Roma si lumea helenistica

ROMA SI LUMEA HELENISTICA

Izvoare: Polybios, Titus Livius, Appian, Makedoniké, Syriaké, Diodor.

Bibliografie: R.M. Errington, The Dawn of Empire. Rome's Rise to World Power, Londra, 1971; M. Crawford, Roma Republicana, Bucuresti, 1997; E.S. Gruen, The Hellenistic World and the Coming of Rome, Berkley, 1984; W.W. Harris, War and Imperialism in Republican Rome, 327-70 B.C., Oxford, 1979; L. Homo, L'Italie primitive et les debuts de l'imperialism romain, Paris, 1925; M. Holleaux, Rome, la Grece et les monarchies hellenistiques (273-205), Paris, 1969.

Unul dintre subiectele cele mai controversate ale istoriografiei moderne il reprezinta primele conflicte dintre Roma si lumea hellenistica. Ca si in cazul razboaielor punice, si acest subiect este conexat cu imperialismul roman in general, cu discutia despre intentia in realizarea Imperiului Roman sau despre implicarea neintentionata a Romei in aceste conflicte.

In urma incheierii pacii cu Carthagina in 201 i.Hr., Roma era puterea dominanta in bazinul occidental al Marii Mediterane, devenind un competitor pentru statele hellenistice, rezultate dupa conflictele dintre diadochii si epigonii lui Alexandros.

Structura lumii hellenistice din secolul III i.Hr. poate fi inteleasa in sensul unui echilibru de putere. In interiorul acestui aparent echilibru, trebuie subliniat ca nu exista o o coexistenta armonioasa intre monarhii helenistice. Se pune intrebarea cand poate fi datat inceputul interventiei romane in lumea hellenistica: odata cu prima debarcare romana pe litoralul oriental al Adriaticii, sau odata cu primul sau cel de-al doilea razboi macedonean?

Nu trebuie pierdute din vedere primele doua razboaie illyrice (229-228 i.Hr.; 219-218 i.Hr.) in care romanii au lichidat satatul illyr al reginei Teuta, protectoarea piratilor illyri care primejduiau atat interesele grecilor, cat si pe cele ale negustorilor italieni. Este semnificativ si primul razboi macedonean (215-205 i.Hr.); incheiat cu pacea de la Phoinike, razboi in care romanii nu intervin direct, ci, pentru a anula efectele tratatelor lui Philippos V cu Hannibal, i-au determinat, diplomatic, pe etolieni, sa inceapa ostilitatile impotriva Macedoniei pentru a-l tine pe Philippos in sah si al impiedica de la o eventuala debarcare in Italia.

Prima interventie concreta in lumea hellenistica poate fi considerata izbucnirea celui de-al doilea razboi macedonean. Sigur, sunt multe elemente care trebuie luate in discutie in legatura cu acest subiect, pentru a determina care au fost imprejurarile concrete care au dus la interventia romana. Daca in primul razboi punic, Senatul nu ar fi dorit, asa-zicand, sa intervina si votarea a apartinut Adunarii Poporului, de data aceasta Senatul a determinat, in modul cel mai direct, interventia, impotriva opozitiei initiale a Adunarii Poporului.

Pentru a intelege pe cat posibil evenimentele insuficient luminate de traditia literara, este necesara o scurta preistorie a celui de-al doilea razboi dintre romani si macedoneni. In anul 204 i.Hr., a murit Ptolemaios IV al Egiptului, moment care marcheaza decaderea acestui important stat hellenistic. Astfel, Philippos V al Macedoniei si Antiochos III al Syriei incheie un tratat secret prin care se intelegeau sa-si imparta posesiunile egiptene. Aceasta intelegere primejduia atat orasele hellene din Mikroasia, dar si Pergamul si Rhodosul. Acestea apeleaza la romani pentru a interveni impotriva celor doi regi. La Roma, urmarile acestor doua actiuni nu au fost intrezarite. Acest proces va avea o evolutie neasteptata, imposibil de preconizat, cel putin initial: la sfarsitul a doua veacuri includerea lumii hellenistice in sistemul provincial si clientelar roman era un fapt implinit.

Acest al doilea razboi macedonean constituie adevaratul inceput al interventiei romane in lumea hellenistica, pentru ca relatii au existat cu mult mai devreme. In 326 i.Hr., se incheiase un foedus aequum cu Neapolis, in 306 i.Hr. un altul cu importantul centru comercial Rhodos. A urmat conflictul cu Pyrrhos dintre anii 280-275 i.Hr., apoi transformarea Siciliei in provincie in anul 227 i.Hr. In 229-228 i.Hr. are loc primul razboi cu illyrii, in 219-218 i.Hr. al doilea, iar intre 215 si 205 i.Hr. primul razboi cu Macedonia.

Hellada este incapabila si in momentul celui de-al doilea razboi, datorita vechiului ei particularism, dar si convulsiilor sociale, sa organizeze o opozitei unita impotriva Romei. Razboaiele macedonene ale Romei vor influenta si destinul Helladei, prin implicarea celor doua Ligi, cea ahaica si cea etoliana.

