintele Parlamentului conduce delegatia parlamentara cu ocazia reuniunilor prevazute a avea loc impreuna cu Consiliul de Ministri in cadrul procedurii denumite de concertare.15

Totodata, Tratatul de la Maastricht prevede ca presedintele Consiliului impreuna cu presedintele Parlamentului convoacǎ comitetul paritar de conciliere prevazut in cadrul procedurii de codecizie.

De asemenea, presedintele Parlamentului participa alaturi de presedintele Comisiei si presedintele Consiliului la reuniunile destinate clarificarii punctelor discordante, in ceea ce priveste stabilirea bugetului comunitar.

Tot el este invitat sa-si expuna punctele de vedere in fata Consiliului European la inceputul lucrarilor acestuia.

BIROUL

Biroul este organul regulator care este responsabil cu bugetul parlamentului si raspunde de chestiuni administrative, de organizare si de personal. Pe langa Presedinte si cei paisprezece vicepresedinti, acesta mai include cinci chestori care ocupa o pozitie consultativa in chestiunile administrative si financiare legate de Membri si de Statutul acestora. Membrii Biroului sunt alesi cu un mandat de doi ani si jumatate.

CONFERINTA PRESEDINTILOR

Noul text al regulamentului a suprimat Biroul largit (care era compus din membrii Biroului si presedintii grupurilor politice parlamentare), fiind inlocuit, de acum incolo, de o conferinta a presedintilor. Conferinta este compusa din presedintele Parlamentului si din presedintii grupurilor politice. Ea este organismul politic conducator al Parlamentului. Conferinta elaboreaza agenda pentru sesiunile plenare, stabileste orarul activitatii organismelor parlamentare si termenii de referinta si dimensiunea comisiilor si delegatiilor parlamentare.

COMISIILE

Pentru pregatirea lucrarilor plenare, Parlamentul European poate sa creeze comisii parlamentare, care au un rol deosebit de important, deoarece, reunindu-se in intervalul sesiunilor, asigura continuitatea lucrarilor Parlamentului.

Comisiile prevǎzute in art. 135 si urm. din Regulamentul interior sunt de mai multe tipuri. In prezent, exista 17 astfel de comisii:

-Comisia pentru Afaceri Externe, Drepturile Omului, Securitatea Comunǎ si Politica de Apǎrare ;

-Comisia pentru Bugete ;

-Comisia pentru Control Bugetar ;

-Comisia pentru Drepturile si Libertǎtile Cetǎteanului, Justitie si Familie ;

-Comisia pentru Afaceri Economice si Monetare ;

-Comisia pentru Legislatie si Piata Internǎ ;

-Comisia pentru Industrie, Comert Exterior, Cercetare si Energie ;

-Comisia pentru Forta de Muncǎ si Probleme Sociale ;

-Comisia pentru Mediu, Sǎnǎtate Publicǎ si Politica Consumatorului ;

-Comisia pentru Agriculturǎ si Dezvoltarea Ruralǎ ;

-Comisia pentru Pescǎrii ;

-Comisia pentru Politica Regionalǎ, Transport si Turism ;

-Comisia pentru Culturǎ, Tineret, Educatie, Media si Sport ;

-Comisia pentru Dezvoltare si Cooperare ;

Lucrare: Mersul tratativelor militare la Moscova Referat: Hitler-Stalin: O ecuatie cu multe necunoscute - antisemitismului de stat?

-Comisia pentru Probleme Constitutonale ;

-Comisia pentru Drepturile Femeii si Egalitatea Sexelor ;

-Comisia pentru Petitii .

Fiecare comisie are un domeniu de activitate precis, fixat in anexa VI din Regulamentul interior. Membrii Comisiilor permanente sunt alesi in prima perioada a sesiunii Parlamentului nou ales si apoi, dupa o perioada de doi ani si jumatate.

Parlamentul European poate sa constituie si comisii temporare al caror mandat este de regula de maxim 12 luni. Componenta, mandatul si atributiile acestor comisii sunt stabilite prin deciziile pe baza carora sunt instituite.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene (art. G 41- modificand art. 138 -Tratatul CE ), se arata ca la cererea unor patrimi din membrii sai, Parlamentul European poate constitui o comisie Temporara de ancheta, pentru a examina acuzatiile privind savarsirea de infractiuni sau de rea administrare in aplicarea dreptului comunitar, cu exceptia cazurilor cand faptele sunt cercetate de alte organe jurisdictionale.

Regulamentul Parlamentului a prevazut, incepand cu 1981, posibilitatea infiintarii unor delegatii interparlamentare; aceste delegatii sunt chemate sa joace un rol important in contactele externe ale Parlamentului si in cooperarea interparlamentara.

Parlamentul european poate infiinta comisiile parlamentare mixte, cu participarea parlamentarilor din statele asociate la Comunitate sau din statele cu care sunt angajate negocieri de aderare. 16

GRUPURILE POLITICE

Grupurile politice parlamentare reprezinta formatiunile organizatorice ale parlamentelor in functie de criteriile politice care ii separa. Constituirea grupurilor politice reprezinta o caracteristica a organizarii Parlamentului European, traducand

orientarile partidelor politice care le formeaza.

Grupurile se constituie printr-o declaratie facuta Presedintelui Parlamentului care cuprinde semnatura membrilor sai, denumirea grupului si componenta biroului.

Aceasta declaratie se publica in J.O.C.E. Pentru prima data in Parlamentul European constituirea grupurilor politice a fost decisa la 21 martie 1958 (constituirea lor realizandu-se la cea de-a doua sesiune a Parlamentului European din acelasi an ).

Numarul minim al deputatilor necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la 29 daca deputatii apartin unui singur stat membru, la 23 daca sunt din doua state membre si la 14 daca sunt din patru state membre sau mai multe.

Este interzisa participarea unui parlamentar in mai multe grupuri politice. Grupurile politice se constituie dupa convingerile politice ale acestora si nu dupa criteriul nationalitatii lor.

Deputatii care nu adera la nici un grup sunt desemnati ca " neinscrisi ". Conform art. 26-27, din Regulamentul interior, din categoria parlamentarilor apolitici sunt desemnati doi participanti fara drept de vot, la lucrarile Biroului largit.

In cadrul reuniunilor Parlamentului European, deputatii sunt asezati in semicerc pe grupuri politice, cu scopul de a demonstra solidaritatea ideologica.17

Fiecare grup politic parlamentar este reprezentat de presedintele sau la Conferinta Presedintilor. In sesiunile plenare, presedintii grupurilor politice exprima pozitiile grupurilor lor.

Grupurile politice au multiple prerogative: beneficiaza de resurse proprii

prevazute in bugetul Parlamentului; au propriul secretariat a carui importanta ar trebui intarita; au o participare activa in pregatirea ordinii de zi; au o contributie sustinuta la dezbateri; desfasoara activitati proprii (simpozioane, buletine de informare, etc.); au administratori specializati permanenti atasati pe langa comisiile parlamentare, contribuind la pregatirea lucrarilor comisiilor.

Prin programele lor, grupurile politice parlamentare tind sa depaseasca traditionala divizare politica stanga-dreapta.

Conform art. 126 din Regulamentul interior, mai pot fi constituite si delegatii interparlamentare desemnate de catre grupurile politice, avand competenta stabilita de Parlament in scopul intretinerii relatiilor cu parlamente ale altor state si cu organizatii internationale.

Tratatul de la Maastricht evidentiaza importanta partidelor politice in procesul integrarii europene.

In art. 138 A -Tratatul CE (introdus prin Tratatul de la Maastricht) se arata ca partidele politice la nivelul european sunt importante ca factor de integrare in cadrul Uniunii. Ele contribuie la formarea unei constiinte europene si la exprimarea vointei politice a cetatenilor Uniunii.

Opt grupuri politice s-au constituit dupa alegerile din iunie 1999, care au antrenat cateva schimbari fata de adunarea anterioara:

-grupul partidului popular european (democrati-crestini) si democratilor europeni -PPE-DE:233 membri;

-grupul partidului socialistilor europeni-PSE:180 membri;

-grupul partidului european al liberalilor, democratilor si reformatorilor-ELDR: 50 de membri;

-grupul Verzilor/alianta Libera europeana- V/ALE:48 membri;

-grupul confederal al stangii unitare europene/stanga verde nordica-GUE/NGL:42 membri;

-grupul uniunii pentru Europa natiunilor-UEN:30 membri;

-grupul pentru Europa democratiilor si a diferentelor -EDD: 16 membri;

-grupul celor neinscrisi- NI: 27 membri.18

SECRETARIATUL

Activitatea Parlamentului este organizata de un secretariat, condus de un Secretar General, si care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe langa care mai functioneaza si personalul grupurilor politice si asistentii membrilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului sa lucreze in domeniul lingvistic ( traducere si interpretare). Cu toate acestea, in ciuda constrangerilor impuse de multilingvism si de cele trei puncte de lucru, bugetul operational al Parlamentului este doar unu la suta din bugetul

Comunitatii, adica un euro si jumatate pe an de la fiecare persoana care traieste in Uniunea Europeana.

AVOCATUL EUROPEAN AL POPORULUI

O pozitie importanta in valorificarea dreptului la petitionare este detinutǎ de mediatorul numit de Parlament si abilitat sa primeasca plangerile ce provin de la persoanele mentionate si care sunt relative la cazurile de rea administrare in actiunea institutiilor sau organismelor comunitare, cu exceptia Curtii de justitie si a Curtii de prima instanta in exercitarea functiilor lor jurisdictionale.19 Consideram insa, ca nu poate fi pusa in cauza reaua administrare in privinta fondurilor bugetare intrucat in aceasta materie este consacrata competenta speciala a Curtii de conturi.

Conform misiunii sale, mediatorul procedeaza la anchetele pe care el le socoteste justificate fie din proprie initiativa, fie pe baza plangerilor care i-au fost prezentate direct ( art.8 D, par. 2 ) sau prin intermediul unui membru al Parlamentului, afara daca faptele afirmate fac sau au facut obiectul unei proceduri jurisdictionale. Prin urmare, mediatorul se poate sesiza din oficiu, dar este de presupus ca informatiile pe care el le detine pentru deschiderea procedurii au, totusi, o sursa oficiala comunitara sau ca el a constat ex propriis sensibus faptele de rea administrare. Pe de alta parte, daca sunt in cauza petitionari, exista o dubla modalitate a relatiei mediatorului cu petitionarii: una directa, cand acestia prezinta personal cererea, si una mediata, prin interpunerea unui membru al Parlamentului european. Textul legal nu precizeaza ca acest membru trebuie sa fie un conational al petitionarului sau un corezident, de unde se poate afirma ca este posibil sa fie oricare dintre membrii Parlamentului. In mod logic se poate impune si concluzia, pe care am mai revelat-o, in sensul ca astfel ei nu-si reprezinta numai propriile popoare, asa cum in mod formal se precizeaza la art. 137.

In cazul cand mediatorul a constatat un fapt de rea administrare, el sesizeaza

institutia in cauza, care dispune de un termen de trei luni pentru a-i aduce la cunostinta opinia sa, dupa care va inainta un raport Parlamentului si institutiei respective si va fi informat petitionarul despre rezultatul acestor anchete.

Mediatorul isi exercita functiile sale in deplina independenta. Astfel ca in indeplinirea obligatiilor sale el nu va solicita instructiuni si nici nu le va accepta, daca eventual s-ar incerca sa i se dea, din partea vreunui organism (comunitar sau national). El se va supune numai statutului si conditiilor generale de exercitare a functiilor sale fixate de Parlament, dupa ce s-a luat avizul Comisiei si cu aprobarea Consiliului ce hotaraste cu majoritate. Consiliul, prin Decizia Nr. 94/114 din 7 februarie 1994 a aprobat Decizia Parlamentului, mentionata, privind statutul si conditiile generale de exercitare a acestor functii.

CAPITOLUL III

ATRIBUTIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul European este institutia comunitara care a cunoscut modificari substantiale pe parcursul perioadei constructiei comunitare, in privinta extinderii atributiilor sale.

Tratatele constitutive ale Comunitatilor europene au incredintat Parlamentului doar atributii de control conform art. 20- Tratatul CECO si atributii de deliberare si control conform art.137- Tratatul CEE si art. 107-Tratatul CEEA.

Asa cum s-a apreciat in literatura de specialitate, in afara exercitarii atributiilor de control, Parlamentul European era un organ cu caracter preponderent consultativ.Incepand din 1970, printr-o serie de tratate si acte succesive s-a inregistrat o crestere a rolului Parlamentului in mai multe domenii: in domeniul bugetar, in domeniul controlului politic si in domeniul normativ.

Un prim tratat in acest sens este Tratatul de la Luxemburg din 22 aprilie 1970 referitor la modificarea regimului financiar comunitar, prin care i s-au acordat Parlamentului posibilitatea de a propune modificari la proiectul de buget stabilit de Consiliu precum si de a dispune in privinta cheltuielilor considerate neobligatorii.

Printr-un alt tratat, respectiv Tratatul de la Bruxelles din 22 iunie 1975,Parlamentul dobandeste pentru prima oara un veritabil drept de a respinge in bloc bugetul, precum si dreptul de a da sau nu descarcare Comisiei cu privire la executia bugetara.

Mai mult, prin actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976 Parlamentul European dobandeste o noua legitimitate, care a deschis calea cresterii atributiilor sale.20

Actul Unic European intregeste o prima etapa in sporirea atributiilor Parlamentului European, introducand doua proceduri de esenta si anume:

procedura cooperarii- prin care Parlamentul European participa la procesul decizional alaturi de Consiliu;

procedura avizului conform cu privire la acordurile de aderare si de asociere.

Desi puterile Parlamentului European au cunoscut progrese , nu numai cantitative, in mod deosebit in privinta atributiilor bugetare si de control, Parlamentul a reclamat o reala participare in cadrul procesului legislativ comunitar, argumentand aceasta prin necesitatea unui control democratic la nivel comunitar. Tratatul de la Maastricht a marcat o etapa noua in procesul de reechilibrare a puterilor legislative la nivel comunitar. Prin reglementarile sale, cele doua proceduri instituite prin Actul Unic European, se extind la noi domenii comunitare si se instituie o noua procedura de "codecizie"- care a marcat o crestere a puterilor parlamentului in elaborarea deciziilor.

In sfarsit, rolul Tratatului de la Amsterdam a fost de natura a consolida pozitia Parlamentului in cadrul sistemului institutional comunitar; prin extinderea procedurii codeciziei la noi domenii, fiind substantial simplificata fata de procedura greoaie prevazuta initial prin Tratatul de la Maastricht.

Pe langa Cresterea competentelor Parlamentului in procesul decizional comunitar s-a constatat si o extindere a atributiilor de control ale acestuia prin care are posibilitatea sa participe activ la viata comunitara, intervenind direct intre cetatean si institutiile comunitare.

Art. 137 - Tratatul CE (modificat prin Tratatul de la Maastricht) prevede in noua formulare ca Parlamentul European exercita puterile ce ii sunt atribuite prin tratat (aceasta reglementare corespunzand realitatii componentelor Parlamentului)

Conform modificarilor si completarilor succesive aduse prin tratatele comunitare, atributiile Parlamentului European ar putea fi grupate in: atributii normative, atributii de control, atributii in domeniul adoptarii bugetului si atributiile in materie de relatii externe.

SECTIUNEA I

ATRIBUTIILE IN MATERIE LEGISLATIVA

Parlamentul european nu detine atributele parlamentelor nationale in materie legislativa. Nu are nici competenta de initiativa, rezervata Comisiei, nici competenta de decizie rezervata Consiliului.

Competenta codecizionala a Parlamentului, revendicata la rang de principiu (conform art. 36 al proiectului de tratat al Uniunii europene), exista numai in domeniul " micilor revizuiri " (Tratatul C.E.C.A. art.95). In rest, Parlamentul are numai statut de asociat la legislatia de grade diferite, dupa care actul intra in campul de aplicare al uneia sau alteia dintre cele 3 proceduri:

procedura consultarilor: consultarea este obligatorie, interzicandu-se Consiliului sa decida fara ca Parlamentul sa fi dat in prealabil un aviz asupra propunerii Comisiei;este prevazuta prin texte intr-un numar oarecare de circumstante (19 articole in Tratatul C.E.E., 12 in Tratatul C.E.E.A. si 8 in A.U.E.), uneori foarte generale;

procedura intelegerii: rezulta din "Declaratia comuna a Adunarii, Consiliului si Comisiei", adoptata la 4 martie 1975 in aplicarea angajamentelor "varfului" de la Paris, din decembrie 1974; in virtutea acestui acord, s-a instituit o procedura de intelegere intre Adunare si Consiliu, cu concursul activ al Comisiei, care se deschide atunci cand Consiliul percepe o limitare a parerii adoptate de Adunare; Comisia de intelegere, compusa din membrii Consiliului si dintr-o delegatie a Parlamentului, condusa de Presedintele sau, la lucrarile careia participa si Comisia, are ca scop ajungerea la un acord intre 2 institutii, in principiu, cu o amanare de 3 luni; cand punctele de vedere ale celor 2 institutii sunt suficient de apropiate, Parlamentul trebuie sa dea o noua propunere si Consiliul sa decida; acest mecanism se aseamana cu procedura Comisiei mixte paritare (Adunare Nationala - Senat) din sistemul francez; procedura se aplica decat unei parti restranse a domeniului legislativ si, in practica, se deschide numai daca fiecare dintre cele 2 parti a recunoscut ca este aplicabila.

Procedura cooperarii a fost introdusa de Actul unic european (A.U.E.) si, de acum, se afla organizata la paragraful 2 al articolului 149 din Tratatul C.E.E.; campul de aplicare vizeaza deciziile luate cu majoritate calificata de catre Consiliu in domeniile pietei interne, politicii sociale, coeziunii economice si sociale si cercetarii; este reglementata exhaustiv in articolul 6 al Actului unic european si permite Parlamentului sa influenteze direct modalitatile de luare a deciziilor prin Consiliu, fara a repune in cauza dreptul ultimului cuvant al acestuia si nici rolul de motor al Comisiei.21

Parlamentul European intervine in procedura de adoptare a actelor normative comunitare prin mai multe modalitǎti:

declansarea initiativei;

consultarea;

procedura de concertare;

procedura cooperarii (art. 189A C.E.):

procedura codeciziei (art. 189B C.E.)

avizul conform.

1. DECLANSAREA INITIATIVEI

Declansarea initiativei se realizeaza in baza art. 138B alin. 2 C.E., introdus prin tratatul de la Maastricht, care prevede ca Parlamentul poate sa hotarasca, cu majoritatea voturilor membrilor sai, sa solicite Comisiei sa-i prezinte propuneri referitoare la problemele pe care le considera necesare pentru elaborarea unui act comunitar care urmareste punerea in aplicare a tratatului. Parlamentul ia hotararea pe baza unui raport de initiativa intocmit de comisia de specialitate, in care se indica si motivatia juridica si se fac recomandari privitoare la continutul propunerii. Daca Parlamentul primeste de la Comisie propunerea respectiva, aceasta isi va urma cursul normal de adoptare Dar Comisia nu este obligata sa dea curs solicitarii Parlamentului, in aceasta situatie Parlamentul nu are alta cale de actiune decat sesizarea Curtii de Justitie cu un recurs in carenta, care nu va putea fi admis decat daca, prin tratat, Comisia era tinuta sa faca o asemenea propunere.

2. CONSULTAREA

Consultarea Parlamentului European are loc atunci cand tratatele prevad ca adoptarea unui act de drept comunitar derivat trebuie precedata de o asemenea operatie. In felul acesta, Parlamentul participa la elaborarea textelor legislative, intr-o forma minimala. Consultarea Parlamentului poate fi obligatorie sau facultativa. Chiar cand este obligatorie, avizul Parlamentului nu leaga decizia Consiliului. Atata doar ca actul comunitar nu poate fi adoptat de Consiliu, daca Parlamentul nu a fost consultat, cu conditia ca tratatul sa impuna acest lucru. Nerespectarea acestei proceduri, duce la anularea actului pentru viciu de forma, daca el a fost adoptat de Consiliu.22

Consultarea obligatorie a Parlamentului in unele domenii prevazute de tratat asigura echilibrul institutional, raspunzand intr-o oarecare masura la cerintele principiilor democratiei. Insistand pe necesitatea respectarii procedurii consultarii Parlamentului, Curtea de Justitie a statuat ca aceasta implica exprimarea efectiva a unei opinii de catre Parlament, nefiind suficienta doar o simpla solicitare de aviz din partea acestuia. Daca Parlamentul nu elaboreaza un aviz, Consiliul poate adopta actul, cu conditia ca el sa fi depus eforturile necesare pentru a-l obtine. Asa a statuat Curtea intr-o hotarare din 10 mai 1995 (cauza C- 417, Parlament/ Consiliu), cand a respins recursul in anulare al Parlamentului fondat pe lipsa consultarii, constatand ca Parlamentul nu si-a indeplinit obligatia de cooperare loiala cu Consiliul.

Pe de alta parte, Consiliul poate consulta Parlamentul chiar si atunci cand textul tratatului nu impune aceasta obligatie. Curtea a admis ca Consiliul poate examina propunerea Comisiei, chiar inaintea primirii avizului Parlamentului, dar

hotararea definitiva o ia doar dupa ce aceasta procedura a avut loc.

Reconsultarea Parlamentului de catre Consiliu are loc cand propunerea initiala a fost modificata de Comisie sau cand Consiliul a adus modificari importante acestei propuneri. Curtea de Justitie a admis ca aceasta reconsultare nu este necesara cand modificarile vizeaza probleme tehnice si nu de fond, dar ea a anulat un regulament adoptat de Consiliu, deoarece Parlamentul nu a fost consultat din nou cand propunerea initiala a fost modificata de Comisie de o maniera substantiala.

Din aceste considerente, Curtea de Justitie a anulat, constatand lipsa reconsultarii Parlamentului, un regulament adoptat de Consiliu, pe baza dispozitiilor art. 100 C.E., referitor la stabilirea tarilor terte ai caror resortisanti trebuie sa obtina viza pentru trecerea frontierelor exterioare, mentinandu-i totusi efectele pana la adoptarea unui nou regulament.

Probema reconsultarii a facut obiectul mai multor declaratii ale Consiliului, comunicari ale Comisiei si rezolutii ale Parlamentului. Astfel, in 1973, Consiliul a facut cunoscut Comisiei ca in situatia cand , in urma primei consultari a Parlamentului, Comisia prezinta o propunere modificata, o noua consultare va avea loc, daca modificarile depasesc materia tratata prin propunerea initiala. De asemenea, o noua consultare este oportuna, arata Consiliul, in cazuri speciale, tinand cont indeosebi de timpul de care dispune Consiliul inaintea adoptarii dispozitiei in cauza si de importanta modificarii propuse. Desigur ca reconsultarea nu mai este necesara cand chiar Parlamentul stabileste modificari la propunerea initiala a Comisiei. Totusi, mai multe rezolutii ale Parlamentului subliniaza ca in acest domeniu se manifesta controverse. Potrivit regulamentului de functionare a Parlamentului, Presedintele acestuia invita Consiliul la o noua consultare daca:

a) Comisia isi retrage propunerea initiala, dupa ce Parlamentul si-a dat avizul, pentru a o inlocui cu o alta;

Comisia sau Consiliul modifica sau intentioneaza sa-si modifice propunerea initiala asupra careia Parlamentul a emis un aviz;

Datorita timpului scurs sau in urma unor modificari ale circumstantelor, natura problemei care face obiectul propunerii Comisiei a fost sensibil modificata.

In urma unui acord incheiat in 1990 intre Parlament si Comisie referitor la principiile de cooperare intre cele doua institutii comunitare, Comisia s-a angajat sa informeze cu regularitate comisiile competente ale Parlamentului cu privire la problemele principale care rezulta din dezbaterile Consiliului, indeosebi cand acestea se departeaza de propunerile initiale.23 Totodata, Comisia s-a angajat sa atace cu recurs in fata Curtii de Justitie actele Consiliului care nu respecta obligatia de reconsultare a Parlamentului. In cadrul cooperarii intre Parlament si Comisie, aceasta din urma s-a mai angajat ca propunerile pe care le supune Consiliul sa le trimeata si la Parlament spre informare, facandu-i cunoscute si modificarile preconizate sau retragerea propunerii. Cand Comisia nu raspunde la cererea Parlamentului de modificare sau retragere a propunerii, ea este obligata totusi sa-i comunice motivele sale. In practica, se constata ca de cele mai multe ori in cazurile in care Parlamentul se opune categoric, Comisia isi retrage propunerea.

Regulamentul intern al Parlamentului reglementeaza procedura avizului in capitolul VII (procedurile legislative) si in art. 53 la 63, care reglementeaza prima lectura. Potrivit acestor prevederi, presedintele Parlamentului trimite propunerea Comisiei spre examinare la comisia competenta, care urmareste stabilirea validitatii si

pertinenta temeiului juridic. Daca acestea sunt contestate, sesizeaza Parlamentul printr-un raport oral sau scris. Daca propunerea intra in procesul legislativ, comisia intocmeste un raport, in care poate prezenta amendamente, elaboreaza o propunere de rezolutie si o expunere de motive. In continuare, Parlamentul European examineaza propunerea Comisiei tinand cont de raportul comisiei de specialitate proprii, votand in primul rand amendamentele, apoi amendamentele la propunerea de rezolutie si in final ansamblul proiectul de rezolutie legislativa, care contine o declaratie de aprobare, de respingere sau de aprobare cu amendamente a propunerii Comisiei.Parlamentul este obligat sa examineze daca s-au respectat principiul subsidiaritatii, drepturile fundamentale si sa verifice, daca este cazul, resursele financiare prevazute (art. 54 din regulament). Potrivit art. 53 paragraful 2 din regulament, adoptarea proiectului duce la inchiderea procedurii de consultare, presedinteleParlamentului avand obligatia de a transmite Consiliului si Comisiei propunerea in versiunea adoptata de Parlament si rezolutia aferenta. Regulamentul Parlamentului mai prevede ca avizul poate fi dat fara dezbateri (art. 99) sau, in anumite conditii, de catre comisie (art. 52).

In cazul in care propunerea Comisiei este respinsa, presedintele Parlamentului o invita sa-si retraga propunerea inainte ca Parlamentul sa adopte prin vot proiectul rezolutiei legislative, iar daca Comisia se conformeaza, presedintele constata ca procedura de consultare a Parlamentului a ramas fara obiect si informeaza despre aceasta Consiliul. In ipoteza in care Comisia nu-si retrage propunerea, comisia competenta a Parlamentului va intocmi un raport, intr-o perioada de cel mult doua luni, dupa care Parlamentul voteaza proiectul de rezolutie.

Cand are loc modificarea propunerii Comisiei de catre Parlament,este ceruta pozitia Comisiei, dupa care Parlamentul decide prin vot asupra proiectului de rezolutie.

Din punct de vedere al fortei juridice, avizul Parlamentului nu leaga nici Consiliul si nici Comisia, el avand mai mult o semnificatie politica. Prin rezolutia din 9 iulie 1981, Parlamentul a solicitat Consiliului sa-i comunice motivele pentru care nu accepta amendamentele propuse, Consiliul angajandu-se sa faca acest lucru in cadrul "procedurii Scheel". Prin regulamentul Parlamentului se mai stabileste ca dupa adoptarea avizului de catre Parlament, Consiliul, in perioada pana la adoptarea actului normativ, cel putin o data la trei luni, transmite comisiei competente a Parlamentului toate informatiile necesare (art. 61 pct. 2)

PROCEDURA DE CONCERTARE

Procedura de concertare a fost adoptata prin declaratia comuna a Parlamentului, Consiliului si Comisiei din 4 martie 1975 si se aplica in domeniul actelor financiare importante, urmarind realizarea unui acord intre Parlament si Consiliu.24 Procedura poate fi declansata de Parlamentul European, cu concursul Comisiei, cand Consiliul se departeaza de avizul dat de Parlament referitor la acte comunitare cu efect general avand implicatii financiare notabile. Cand prezinta initiativa, Comisia indica daca aceasta este susceptibila de a urma procedura de concertare, iar Parlamentul, cand isi da avizul, sau Consiliul pot cere deschiderea acesteia. Totusi cand considera ca nu au fost indeplinite conditiile cerute, Consiliul poate bloca cererea Parlamentului. Daca pozitia Consiliului este diferita de cea din avizul Parlamentului, se constituie un comitet paritar, compus din Consiliu si reprezentanti ai Parlamentului (care trebuie sa reflecte grupurile politice si sa fie compusa inclusiv din presedintele Parlamentului, presedintele si raportorul comisiei de specialitate). Durata de activitate a comitetului nu poate fi mai mare de trei luni, iar daca in acest timp pozitiile s-au apropiat, Parlamentul emite un aviz nou, dupa care Consiliul ia hotararea definitiva. In practica, procedura concertarii a fost putin folosita, atat din cauza inconvenientelor pe care le prezinta, cat si ca urmare a noilor prevederi introduse prin Actul Unic si tratatul de la Maastricht.

PROCEDURA COOPERARII

Procedura cooperarii a fost introdusa in tratatul C.E. prin Actul Unic (art. 149 paragraful 2 C.E.E.), iar tratatul din 1992 asupra Uniunii Europene a inserat art. 189C in tratatul privind Comunitatea Europeana. Potrivit acestei proceduri, Parlamentul, fara a detine o veritabila putere de legiferare, care ramane in continuare a Consiliului, poate influenta decizia acestuia. Caracteristicile principale ale procedurii cooperarii sunt:

a) decizia finala, adoptarea actului de drept comunitar derivat apartine in continuare Consiliului;

b) Parlamentul intervine in procesul de adoptare a normelor in cadrul primei si celei de a doua lecturi;

c) Comisia apare in rolul de arbitru intre pozitiile Parlamentului si a Consiliului;

d) cele trei institutii comunitare sunt obligate sa actioneze in cadrul unor termene;

ea se aplica in ipotezele in care Consiliul adopta textele cu votul majoritatii

calificate, iar cand Consiliul isi impune punctul de vedere, textul trebuie adoptat cu vot unanim.

Procedura cooperarii a fost stabilita, prin dispozitiile tratatului de la Maastricht, in urmatoarele domenii: transport- art. 75 paragraful 1; politica economica - art. 104A paragraful 2 si art. 104B paragraful 2; politica sociala - art. 118A paragraful 2, art. 125; pregatirea profesionala -art. 127; mediul inconjurator - art. 130S paragraful 1; cooperarea in domeniul dezvoltarii - art. 130W paragraful 1; acordul social aplicabil statelor membre (cu exceptia Angliei si Danemarcei)- art. 2 paragraful 2.

Procedura cooperarii este declansata in mod asemanator cu declansarea procedurii ordinare, pe baza propunerii Comisiei. Dupa prima lectura a proiectului, Parlamentul poate emite un aviz care sa determine Comisia sa-si modifice propunerea.25 La randul lui, Consiliul examineaza propunerea Comisiei (care poate fi modificata sau nu) si adopta o "pozitie comuna" (art. 189C lit. a C.E.), Tinand seama

de avizul Parlamentului. Notiunea de "pozitie comuna" nefiind definita, ambiguitatea ei a facut ca in literatura de specialitate sa fie considerata ca un text bine definit, nelimitandu-se doar la stabilirea liniilor principale ale acestuia.

Pozitia comuna se adopta cu majoritatea calificata a voturilor sau cu votul unanim, cand se aduc modificari propunerii Comisiei. Consiliul transmite pozitia comuna Parlamentului, cu prezentarea argumentelor care l-au determinat s-o adopte. La randul ei, Comisia informeaza Parlamentul in legatura cu pozitia Consiliului. Urmeaza ca Parlamentul sa se pronunte asupra pozitiei comune a Consiliului in termen de trei luni de la comunicare (aceasta are loc im momentul in care presedintele Parlamentului face cunoscuta in plen pozitia comuna), care poate fi prelungit cu o luna printr-un acord intre Consiliu si Parlament. Comisia competenta din cadrul Parlamentului examineaza pozitia comuna si prezinta recomandari pentru hotararea pe care Parlamentul s-o ia la a doua lectura. Asadar, pot avea loc patru situatii:

a) Parlamentul adopta pozitia comuna printr-o rezolutie adoptata cu majoritatea sufragiilor exprimate;

b) Parlamentul nu-si exprima avizul in termenul de trei luni de la comunicarea pozitiei comune, dupa care presedintele acestuia va declara adoptarea pozitiei comune fara vot ;

c) Parlamentul adopta amendamentele propuse de una din comisiile proprii, de unul din grupurile politice sau de cel putin 23 reprezentanti, cu votul majoritatii absolute a membrilor sai;

Parlamentul respinge pozitia comuna cu votul majoritatii absolute.

In cazul in care pozitia comuna a fost aprobata de Parlament sau acesta nu s-a pronuntat in termenul de trei luni; Consiliul adopta im mod definitiv actul respectiv, al carui continut corespunde pozitiei comune:

a) cu majoritatea calificata daca pozitia comuna este identica cu propunerea initiala a Comisiei sau

cu votul unanim al membrilor sai, daca pozitia comuna difera de propunerea initiala a Comisiei.

Daca Parlamentul aopta amendamente, Comisia trebuie sa-si reexamineze in termen de o luna propunerea initiala pe baza careia Consiliul si-a stabilit pozitia comuna, adoptand una din urmatoarele solutii:

isi mentine propunerea initiala;

b) tine cont, total sau partial, de amendamentele Parlamentului sau de modificarile facute de Consiliu cand a adoptat pozitia comuna;

c) isi modifica pozitia, insa nu in mod esential, pentru alte motive decat cele reyultate din amendamentele Parlamentului sau pozitia comuna a Consiliului;

d) isi retrage propunerea, ceea ce are ca efect impiedicarea Consiliului de a adopta actul normativ.

Consiliul poate adopta actul respectiv la trei luni dupa respingerea de catre Parlament a pozitiei comune, daca a expirat termenul de o luna acordat Comisiei pentru a-si stabili pozitia.26 Intr-o asemenea ipoteza, decizia Consiliului se ia cu unanimitate de voturi, iar daca dupa termenul de trei luni, care poate fi prelungit cu o

luna printr-un acord al Consiliului cu Parlamentul, Consiliul nu decide, propunerea se considera neadoptata. Consiliul, care trebuie sa-si revada pozitia comuna pe baza propunerii reexaminate a Comisiei, are urmatoarele posibilitati:

a) sa adopte in unanimitate amendamentele Parlamentului care nu au fost luate in considerare de Comisie;

b) sa adopte cu majoritatea calificata propunerea reexaminata a Comisiei;

c) sa modifice cu votul unanim al membrilor sai propunerea reexaminata a Comisiei;

d) sa respinga propunerea Comisiei. Daca in termen de trei luni, Consiliul nu adopta o hotarare, propunerea Comisiei nu este adoptata.

In urma introducerii prin Actul Unic a procedurii de cooperare, pana in 1993 au fost adoptate astfel 332 de acte normative; din totalul amendamentelor adoptate de Parlament la prima lectura, 54,5% au fost insusite de Comisie si 43% de Consiliu, iar din amendamentele adoptate de Parlament cu ocazia celei de a doua lecturi, 44,2% au fost preluate de Comisie si 23,5% de Consiliu.

PROCEDURA CODECIZIEI

Procedura codeciziei a fost introdusa prin art. 189B C.E., inserat prin tratatul de la Maastricht, care nu ii da un nume. In esenta, Procedura codeciziei consta in aceea ca actele normative comunitare pot fi adoptate, in anumite domenii, numai prin acordul Consiliului si al Parlamentului sau,in absenta opozitiei Parlamentului, acestea sunt adoptate de Consiliu. Prin art. 189B C.E., Parlamentul a primit o competenta legislativa veritabila, dar inca limitata la domeniile in care tratatul prevede expres folosirea acestei proceduri; libera circulatie a muncitorilor-art. 49, art.54 paragraful 2, art.56 paragraful 2, art. 57 paragrafele 1 si 2; prestarea libera a serviciilor - art.66; armonizarea legislatiilor statelor membre - art 100A paragraful 1; educatie - art. 126 paragraful 4; cultura - art. 128 paragraful 4; sanatate publica- art. 129A paragraful 2; reteaua transporturilor transeuropene - art. 130 I; mediul inconjurator - art. 130S paragraful 3.

Procedura codeciziei este complexa si se deosebeste de procedura cooperarii prin:

a) constituirea unui comitet de conciliere, cand apar contradictii intre Parlament si Consiliu;

b) Parlamentul poate impiedica adoptarea textului aflat in dezbatere (De altfel, textele adoptate sunt "acte ale Consiliului si Parlamentului", fiind semnate de presedintii celor doua institutii);

c) in domeniul cercetarii si dezvoltarii tehnologice (art. 130I) si culturii (art. 128) pentru adoptarea actului comunitar este necesar votul unanim, pe cand in procedura cooperarii regula este votul majoritar calificat.

Procedura codeciziei incepe tot cu propunerea inaintata de Comisie Parlamentului, care o examineaza la prima lectura dupa reguli asemanatoare procedurii cooperarii.27 Consiliul isi stabileste pozitia comuna prin votul majoritar calificat (in domeniul culturii si al cercetarii cu vot unanim), dupa primirea avizului Parlamentului care ii este transmis impreuna cu motivarea pozitiei sale. La cea de a doua lectura, Parlamentul examineaza pozitia comuna a Consiliului, fiind obligat ca in termen de trei luni sa ia una din urmatoarele decizii:

a) sa aprobe pozitia comuna, dupa care Consiliul adopta actul cu votul majoritatii calificate (in cazul art. 128 si art.130 I C.E., cu unanimitatea voturilor);

b) nu se pronunta, caz in care Consiliul adopta actul conform pozitiei comune;

c) indica intentia sa, cu votul majoritatii absolute a membrilor sai, de a respinge pozitia comuna. Fiind informat, Consiliul convoaca comitetul de conciliere, situatie in care Parlamentul fie confirma cu majoritatea absoluta respingerea pozitiei comune, cand actul in cauza este considerat respins, fie propune amendamente;

d) propune amendamente, cu votul majoritatii absolute, la pozitia comuna a Consiliului, textul fiind comunicat Consiliului si Comisiei, care emite un aviz. Daca in termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul le aproba pe toate cu majoritatea calificata, inseamna ca el isi modifica pozitia comuna si adopta actul respectiv. Daca unele amendamente sunt insotite de avizul negativ al Comisiei, adoptarea lor se face prin votul unanim al membrilor Consiliului.

In ipoteza in care Consiliul nu adopta actul, avand acordul presedintelui Parlamentului, convoaca intr-un timp cat mai scurt comitetul paritar de conciliere, compus din membri ai Consiliului sau din reprezentanti ai acestora si din reprezentanti ai Parlamentului. Comitetul poate adopta un proiect de acord numai cu votul majoritatii calificate a membrilor din Consiliu sau a reprezentantilor acestora si cu votul majoritatii reprezentantilor Parlamentului. La lucrarile Comitetului participa in mod activ Comisia. Comitetul de conciliere trebuie sa adopte un proiect comun in termen de sase saptamani, care poate fi prelungit la opt saptamani, dupa care Parlamentul si Consiliul, in termen de sase saptamani, aproba conform proiectului comun. Parlamentul are nevoie pentru aprobare de majoritatea sufragiilor exprimate, pe baza raportului reprezentantilor sai din Comitetul de conciliere, iar Consiliul de majoritatea calificata. (Este o exceptie de la regula stabilita de art.189A, conform careia pentru a modifica o propunere a Comisiei, Consiliul trebuie sa statueze cu votul unanim al membrilor sai). Cand Consiliul ori Parlamentul nu aproba proiectul comun. Daca insa Consiliul, in termen de sase saptamani dupa examinarea termenului acordat comitetului de conciliere, confirma, cu votul majoritar calificat, pozitia comuna asupra careia si-a dat acordul inaintea concilierii (putand chiar accepta unele amendamente propuse de Parlament), actul se considera adoptat. Aceasta solutie a Consiliului nu opereaza decat daca Parlamentul, in termen de sase saptamani de la data confirmarii de catre Consiliu, nu respinge textul cu votul majoritatii absolute a membrilor sai, in caz contrar propunerea se considera ca nu a fost adoptata.28

La 23 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul si Comisia au adoptat un acord interinstitutional referitor la comitetul de conciliere, stabilind modalitatile de lucru ale acestuia.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au introdus dispozitii de simplificare a procedurii de codecizie, adoptarea actului putandu-se face de catre Consiliu, daca Parlamentul nu prezinta amendamente sau daca este de acord cu toate amendamentele aduse de Parlament.

Daca nu este de acord cu toate aceste amendamente sau doreste chiar el sa modifice propunerea Comisiei, Consiliul adopta o pozitie comuna, care este transmisa Parlamentului. Daca Parlamentul aproba in mod expres pozitia comuna sau in termen de trei luni nu se pronunta, se considera ca textul a fost adoptat, fara sa mai fie nevoie sa revina la Consiliu. In ipoteza in care Parlamentul respinge, cu majoritatea absoluta, pozitia comuna se considera ca textul nu a fost adoptat. Daca propune amendamente, tot cu votul majoritatii absolute, acestea sunt prezentate Consiliului si Comisiei. De data aceasta Consiliul hotaraste cu votul majoritatii absolute asupra fiecarui amendament si cu votul unanim asupra celor cu privire la care Comisia a dat aviz negativ. Daca aproba toate amendamentele se considera ca actul a fost adoptat pe baza pozitiei comune amendate. In cazul in care a aprobat numai o parte din amendamente, este convocat comitetul de conciliere, in termen de sase saptamani. In acelasi termen, comitetul adopta un proiect comun pe care il prezinta Parlamentului si Consiliului. Atat Parlamentul, cat si Consiliul, in termen de sase saptamani pot adopta actul conform proiectului comun cu votul majoritatii sufragiilor exprimate, respectiv cu majoritatea calificata. Daca nu se poate adopta un proiect comun de catre comitetul de conciliere sau cand, desi s-a adoptat un asemenea proiect, el nu este aprobat de Consiliu si de Parlament sau numai de unul din acestea, propunerea este respinsa definitiv. 29

Se poate constata ca, potrivit tratatului de la Amsterdam, este eliminata cea de a treia lectura in care Consiliul, cand comitetul de conciliere nu a adoptat un proiect comun, poate sa reia dialogul cu Parlamentul. Simplificarea procedurii a dus la posibilitatea adoptarii actului de catre Consiliu de la prima lectura a Parlamentului daca acesta nu formuleaza nici un amendament sau Daca, in caz de amendamente, Consiliul le accepta pe toate. In ce priveste a doua lectura, Parlamentul poate respinge direct pozitia comuna a Consiliului fara sa fie nevoie de o amenintare cu respingerea care este susceptibila de a provoca intrunirea comitetului de conciliere.

S-a aratat ca extinderea, chiar daca nu generalizarea, procedurii codeciziei (art. 189B C.E.) permite sa se identifice mai bine in dreptul comunitar in domeniul legislativ prin natura sa, rezultand o neta ameliorare a sistemului ierarhizarii normelor, deoarece actele adoptate prin codecizie beneficiaza de o dubla legitimitate, putand fi calificate legi.

Prin tratatul de la Amsterdam s-au realizat trei ameliorari notabile in privinta Parlamentului: a) simplificarea procedurii legislative; b) extensia procedurii codeciziei, care in mod progresiv devine principala procedura legislativa comunitara; si c) simplificarea relativa a acesteia. Tratatul face sa se reduca rolul procedurii de cooperare, ea ramand sa fie aplicata numai in cadrul Uniunii economice si monetare. Aceasta reducere a ariei procedurii cooperarii constituie un progres, deoarece domeniile in care s-a aplicat trec la procedura codeciziei (transporturi, coeziune economica si sociala), iar pe de alta parte, in domenii noi de competenta comunitara se aplica procedura prevazuta la art.189B C.E. (politica locurilor de munca, politica sociala, sanatatea publica, in privinta masurilor sanitare si fitosanitare, lupta impotriva fraudelor la bugetul comunitar).

AVIZUL CONFORM

Avizul conform, introdus prin Actul Unic, reprezinta acordul Parlamentului cu privire la proiectul unui act, care i s-a prezentat. In privinta efectelor pe care le produce, avizul conform al Parlamentului European da posibilitatea Consiliului sa adopte actul comunitar. Daca Parlamentul nu emite avizul conform sau isi manifesta prin vot opozitia fata de propunerea prezentata, Consiliul nu poate adopta actul. Astfel, potrivit tratatului C.E. avizul conform al Parlamentului este necesar in sase domenii:

1. art.8A C.E. prevede avizul conform pentru adoptarea de catre Consiliu a actelor comunitare in domeniul liberei concurente si a dreptului de sedere al cetatenilor europeni pe teritoriul statelor membre;

2. in situatia in care Consiliul acorda Bancii Centrale Europene unele misiuni specifice (art. 105 paragraful 6 ) precum si in vederea modificarii de catre Consiliu a statutelor Sistemului european al Bancilor Centrale si Bancii Centrale Europene;

3. in domeniul reformei fondurilor structurale, Consiliul poate stabili masuri privind misiunile, obiectivele prioritare si organizarea lor, pe baza propunerii Comisiei si a avizului conform al Parlamentului, dupa consultarea Comitetului economic si social;

4. art. 138 C.E. stabileste ca este nevoie de avizul conform pentru stabilirea unui proiect referitor la alegerile, pe baza unei proceduri uniforme, pentru Parlamentul European;

5. pentru incheierea de catre Consiliu a acordurilor internationale, a acordurilor care au implicatii bugetare importante, precum si a acelora care implica modificarea unui act adoptat potrivit procedurii stabilite de art.189B C.E.;

6. incheierea acordurilor de aderare si de asociere la Uniunea Europeana (art. OU.E.).

In vederea emiterii avizului conform, Parlamentul se pronunta pe baza unui raport intocmit de comisia competenta, prin care se propune Parlamentului sa adopte sau sa respinga proiectul rezolutiei. Nu se admit amendamente din partea Parlamentului. Potrivit art. 80 din regulamentul Parlamentului, comisia competenta poate decide, in vederea favorizarii unui rezultat pozitiv al procedurii, sa prezinte Parlamentului un raport interimar cu propunere de adoptare a unei rezolutii care sa cuprinda recomandari privind modificarea sau punerea in aplicare a propunerii respective. Daca Parlamentul adopta o recomandare cu aceeasi majoritate ca cea necesara pentru avizul conform, presedintele cere deschiderea procedurii de concertare cu Consiliul . Apoi, comisia competenta elaboreaza, pe baza rezultatelor concertarii cu Consiliul, recomandarea finala referitoare la avizul conform al Parlamentului.

Parlamentul poate, pe baza unui raport intocmit de comisia competenta, sa adopte recomandari de care sa se tina seama inainte de incheierea tratatului de aderare a unui stat candidat la Uniunea Europeana. Recomandarile pot fi adoptate cu aceeasi majoritate ca si avizul conform, adica majoritatea absoluta a parlamentarilor europeni.Dupa emitere, avizul conform este publicat in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene.

Curtea de Justitie a stabilit, prin jurisprudenta sa, trei modalitati prin care Parlamentul poate actiona cu o cerere pentru a solicita respectarea procedurii avizului conform:

1. calea diligentei pentru altul, in speta pentru Comisie care, potrivit tratatului, veghind la respectarea prerogativelor Parlamentului este indreptatita sa introduca un recurs in anulare, sau pentru orice persoana fizica sau morala (hotararea din 27 septembrie 1998, in cauza 302/87 Parlament /Consiliu);

2. calea interventiei indirecte, alaturi de un alt recurent sau in baza art. 175

C.E.E., cand Consiliul se abtine in mod ilegal de a solicita avizul Parlamentului, desi, avea aceasta obligatie;

3. calea actiunii in anulare in scopul apararii prerogativelor sale (hotararea din 22 mai 1990 in cauza 70/80, Parlament / Consiliu).

In stadiul actual al dreptului comunitar, aplicarea avizului conform este limitata de prevederile Actului Unic si tratatului asupra Uniunii Europene la cateva domenii stabilite.

Existenta mai multor forme de interventie a Parlamentului in activitatea legislativa, poate determina uneori Consiliul sa aleaga o procedura in care rolul Parlamentului este mai redus, pentru a nu intampina dificultati la adoptarea unui anumit act. De pilda, in hotararea din 11 iunie 1991 (din cauza 300/89 Comisia /Consiliu) in legatura cu directiva "Seveso" din domeniul protectiei mediului inconjurator, Curtea de Justitie a stabilit ca aceasta ar fi trebuit sa fi fost adoptata in temeiul art.100A, care prevede doar procedura consultarii.

Concluzionand, se poate sustine ca rolul Parlamentului European in procesul legislativ a crescut, dar el inca nu se manifesta in mod uniform. Astfel:

1. Sunt domenii importante din competenta comunitara in care Parlamentul European nu intervine in nici un fel: - securitatea sociala a muncitorilor imigranti (art.51C.E.), libera circulatie a capitalurilor (art. 69, 70 si 73C C.E.), regulile interne legate de materia comerciala, comuna (art.112, 113 C.E.);

2. Consultarea ocupa un loc destul de intins: - regulile in domeniul politicii agricole comune (art.43 C.E.), dreptul de stabilire a activitatilor nesalariate (art 57 paragraful 2 C.E.9, regulile generale in materia prestarilor de servicii (art. 63 C.E.), regulile generale in materia concurentei, inclusiv ajutoarele in acest domeniu (art.87, 94 C.E.), armonizarea regulilor fiscale 8art. 99 C.E.), politica de vize (art. 100C C.E.), reforma fondurilor structurale (art. 130D ), etc.

3. Procedura cooperarii este folosita in domenii diferite, tratatul de la Maastricht largindu-le: transporturi (art. 75), politica sociala (art.118A), formarea profesionala (art.127A), etc (in perspectiva ratificarii tratatului de la Amsterdam, se va aplica doar in domeniul Uniunii economice si monetare)

4. Procedura codeciziei are inca un camp limitat de aplicare, (armonizarea prevederilor privind piata interna- art.100A, regulile privind circulatia muncitorilor - art.49 C.E., regulile privind dreptul de stabilire - art 54, 56 paragraful 2, etc), dar va deveni principala procedura legislativa, o data cu intrarea in vigoare a tratatului de la Amsterdam; 30

5. Avizul conform se aplica la cele sase domenii prevazute de Actul Unic si tratatul de la Maastricht.

7. ABSENTA INTERVENTIEI PARLAMENTULUI

La nivel comunitar sunt domenii de competenta legislativa a Consiliului in care acesta poate legifera¬ - in baza unei proceduri de vot diferite - fara a fi necesara interventia Parlamentului . Aceste domenii sunt :

a) domeniul comercial comun, domeniul transporturilor maritime si aeriene, domeniul liberei circulatii a capitalurilor, modificarea autonoma a tarifului vamal comun, actiuni urgente in materie de vize, in care Consiliul decide cu majoritate calificata;

b) domeniul culturii, acordurile internationale, in care Consiliul decide in unanimitate.

SECTIUNEA A II-A

CONTROLUL POLITIC

Reprezinta primul atribut al puterii. Aceasta posibilitate, pe care o are Parlamentul european, se materializeaza in primul rand, in dezbaterile organizate, ocazie cu care diferitele organe de actiune sunt chemate sa-si sustina activitatile si orientarea in plan politic. Maniera de lucru este profunda. Fiecare dezbatere se finalizeaza prin adoptarea unei rezolutii prin care se face cunoscuta pozitia fata de o anumita problema.

In fiecare an, se prezinta un raport general asupra activitatii desfasurate de cele 3 Comunitati. Comisia isi intocmeste chiar un program de lucru anual, care este avut in vedere la elaborarea discursului - program al Presedintelui Comisiei, prezentat in sesiunea din luna februarie a fiecarui an. Discursul este urmat de o dezbatere generala asupra politicii generale a Comunitatilor. In ce priveste "primul program de actiune" prezentat de Comisie dupa intrarea in functie, la fiecare patru ani, aceasta tinde sa devina un program de legislatura, iar dezbaterile care urmeaza imbraca forma unor dezbateri de investitura, Parlamentul avand posibilitatea sa le limiteze printr-un vot formal al unei motiuni de investitura (forma a controlului politic).

Dezbaterile care urmeaza dupa prezentarea programului de catre conducerea Consiliului, prin ministrul Afacerilor Externe care urmeaza la presedintie, reprezinta inca un element forte al controlului politic.

Dupa anul 1973, se inregistreaza progrese evidente in domeniul cooperarii politice si au loc transformari asemanatoare si pentru perfectionarea mecanismelor controlului politic prin: dezbateri, declaratii ale Presedintelui in exercitiu al conferintei ministrilor Afacerilor Externe, rapoarte dupa fiecare sesiune a Consiliului European intocmite de catre consilierul pentru Afacerile Externe, de pe langa presedintie si altele.

Parlamentul European, institutie deliberativa, poate sesiza orice problema care considera ca se poate raporta la activitatea si misiunile Comunitatilor, inclusiv cooperarea politica. Problemele se examineaza in cadrul comisiilor, se dezbat in sedinte plenare (atunci cand este cazul), Parlamentul facandu-si publica pozitia, adoptand o rezolutie.

Intrebarile, pe care parlamentarii pot sa le puna Comisiei, in virtutea dreptului conferit de articolul 140 al Tratatului C.E.E., constituie tot un instrument de control. Dupa ce sunt formulate, atat intrebarile cat si raspunsurile sunt date publicitatii.

Institutia Parlamentului european poate, de asemenea, ca, pe calea unei motiuni de cenzura, sa constranga comisia sa demisioneze ( conform art.144 al Tratatului C.E.E.). Intre anii 1970 si 1977 au fost depuse patru motiuni, dintre care doua au fost supuse la vot, fara a obtine majoritatea necesara. Impotriva Consiliului, ca organ interguvernamental, aceasta forma de sanctionare este practic inexistenta.

INFORMARILE

Pe langa sporirea atributiilor de control ale Parlamentului s-a inregistrat in timp si o extindere a atributiilor traditionale de informare. In acest sens este prevazuta obligatia de principiu pentru toate celelalte institutii comunitare de a inainta rapoarte anuale Parlamentului European cu privire la stadiul progreselor inregistrate in domeniul politicii comunitare.

Prin extinderea atributiilor de informare se realizeaza instaurarea unor noi relatii interinstitutionale, traducand in practica principiile ce stau la baza sistemului institutional comunitar si in special principiile echilibrului institutional si al cooperarii loiale intre institutii.

In practica, Parlamentul European si-a extins controlul si asupra Consiliului European privind dreptul la informare.

Conform art. D - Tratatul de la Maastricht , Consiliul European trebuie sa prezinte Parlamentului un raport dupa fiecare din reuniunile sale, precum si un raport scris anual, privind progresele realizate de Uniune. Conform art. 103 par. 4 - Tratatul C.E., presedintele Consiliului si presedintele Comisiei au obligatia de a prezenta rapoarte Parlamentului European asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instaurata in cadrul noii politici economice. Conform art. 130B alin. 3 - Tratatul C.E., Comisia trebuie sa prezinte un raport Parlamentului, Consiliului, Comitetului Economic si Social si Comitetului Regiunilor la fiecare trei ani asupra progresului obtinut in realizarea coeziunii economice si sociale. De asemenea Comisiei ii revine sarcina ( art. 130P) sa prezinte anual un raport Parlamentului si Consiliului cu privire la activitatile desfasurate in domeniul cercetarii si dezvoltarii tehnologice.

Conform art. 7 din Acordul in domeniul social anexat la Tratatul de la Maastricht, Comisia trebuie sa intocmeasca si sa stabileasca in fiecare an un raport asupra evolutiei realizarii obiectivelor din cadrul politicii sociale, care va fi inaintat Parlamentului, Consiliului si Comitetului Economic si Social.

Tot in cadrul atributiilor de informare se inscrie si obligatia presedintelui Bancii Centrale Europene de a prezenta un raport Parlamentului, Consiliului, Comisiei si Consiliului European -cu privire la activitatile Sistemului European al Bancilor Centrale (art. 109B par. 3).

Chiar si presedintele Consiliului poate fi invitat in fata comisiei parlamentare competente pentru a furniza explicatii in cazul in care Consiliul a facut publica o recomandare privind politica economica.

INTERPELARILE

Interpelarile constituie un mijloc traditional de control parlamentar, fiind reglementate in art. 23 - Tratatul CECO, art. 110 - Tratatul CEEA si art. 140 alin.3 - Tratatul CE.

Regulamentul interior al Parlamentului (cap IV sectiunea 2) stabileste trei categorii de interpelari : scrise, orale fara dezbateri, orale cu dezbateri.

Interpelarile scrise pot fi facute de membri Parlamentului si se adreseaza Comisiei sau, dupa caz Consiliului, cu privire la oricare din aspectele ce privesc Uniunea Europeana si statele membre.31

Acestor intrebari li se raspunde conform unor procedurii in termen de patru - sase luni pana la comunicarea raspunsului.

Interpelarile deputatilor sunt transmise Secretariatului general al Comisiei care le repartizeaza departamentelor implicate. Raspunsul se comunica in scris si se publica in JOCE.

Interpelarile orale fara dezbateri pot fi facute de deputati catre Comisie sau dupa caz, Consiliu. Interpelarile sunt prezentate mai intai presedintelui Parlamentului care le va supune aprobarii Biroului largit, iar acesta va decide asupra formei lor de adresare comunicandu-le deputatului, Consiliului sau Comisiei. Fiecare sesiune parlamentara are cel mult o jumatate de zi acordata interpelarilor. Dialogul trebuie sa fie rapid : intrebarile sa fie scurte si precise, institutiile vizate urmand sa dea raspunsuri succinte.

Interpelarile orale cu dezbateri provin de la comisiile parlamentare, grupurile politice sau de la grupuri de cate cel putin cinci deputati. Acestea se inainteaza presedintelui Parlamentului se analizeaza de catre Biroul largit, dupa care se adreseaza institutiei vizate. Reprezentantul institutiei vizate va raspunde interpelarilor.

PETITIILE

Pe parcursul dezvoltarii constructiei comunitare, un accent deosebit s-a pus pe promovarea si respectarea drepturilor omului, pe dezvoltarea tehnicilor si mijloacelor de garantare a acestor drepturi in baza instrumentelor juridice internationale generale si a celor europene in special.

Prin Tratatul de la Maastricht sunt recunoscute doua noi drepturi cetatenilor Uniunii acelea fiind dreptul la petitionare si dreptul de a se adresa unui mediator. Conform art. 8D alin. 1 - Tratatul CE, orice cetatean al Uniunii are drept de petitionare catre Parlamentul European in conditiile art. 138D. Dispozitiile art. 138D stabilesc cǎ orice cetatean al Uniunii, ca si orice persoana fizica sau morala avand resedinta sau sediul statutar intr-un stat membru, are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau in asociatie cu alti cetateni sau persoane, o petitie Parlamentului European asupra unui subiect tinand de domeniile de activitate ale Comunitatii si care il sau o privesc in mod direct.

Si in cadrul U.E. s-au inregistrat progrese evidente in acest sens. Astfel in Tratatul de la Maastricht se arata ca Uniunea respecta drepturile fundamentale asa cum au fost garantate in Conventia Europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma in 4 noiembrie 1950 si asa cum rezulta din traditiile constitutionale comune ale statelor membre, toate aceste fiind considerate principii generale ale dreptului comunitar.

Desi aceste prerogative sunt recunoscute Parlamentului prin Tratatul de la Maastricht, ele erau exercitate in mare parte si inainte de consacrarea lor juridica.

Dreptul de petitionare era anterior reglementat prin art.128 din Regulamentul interior al Parlamentului European, conform caruia orice cetatean al Comunitatii are dreptul de a prezenta cu titlu individual sau in asociere cu alti cetateni cereri sau petitii scrise Parlamentului European.

In formularea noului art.8D se largeste sfera beneficiarilor acestui drept, astfel ca dreptul de petitionare este recunoscut nu numai pentru cetatenii Uniunii, ci si pentru alte persoane fizice care nu au cetatenia Uniunii, si chiar pentru persoane juridice cu sediul statutar intr-un stat membru. De asemenea, prin noua reglementare se stabileste conditia ca obiectul petitiei sa fie legat de domeniile de activitate ale Comunitatii, si sa il priveasca in mod direct pe autorul petitiei32

MEDIATORUL

Institutia mediatorului reprezinta o inovatie adusa prin Tratatul de la Maastricht . Consacrarea juridica a acestei institutii o reprezinta dispozitiile art. 8 alin. 2 si art. 138E - Tratatul CE. Conform art. 8D alin. 2, orice cetatean al Uniunii poate sa se adreseze mediatorului instituit conform dispozitiilor art. 138E. Parlamentul European numeste un mediator, abilitat sa primeasca plangerile ce emana de la orice cetatean al Uniunii sau orice persoana fizica sau morala cu resedinta sau sediul statutar intr-un stat membru si relative la cazuri de proasta administrare in actiunea institutiilor sau organelor comunitare, cu exceptia Curtii de Justitie si a Tribunalului de prima instanta in exercitiul functiilor lor jurisdictionale. In cazul in care mediatorul a constatat un caz de proasta administrare, sesizeaza institutia respectiva, care dispune de un termen de trei luni pentru a lua masuri. Mediatorul va intocmi un raport pe care il va inainta Parlamentului si institutiei vizate, fiind informat si autorul plangerii de rezultatul anchetei efectuate.

Mediatorul prezinta anual un raport Parlamentului privind rezultatul anchetelor efectuate.

Numirea mediatorului se face dupa fiecare alegere a Parlamentului European pe o perioada corespunzatoare legislaturii acestuia, mandatul sau putand fi reinnoit.

Mediatorul poate fi declarat demisionar de catre Curtea de Justitie, la cererea Parlamentului daca nu mai indeplineste conditiile necesare exercitarii functiilor sale sau daca se afla in culpa grava. El isi exercita atributiile in deplina independenta. In indeplinirea indatoririlor sale el nu solicita si nici nu accepta instructiuni de la nici un organism. Pe durata exercitarii functiilor lui, mediatorul nu poate exercita nici o alta activitate profesionala, remunerata sau nu.

Statutul si conditiile generale de exercitare a functiilor mediatorului sunt fixate de Parlament dupa obtinerea avizului Comisiei si cu aprobarea Consiliului statuand cu majoritate calificata.

O alta posibilitate de a-si pune in valoare atributiile de control ale Parlamentului, o reprezinta instituirea unei Comisii temporare de ancheta - reglementata in art. 138C.

In cadrul realizarii misiunilor sale, Parlamentul European poate, la cererea unui sfert dintre membrii sai, sa constituie o comisie temporara de ancheta pentru a examina, fara sa aduca prejudicii atributiilor conferite altor institutii sau organe, acuzatiile de infractiune sau de proasta administrare in aplicarea dreptului comunitar afara de cazul in care faptele respective sunt cercetate de un for jurisdictional iar procedura jurisdictionala nu s-a incheiat.

Comisia cerceteaza cazuri individuale, strict determinate privind acuzatiile de infractiune si proastǎ administrare a aplicarii in dreptul comunitar, existenta ei luand sfarsit prin depunerea raportului sau cu concluziile asupra anchetei efectuate.

Dispozitia legala nu face nici o referire cu privire la calitatea subiectului activ, astfel incat se poate considera ca aceste acuzatii pot fi formulate de orice cetatean al Uniunii, de persoane fizice sau de persoane juridice, de institutiile comunitare sau de statele membre.33

Obiectul afirmatiilor il pot constitui atat fapte penale care nu se afla pe rolul altei jurisdictii, sau alte fapte care reclama o proasta administrare a dreptului comunitar.

Pentru a nu se inregistra suprapuneri in exercitarea atributiilor din acest domeniu intre institutiile comunitare dispozitia legala (art. 138C ali.3) stabileste ca modalitatile de exercitare a dreptului de ancheta sunt stabilite de comun acord intre Parlamentul European, Consiliu si Comisie.

SECTIUNEA A III-A

PUTEREA BUGETARA

Ocupa un loc important intre atributiile Parlamentului European si ii permite, daca nu sa se impuna, macar sa negocieze de la egal la egal cu Consiliul.

In etapa actuala a competentelor, puterea bugetara este instrumentul privilegiat prin care se poate exprima vointa politica a Parlamentului.

Articolul 203 din Tratatul C.E.E., in redactarea sa din anul 1957, nu acorda Adunarii (actualului Parlament) decat o competenta consultativa. Ca si alte institutii, intr-o anumita faza, elabora proiectul cheltuielilor proprii. Anteproiectul de buget era pregatit de catre Comisie. Proiectul de buget, hotarat de Consiliu, era transmis Adunarii, care avea dreptul sa-l dezbata si sa propuna modificari. Dupa aceea Consiliul era cel care hotara definitiv bugetul.

Facand sa triumfe teza pe care a elaborat-o, conform careia contributiile financiare ale statelor membre sunt inlocuite cu resurse proprii ale Comunitatilor, Parlamentul a reusit sa impuna o crestere a competentei in materie de buget. Adunarea a devenit, in acest fel, gratie a doua modificari succesive ale dispozitiilor financiare originare (Tratatele : de la Luxemburg din 22.04.1970 si de la Bruxelles din 22.07.1975), codetinatoare a autoritatii (competentei) bugetare. De acum, ea imparte cu Consiliul competentele bugetare dupa un sistem inedit, bazat pe prevederile articolului 203 al Tratatului C.E.E., care, din anumite perspective, este ambiguu si care, in practica, favorizeaza inclinarea balantei catre Parlament.

Declaratia comuna a Parlamentului, a consiliului si a Comisiei, din 30 iunie 1982, vizeaza, intr-o interpretare indisolubil legata de principalele dispozitii litigioase ale articolului 203 deja mentionat, ca este necesar sa se evite reinnoirea conflictelor pe teme bugetare, conflicte care se repeta incepand cu 1975 in fiecare an si se manifesta intre cele 2 autoritati bugetare.

Adunarea poate ca printr-o majoritate a membrilor sai si cele 2/3 din sufragii exprimate sa respinga proiectul de buget in intregime si sa ceara ca un nou proiect sa-i fie supus aprobarii de catre Consiliu.34

Folosirea unei astfel de arme, de naturǎ a perturba grav functionarea Comunitatilor, nu este de conceput decat pentru a manifesta un dezacord politic important al Parlamentului cu Consiliul. Experienta Parlamentului de a respinge, la 15 ianuarie 1979, bugetul pentru anul 1980 i-a lasat un gust amar.

FINANTAREA BUGETULUI

Din 1970, bugetul este finantat din resurse proprii, acceptata de Statele Membre dupa consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actualǎ la 1,27% din produsul intern brut. In acest moment, resursele proprii cuprind :

■ Taxele vamale percepute la granitele externe ale Uniunii ;

■ Taxele pe produsele agricole importate de la tarile care nu sunt membre ale Uniunii ;

■ 1% din taxa pe valoare adaugata (TVA) pe produse si servicii in cadrul Uniunii ;

■ O "a patra resursǎ", calculatǎ pe baza prosperitatii relative a fiecarui Stat Membru (produsul intern brut al acestor state) .

ADOPTAREA BUGETULUI

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 si 1975, care au creat resurse proprii ale Comunitatii, Parlamentul European si Consiliul European au devenit cele douǎ brate ale autoritatii bugetare - cu alte cuvinte, ele impart puterea administrativǎ financiarǎ.

Procedura bugetarǎ constǎ dintr-un ansamblu de activitati, care, metodologic si sistematizat prezentate, pot fi formulate astfel :

■ Fiecare institutie comunitarǎ isi estimeaza cheltuielile pe care le va efectua, pǎna la data de 1 iulie a anului urmator ;

■ Comisia Europeanǎ grupeaza toate aceste estimari si intocmeste un anteproiect de buget ;

■ Anteproiectul de buget este supus deliberarii Consiliului, panǎ la data de 1 septembrie a anului in curs ;

■ Consiliul analizeaza anteproiectul, cu consultarea tuturor organismelor interesate si alcatuieste proiectul de buget ;

■ Proiectul se transmite Parlamentului European panǎ la 1 noiembrie al aceluiasi an ;

■ Discutarea si aprobarea bugetului incumba activitati care se situeaza in competenta Consiliului si Parlamentului ; problema adoptarii bugetului tine, deci, in ultimǎ instantǎ de raporturile care se stabilesc intre Consiliu si Parlament

La Parlament se desfǎsoarǎ urmatoarele activitǎti :

■ in timp de 45 de zile de la comunicarea proiectului de buget, Parlamentul il aprobǎ (deci cel tarziu la 15 noiembrie bugetul este aprobat) ;

■ se considerǎ ca fiind aprobat bugetul chiar dacǎ, in timp de 45 de zile de la comunicare, Parlamentul nu propune modificari la proiect ;

■ dacǎ Parlamentul respinge proiectul si propune amendamente de modificari urmeaza un schimb de documente intre Parlament si

Consiliu, care se finanteazǎ printr-o decizie a Parlamentului European cu rol de consfintire a adoptarii bugetului .35

Parlamentul are ultimul cuvant in chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru Dezvoltare Regionalǎ), lupta impotriva somajului, mai ales in randurile tinerilor si femeilor (Fondul Social European), in chestiuni legate de programe culturale si educationale, cum ar fi programele Erasmus si Socrates ; Parlamentul poate mǎri bugetul de cheltuieli in limita unui plafon acceptat de Consiliul European si de Comisia Europeanǎ. Parlamentul isi foloseste puterile pentru a mǎri fondurile pentru ajutor umanitar si programelor pentru refugiati.

In ceea ce priveste cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificari, dar Consiliul European are ultimul cuvant in acest sens.

In cazul in care Parlamentul European si Consiliul European nu reusesc sǎ ajunga la un consens asupra fondurilor de cheltuieli, dupa doua lecturǎri ale proiectului de buget, intre mai si decembrie, Parlamentul are dreptul sǎ respinga bugetul, si intreaga procedurǎ se reia. Semnatura presedintelui Parlamentului este cea care face posibilǎ punerea in aplicare a bugetului.

Puterile Parlamentului sunt diferit exercitate in privinta adoptarii bugetului, in functie de caracterul obligatoriu sau neobligatoriu al cheltuielilor.

Cheltuielile obligatorii (66% din buget) sunt : Fondul Agricol European de Garantii , Fondul European de Dezvoltare, angajamentele externe ale Uniunii.

Cheltuielile neobligatorii (34 % din buget) reprezinta : cheltuielile de personal, chirii, Fondul Regional de Dezvoltare, Fondul Social European, mediu, transport, cercetare, energie, informatie, inovare.

Puterile Parlamentului sunt exercitate in principal asupra cheltuielilor neobligatorii.

Parlamentul European poate sǎ propuna modificari privind cheltuielile obligatorii, asupra carora se decide Consiliul.

Dacǎ modificarile determinǎ cresterea cheltuielilor, Consiliul le acceptǎ in baza unei majoritati calificate. Dacǎ modificarile nu maresc cheltuielile, Consiliul le respinge in baza unei majoritǎti calificate.

In privinta cheltuielilor neobligatorii, Parlamentul poate amenda bugetul panǎ la un anumit plafon de cheltuieli. El poate adauga proiectului de buget elaborat de Consiliu, un volum de cheltuieli egal cu cel mult jumatatea ratei anuare de crestere a bugetului.

DESCǍRCAREA DE GESTIUNE

Articolul 206.4 al Tratatului C.E.E., adaugat de Tratatul de la Bruxelles din 1975, a transferat Parlamentului competenta de a descarca Comisia asupra executarii bugetului. De atunci, Consiliul nu mia intervine decat pe cale unei simple recomandari. In acelasi timp, articolul 206.4 al Tratatului C.E.E. cu privirea la Curtea de Conturi, confirma expres competenta pe linia controlului permanent al executarii bugetului pe care Parlamentul o exercitǎ prin intermediul Comisiei sale de control bugetar. Prin aceastǎ Comisie, dupa adoptarea bugetului, Parlamentul monitorizeaza utilizarea corespunzatoare a fondurilor publice. Mai precis, aceasta inseamna controlul asupra administrarii fondurilor si actiunilor permanente pentru imbunatatirea procedurilor de impiedicare, detectare si pedepsire a fraudelor, stabilind dacǎ cheltuielile comunitare au dat cele mai bune rezultate posibile.

Parlamentul elaboreaza o evaluare anualǎ asupra folosirii fondurilor de catre Comisia Europeana, inainte de a acorda o apreciere de " indeplinire " a implementarii bugetului. In 1999, Parlamentul a refuzat sǎ acorde Comisiei o apreciere de indeplinire pentru 1996 din motive de administrare a fondurilor si lipsǎ de transparentǎ.

SECTIUNEA A IV-A

ATRIBUTII IN MATERIE DE RELATII EXTERNE

Tratatele initiale s-au marginit sǎ prevada Parlamentului numai o interventie pentru acordurile de asociere sub forma unei consultarii posterioare semnarii de catre Consiliul de Ministri. Ulterior, Adunarea a obtinut dreptul de a fi informatǎ pe tot parcursul procesului diplomatic atat in ceea ce priveste acordurile de asociere, cat si cu privire la acordurile sociale sau economice incheiate cu tǎri terte.

Conform procedurii denumite Luns Westerterp, dupa numele presedintelui de Consiliu care a adoptat-o, Parlamentul primeste cu titlu neoficial o informare asupra acordurilor avute in vedere si astfel poate sǎ treaca la o prima dezbatere in sedinta plenarǎ, chiar mai inainte de inceperea negocierilor.

Comisiile parlamentare sunt mai apoi informate de Comisie pe tot parcursul negocierilor, iar inaintea semnarii acordului, un reprezentant al Consiliului prezinta in Parlamentul rezultatul acestora.36

Dupa semnare, dar inainte de adoptare, Parlamentul este informat in plenul sǎu cu privintǎ la importanta acordurilor comerciale si este consultat de o maniera formalǎ cu privire la adoptarea acordurilor economice si de asociere.

Actul Unic European a dat Parlamentului un veritabil drept de veto pentru acordurile de asociere care se materializeaza prin procedura avizului conform cu majoritatea absolutǎ a parlamentarilor.

Tratatul asupra Uniunii Europene a extins rolul Parlamentului in ceea ce priveste adoptarea acordurilor externe.

In mod exceptional anumite acorduri sunt supuse inaintea adoptarii lor de catre Consiliu, avizului Parlamentului conform cu majoritatea absolutǎ din voturile exprimate la acea datǎ. In categoria mentionatǎ intrǎ acordurile de asociere prevazute in articolul 238 C.E., precum si alte acorduri care creeaza un cadru institutional specific, organizand proceduri de cooperare, acorduri cu implicatii bugetare importante pentru comunitate, si acorduri implicand o modificare a unui act adoptat potrivit procedurii de codecizie.

In principiu, celelalte acorduri fac obiectul unei consultari obligatorii, adica Consiliul nu le poate adopta fǎrǎ sa fi obtinut avizul prealabil a Parlamentului.

Numai acordurile comerciale bazate pe articolul 113 C.E. - care, de altfel, sunt cele mai numeroase, dar adesea de importantǎ minorǎ - sunt scutite de orice aviz prealabil din partea Parlamentului.

Presedintii Parlamentului European joacǎ un rol direct in orientarile de politicǎ externa ale Comunitǎtii, rol pe care il impart in fond cu presedintele Comisiei sau cu cel al Consiliului. Acest rol al presedintelui este prelungit printr-un sistem de Delegatii interparlamentare care intretin relatii de lucru intense cu circa 20 de Adunari Parlamentare, de la Washington si Otawa la Beijing si Tokyo, participand astfel la informarea, sustinerea si controlul democratic necesar politicii de relatii externe a Comunitǎtii.

Telul cooperarii politice europene, care a demarat la inceputul anilor '70, era sǎ depǎseasca un cadru economic si social stabilit de tratatele comunitare, si sǎ ajunga la o strategie comuna originalǎ Statelor Membre in domeniul politicii externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaste nevoia de a incorpora in politica externa o dimensiune de securitate comunǎ. Aceasta cooperare se extinde in principiu in toate domeniile de politicǎ internationalǎ in care implicǎ interesele Uniunii Europene, ea reprezentand o prelungire fireascǎ a activitatii Comunitǎtii.

Importanta extraordinara pe care Parlamentul o acordǎ politicii externe si de securitate comunǎ este reflectatǎ in dezbaterile sale, in special in cele care au loc in Comisia pentru Politicǎ Externa, Drepturile Omului, Securitate Comuna si Politici de Aparare.

Presedentia Consiliului European consultǎ Parlamentul European asupra principalelor aspecte de politica externa si securitate, si asigura luarea in considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat in mod regulat de presedentie si de Comisia Europeanǎ despre dezvoltarea strategiilor de politicǎ externa si de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat biroul Reprezentantului pentru politica externǎ si de securitate comunǎ. Primul detinator al acestei functii este Xavier Solana, care a fost numit de Consiliul European de la Cologne in iunie 1999.37

CAPITOLUL IV

RELATIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUTII

SECTIUNEA I

RELATIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUTII COMUNITARE

1. PARLAMENTUL SI COMISIA EUROPEANǍ

Articolul 158 - Tratatul C.E. (modificat prin tratatul de la Maastricht) asociaza Parlamentului European la procedura de numire a presedintelui si a celorlalti membrii ai Comisiei. Conform acestor reglementǎri, Parlamentul European trebuie sǎ fie consultat de catre guvernele statelor membre, inainte ca acestea sǎ desemneze de comun acord presedintele Comisiei.

Tratatul de la Amsterdam intareste si mai mult rolul Parlamentului European in procedura de numire a presedintelui Comisiei, in sensul cǎ nu este suficientǎ simpla consultare a Parlamentului pentru desemnarea acestuia, ci se impune conditia aprobarii acestei desemnari de catre Parlament.

Dupa desemnarea lor, presedintele si ceilalti membrii ai Comisiei sunt supusi, impreunǎ, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Numai dupa aprobarea Parlamentului European, presedintele si ceilalti membrii ai Comisiei sunt numiti de guvernele statelor membre.

Articolul 144 - Tratatul C.E. prevede posibilitatea Parlamentului European de a decide demisia Consiliului in bloc, prin adoptarea unei motiuni de cenzurǎ.

Dacǎ motiunea de cenzurǎ este adoptatǎ cu o majoritate de doua treimi din voturile exprimate care reprezinta majoritatea membrilor Parlamentului European, membrii Comisiei trebuie sǎ demisioneze in bloc. Ei continuǎ sǎ gestioneze afacerile curente panǎ in momentul inlocuirii lor.38

Motiunea de cenzurǎ este o sanctiune grava care se poate aplica Comisiei, la initiativa unui grup politic parlamentar sau a unui grup format din o zecime din membrii Parlamentului.

Pentru adoptarea motiunii sunt necesare doua treimi din voturile exprimate din majoritatea simplǎ a membrilor Parlamentului.

Posibilitatea introducerii motiunii de cenzurǎ de catre Parlamentul European relevǎ responsabilitatea politicǎ a Comisiei fata de acest organ cu larga reprezentativitate democraticǎ.

Panǎ acum Parlamentul European nu a adoptat nici o motiune de cenzurǎ. Adoptarea unei motiuni de cenzurǎ ar necesita sustinerea unei majoritati absolute a membrilor, precum si votul a doua treimi dintre ei. In martie 1999, ca urmare a unui raport asupra managementului Comisiei, elaborat de o comisie de experti independenti imputerniciti de Parlament, Comisia a ales sǎ demisioneze, mai degraba decat sǎ se supuna unei cenzuri oficiale a Parlamentului.

Parlamentul isi exercitǎ puterile de supraveghere zilnic, examinand un mare numar de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeanǎ este obligatǎ sǎ le prezinte (spre exemplu, raportul anual general si rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului).

In plus, membrii Parlamentul European pot adresa intrebari Comisiei Europene, oral sau in scris. In timpul sedintelor in plen, " sectiunea de intrebai " devine un forum pe chestiuni specifice intre membrii Parlamentului si membrii Comisiei. Membrii independenti ai Parlamentului si gruparile politice adreseaza anual peste 5000 de intrebari Comisiei.

2. PARLAMENTUL SI CONSILIUL

Largirea puterilor atribuite Parlamentului in domeniul bugetar si legislativ a crescut influenta sa asupra Consiliului. Procedura de codecizie, in particular, a contribuit la echilibrarea puterilor legislative intre Consiliul si Parlamentul European .

Raporturile intre cele doua institutii s-au dezvoltat pe bazǎ pragmaticǎ.

La inceputul mandatului, presedintele in exercitiu al Consiliului expune propriul program in fata Parlamentului, iar la incheierea mandatului prezinta o dare de seama a rezultatelor atinse.

Ministrii asistǎ la sesiunile plenare si iau parte la dezbaterile importante si la " ora de interpelari ". Pe de altǎ parte, deputatii le pot adresa acestora intrebari scrise sau orale.

O precizare se impune insǎ si anume cǎ controlul efectuat prin intrebari si pe cale motiunii de cenzurǎ vizeaza in special Comisia Europeana si mai putin Consiliul Ministrilor.

Este un paradox faptul cǎ cea mai importanta institutie comunitara - Consiliul Ministrilor - este cea mai putin controlatǎ de catre Parlament. Acest paradox este motivat in literatura de specialitate prin aceea cǎ aceastǎ institutie comunitarǎ neavand structura si fizionomia Comisiei Europene, nu poate fi supusǎ aceluiasi gen de control ca si respectiva Comisie.

PARLAMENTUL SI CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European reuneste, cel putin de doua ori pe an, sefii de state sau de guverne ale Statelor membre, cat si pe presedintele Comisiei.

La deschiderea fiecarei reuniuni, presedintele Parlamentului expune pozitiile Parlamentului asupra principalelor teme care urmeaza a fi tratate.

Discursul sǎu da adesea tonul discutiilor importante ale zilei.

Aceastǎ intalnire la cel mai inalt nivel permite abordarea intr-o manierǎ privilegiatǎ a celor mai importante dosare si orientarea strategiei constructiei europene.

Dupa reuniunea Consiliului European, presedintele acestuia face un raport Parlamentului.

Pe de alta parte, acestuia din urmǎ ii este supus spre dezbatere si un raport anual asupra proceselor realizate.

PARLAMENTUL SI BANCA CENTRALǍ EUROPEANǍ

Parlamentul a primit un rol important in relatia cu Banca Centrala Europeanǎ (BCE), ca parte a EMU (Uniunii Monetare si Economice).39

Cu sediul la Frankfurt, Banca Centralǎ Europeanǎ raspunde de politica monetara a zonei euro, formatǎ din cele 11 state membre care au optat pentru folosirea

unei monede unice.

Biroul executiv al bancii este format din sase membrii. Consiliul de Guvernare cuprinde cei 11 guvernatori ai bancilor centrale ale zonei euro si membrii Biroului Executiv.

Banca se bucurǎ de independentǎ totalǎ in deciziile de politicǎ monetarǎ. Ea are autoritate unicǎ in stabilirea ratei dobanzilor pe termen scurt si in folosirea instrumentelor monetare necesare pentru mentinerea stabilitatii monedei euro.

Cu toate acestea, independenta operationalǎ a Bancii Centrale Europene este contrabalansatǎ de raspunderea pe care aceasta o are in fata Parlamentului European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care acesta il are in numirea Presedintelui, Vicepresedintelui, si a altor membrii ai Biroului Executiv al Bancii. Dupa audierile Comisiei, nominalizatii trebuie sa fie aprobati de Parlament inainte de a putea fi numiti de Consiliu.

Presedintele Bancii Centrale Europene trebuie sǎ prezinte un raport anual in sedinta plenarǎ a Parlamentului. In plus, Presedintele Bancii Centrale si alti membrii ai Biroului Executiv se prezinta in fata comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale regulate ; aceste intalniri pot avea loc la cererea oricareia din pǎrti. Cel putin patru asemenea intalniri trebuie tinute in fiecare an.

SECTIUNEA A II-A

RELATIILE PARLAMENTULUI EUROPEAN CU ALTE INSTITUTII EXTRACOMUNITARE

RELATIILE CU PARLAMENTELE NATIONALE

Dat fiind ca Parlamentul European era compus din membrii parlamentelor nationale, exista un fel de legaturǎ " psihologicǎ " intre institutia europeanǎ si institutiile nationale, care s-au rupt in bunǎ parte o datǎ cu disparitia dublului mandat in noua Adunare.

Or, este de cea mai mare importantǎ ca intre Parlamentul European si parlamentele nationale sǎ nu se instaureze nici o neintelegere. Cu atat mai mult cu cat acestea din urma trebuie sǎ ratifice actele comunitare fundamentale (revizuirea tratatelor, creare de noi comunitati etc.). In practicǎ totusi, conflictele au fost rare panǎ acum, dintr-un motiv fundamental : datǎ fiind structura institutionalǎ specificǎ a Comunitǎtii, sporirea puterilor Parlamentului European s-a facut nu in detrimentul parlamentelor nationale, ci in detrimentul Consiliului de Ministrii, altfel spus al guvernelor nationale. Din nefericire, unele parlamente nationale si in special Parlamentul francez au crezut cǎ transferurile de putere de la statele membre catre Comunitate se faceau in profitul Parlamentului European si unele tensiuni s-au instaurat intre Parlamentul European si cel francez. Panǎ la urmǎ aceastǎ neintelegere s-a risipit, Parlamentul francez constientizand treptat cǎ slabirea lui nu venea de la constructia europeanǎ in sine, ci pur si simplu de la rolul minim care i-a fost atribuit in echilibrul constitutional francez sub a V-a Republicǎ. Astfel, Europa servind oarecum ca revelator, asistǎm de un numar de ani la o reechilibrare a puterilor Parlamentului francez in raport cu guvernul, la un fel de aducere a acestuia la nivel european (revizuirea constitutionala din iunie 1992, lungirea duratei sesiunii, introducerea votului personal).

Parlamentele nationale din statele membre cele mai neincrezatoare fata de supranationalitate (Regatul Unit, Danemarca) sunt cele care au creat in cadrul lor adevarate comisii de supraveghere a legislatiei comunitare. Astfel, Camera Lorzilor a instituit din 1974 un "Select Committee" pentru a examina dreptul derivat comunitar incepand cu stadiul de elaborare, si totodata pentru a tine legatura cu Parlamentul European. Tot astfel, in Danemarca, Folketing-ul a mers si mai departe, conferind " Comisiei Comunitatilor Europene " din cadrul sǎu puteri exceptionale : guvernul trebuie sǎ o consulte obligatoriu inaintea oricarei hotarari in Consiliul de Ministrii si sǎ o informeze despre evolutia deliberarilor din cadrul Consiliului. S-a supus, pe buna dreptate, cǎ guvernul are mainile legate prin aceastǎ comisie din Folketing. In celelalte state membre, aproape toate adunarile, superioare si inferioare, au instaurat unele dupa altele astfel de comisii, farǎ a le da insǎ puteri atat de mari. Adesea chiar, acestea serveau doar ca retele de informare. In Franta, numai dupa alegerile directe cele douǎ camere au creat in cadrul lor o " delegatie ", a carei sarcinǎ era dubla : sǎ informeze prin rapoarte semestriale ansamblul Adunarii despre activitatea si viata institutiilor comunitare, sǎ atraga in mod special atentia comisiilor asupra proiectelor de acte comunitare susceptibile de a avea incidente asupra legislatiei nationale.40 Ingrijorat de transferurile sporite de putere decizionalǎ inspre Bruxelles si Strasbourg cu prilejul crearii marii piete interne pentru 1993, Parlamentul francez a intarit printr-o lege din aprilie 1990 si numarul membrilor delegatiilor care ajung de la 18 la 36, si rolul acestor delegatii care au de acum posibilitatea de a audia ministrii, comisari europeni etc. Cu toate acestea, si in pofida dorintei exprimate in propunerea de lege originala depusǎ de Charles Josselin, rolul delegatiilor ramanea fatalmente un rol de informare, intrucat Constitutia celei de a V-a Republici nu recunoaste in fiecare adunare decat sase comisii permanente.

Abia odata cu revizuirea constitutionala prealabilǎ Tratatului de la Maastricht, Parlamentul francez reunit la Versailles se va dota in sfarsit cu mijloacele de a controla Guvernul in elaborarea si adoptarea legislatiei comunitare. Noul articol 88 alineat 4 din Constitutie intareste considerabil rolul delegatiei pentru afacerile externe din fiecare adunare. Mai mult, el acorda fiecarei adunari posibilitatea de a adopta rezolutii asupra actelor comunitare vizand sa dicteze Executivului directia de urmat. Astfel, Parlamentul francez se aliniaza la ora daneza sau britanica, reluand tehnica rezervei parlamentare (scrutiny reserve) draga adunarilor anglo-saxone. La 26 martie 1996, Adunarea Nationalǎ a adoptat nu mai putin de 54 de rezolutii la adresa Guvernului, constrangandu-l pe acesta din urma sǎ cearǎ suspendari de sedinta in cadrul Consiliului, dupa exemplul Guvernului danez, in mai multe randuri.

Contrar Adunarii Consiliului Europei, Parlamentul European a refuzat panǎ acum sǎ creeze o comisie permanenta insarcinata cu relatiile cu parlamentele nationale. In schimb, a luat urmatoarele initiative :

reuniuni anuale, cand ale presedintilor de adunari parlamentare ale statelor membre ale Consiliului Europei si ansamblul UEO (" mare conferintǎ "), cand reuniuni ale celor Cincisprezece cu Parlamentul European (" conferinta mica "), pregatite si precedate de reuniuni ale secretarilor generali;

multiplicare intalnirilor intre comisii parlamentare corespondente. Fireste, acest gen de intalniri nu e facilitat de diferentele de structuri dintre parlamentele nationale si cel European (numar variabil de comisii, competente si roluri divergente). Totusi, din 1981, au avut loc mai mult de o suta de asemenea intalniri de lucru, adesea sub forma simplificata a unor mici delegatii ale unei comisii parlamentare nationale si a Parlamentului European ;

crearea, in 1977, in cadrul " marii conferinte ", de catre parlamentele nationale si Parlamentul European a unui " Centru european de cercetare si documentare parlamentara " cu scopul de a promova schimburi de informatii intre parlamente, inclusiv accesul la bancile de date ale Comunitǎtii si la cele ale statelor membre ;

in fine, dupa 1989, crearea Conferintei organelor specializate in afaceri comunitare (COSAC), care se reuneste de doua ori pe an in tara care asigurǎ presedintia Consiliului, pentru a dezbate chestiuni de interes comun pentru parlamentele nationale si Parlamentul European. Aceasta conferintǎ, reunita la Paris in februarie 1995, este cea care a respins ideea avansatǎ de Franta, si anume de Adunarea Nationala francezǎ, de a se crea o a doua camera la nivelul Uniunii, insarcinatǎ in mod cu totul special sǎ se pronunte asupra aplicarii principiului subsidiaritatii. Aceasta propunere a fost repusǎ pe tapet de catre delegatia francezǎ la CIG deschisǎ la Torino, in 29 martie 1996, fara mari sperante de a ralia in chip mai substantial celelalte guverne, care sustin cǎ noua adunare ar face "double emploi" cu actualul Parlament si ca exista de altminteri un organ care se pronuntǎ de multa vreme asupra subsidiaritatii prin jurisprudenta sa, si anume Curtea Europeanǎ de Justitie.

2. RELATIILE CU TǍRILE IN CURS DE DEZVOLTARE

Parlamentul European poate indruma si promova programele de dezvoltare si cooperare ale Uniunii Europene cu practic toate tarile in curs de dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare si cooperare din cadrul Parlamentului, si prin activitatea Adunarii Comune AC - EU. Prin procedura bugetara, Parlamentul influenteaza direct cheltuielile pentru prioritatile majore de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrana pentru zone rurale, chestiuni referitoare la mediul inconjurator, asistentǎ pentru refugiati si persoane stramutate si sustinerea activitatii organizatiilor neguvernamentale. Parlamentul acorda de asemenea o mare importantǎ furnizarii de ajutoare umanitare.

In special prin Adunarea Comunǎ, institutia democraticǎ a conventiei AC - EU care urmareste Unirea Europeanǎ cu 71 de tǎri ale regiunilor africanǎ, a Insulelor Caraibe si a Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe comert si dezvoltare economicǎ, pentru lupta impotriva saraciei si respectarea drepturilor omului si a principiilor democratice.41

Multumitǎ Parlamentului European, Conventia ACP/EU include acum o " clauzǎ de democratie " - optiunea de a suspenda ajutorul catre tarile ACP care se fac vinovate de incǎlcǎri grave ale drepturilor omului.

CAPITOLUL V

CONSIDERATII FINALE

SECTIUNEA I

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

In decursul celor peste cincizeci de ani de existentǎ, Parlamentul European si-a demonstrat marea sa flexibilitate si adaptabilitate la dezvoltarile din Europa si in mod deosebit la schimbarile istorice care au avut loc in ultimii ani. Nici un alt forum parlamentar international nu a fost atat de bine dotat ca Parlamentul European pentru a integra noile democratii ale Europei Centrale si de Est in familia celorlalte democratii europene. Avantajul considerabil al membrilor sai, care sunt si membrii parlamentelor lor nationale, iar unii dintre ei sunt si membri ai UEO (organizatia de aparare europeanǎ) ofera Parlamentului European posibilitatea sǎ mentina un contact strans cu politicile nationale. Ea contribuie la pregatirea tǎrilor candidate la adeziune si sprijina evolutia democraticǎ in statele membre.

Pare neindoielnic faptul cǎ Parlamentul European, care acopera tot mai mult intreaga Europǎ geograficǎ, ramane cel mai bun instrument pentru cooperarea europeanǎ la scara cea mai largǎ cu putintǎ, corespunzatoare criteriilor fundamentale ale democratiei pluraliste, suprematiei legii si respectarii drepturilor omului.

Parlamentul European exercitǎ, in mod traditional, un rol consultativ in elaborarea actelor comunitare si nu are, deci, puterea legislativǎ in sistemul comunitar.

De-a lungul timpului, Parlamentul European primeste puterea bugetara, el primind putere de codecizie.42

Obligatia de a consulta Parlamentul European s-a intensificat dupa Actul unic european prin procedura cooperarii, lasand Consiliului ultimul cuvant.

Parlamentul este chemat sǎ dea un aviz conform pentru incheierea de acorduri fondate pe articolul 310 CE (fostul art. 238) si acordurile de aderare dupa Actul unic european.

De asemenea Parlamentul exercitǎ un control politic asupra Comisiei; controlul se poate finaliza prin votarea unei motiuni de cenzurǎ impotriva Comisiei.

Tratatul asupra Unirii europene a institutionalizat interventia Parlamentului European in procedura de numire a membrilor Comisiei (art. 158 CE, 127 EURATOM, 10 CECA).

Dreptul de initiativa al Parlamentului a fost recunoscut partial. Tratatul asupra Uniunii europene i-a atribuit, in mod oficial, dreptul de a cere Comisiei sǎ elaboreze propuneri.

De asemenea, Parlamentul European beneficiaza de o putere de codecizie legislativǎ.

Dreptul de a examina petitii a fost in mod oficial recunoscut Parlamentului European de noile texte care rezultǎ din tratatul asupra UE.

Parlamentul numeste mediatorul si-l poate destitui.

SECTIUNEA A II-A

PERSPECTIVELE PARLAMENTULUI EUROPEAN

In urma Tratatului de la Nisa si a modificarilor facute de acesta Tratatului de instituire a Comunitǎtii Europene s Tratatului asupra Uniunii Europene vor aparea anumite consecinte.

Astfel, Parlamentul European va cuprinde cel mult 732 de membrii, fiind favorizatǎ reprezentarea statelor cu o populatie mai redusǎ, in timp ce statele mari vor avea un parlamentar la 800 000 de locuitori. Cele cinci state a caror populatie va reprezenta aproape 70% din cea a Uniunii vor dispune de 57% din mandatele de parlamentari, pe cand cele 10 state mai mici a caror populatie va reprezenta in jur de 5% din populatia Uniunii vor dispune de 12% din totalul mandatelor parlamentare.

S-au largit competentele Parlamentului European prin introducerea pe scara mai largǎ a procedurii codeciziei. In general procedura codeciziei, prin care Parlamentul European se afla pe plan de egalitate cu Consiliul se va aplica in aproape toate domeniile in care Consiliul va statua cu majoritatea calificata. In domeniul comunitar, procedura codeciziei va deveni procedura de drept comun.

In viitor, numirea presedintelui Comisiei va fi conditionatǎ de aprobarea Parlamentului European, care a mai primit dreptul de a sesiza Curtea de Justitie. In prezent, Parlamentul poate sesiza Curtea doar pentru a-si apara propriile prerogative. De asemenea, Parlamentul European va putea solicita Curtii de Justitie avize asupra compatibilitatii cu T.C.E. a acordurilor internationale ce urmeaza a fi incheiate.