Cel de-al doilea razboi macedonean a fost determinat de anexiunile illyre ale lui Philippos V si de intelegerea lui cu Antiochos III, privind posesiunile egiptene. K. Christ observa cu temei ca politica anexionista a lui Philippos V nu reprezenta o amenintare serioasa pentru romani. Acelasi lucru era valabil si pentru activitatea lui Hannibal in Orient, dar pana si numai numele acestor doi barbati desteptau la Roma amintirile groaznice ale celui de-al doile razboi punic si au determinat o reactie atat de energica. Romanii au justificat juridic aceasta interventie prin necesitatea unui razboi preventiv. Exista la Roma dupa cel de-al doilea razboi punic o preocupare de a evita repetarea unei invazii in Italia a vreunui agresor asa cum a fost cazul lui Hannibal. Aceasta observatie justificata a lui H. Volkmann este impartasita si de alti istorici.

Cel de-al doilea razboi macedonean a durat 3 ani (200-197 i.Hr.), sfarsindu-se cu zdrobirea falangei macedonene la Kynoskephalai, o batalie pe care M. Holleaux o considera ca fiind 'Jena monarhiei macedonene'. Infrangerea militara a Macedoniei a fost completata prin incercarea romanilor de a castiga simpatii in Hellada si se a-i lipsi pe macedoneni de potentialii aliati.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

In anul 196 i.Hr., la Korinthos, T. Quinctius Flamininus proclama 'libertatea hellenilor'. Vechea formula aparuta inca din timpul razboiului dintre diadohii si epigonii lui Alexandros este insusita acum de romani. Flamininus a convins Senatul roman sa se retraga din Grecia, dar politica sa a fost sever criticata la Roma. Criticile s-au dovedit nerealiste, intrucat in cazul unui razboi, Hellada neostila Romei ar fi avut o baza mult mai buna pentru viitoarele operatiuni.

La scurt timp dupa incheierea razboiului cu Philippos V, Roma s-a vazut implicata in altul cu Antiochos III cel Mare al Syriei. Interventia acestuia in Hellada, unde a proclamat si el 'libertatea hellenilor', a fost determinata de cererea de ajutor a Ligii Etoliene, nemultumita de felul in care a fost tratata de romani la sfarsitul razboiului cu Philippos V. Antiochos III, pe care Hannibal l-a sfatuit in zadar sa incheie o alianta cu Philippos V, pentru ca impreuna sa invadeze Italia, s-a limitat la interventia in Grecia (192 i.Hr.), de aici, romanii il vor respinge in Asia Mica, il vor infrange la Magnesia in 190 i.Hr., fiind apoi silit sa incheie pacea de la Apamea, in 188 i.Hr.

Tratatul de al Apamea l-a obligat pe Antiochos III sa renunte la toate posesiunile sale din Asia Mica de la vest de Munti Taurus in favoarea aliatilor Romei, Rhodos si Pergamon. Tratatul a condus la caderea definitiva a marelui imperiu seleucid tocmai datorita acestei drastice reduceri de posesiuni in Asia Mica. Trebuie observat ca in contextul razboiului dintre Antiochos III si Roma, prin asumarea de catre cei doi competitori a formulei "libertatea hellenilor", cei doi contrahenti au devenit, dupa cum observa Christ, 'prizonierii propriilor pozitii, lozinci si aliati'.

Roma ramane inca la politica dominatiei indirecte, care a contribuit la stabilizarea situatiei in Mikroasia. Evolutia interventiei romane nu s-a oprit aici, fiindca pe cealalta parte, regele Philippos V al Macedoniei nu a putut asista fara reacti la interventia romana, care limita posibilitatile de actiune in Peninsula Balcanica, zona predilecta a expansiunii si infulentei macedonene. Conflictele sociale din Hellada au determinat cresterea urii impotriva romanilor, care impusesera aici guvernari favorabile lor, astfel incat, combinandu-se cu avertismentele si interventia lui Eumenes al Pergamului pentru a se actiona, se ajunga la cel de-al treilea razboi macedonean (171-168 i.Hr.). Perseus, fiul lui Philippos V, a fost infrant decisiv de catre L. Aemilius Paullus, la Pydna, in 168 i.Hr.

Regele macedonean este facut captiv si transportat in Italia, iar romanii apeleaza la dominatia indirecta,insa in forme brutale. Regatul macedonean a fost impartit in patru 'republici', conform impartirii de dinainte de Philippos si Alexandros. Locuitorii celor patru republici nu aveau dreptul sa aiba intre ei relatii comerciale sau matrimoniale. Pentru a-i atrage pe locuitori de partea Romei, obligatiile fata de romani erau fixate la jumatate din obligatiile fata de regii macedoneni.

Pentru a da o lectie referitor la rigoarea politica romana, Epirul a fost fefuit, 150.000 de locuitori au fost luati sclavi si dusi in Italia. Pentru a-i ingrozi pe helleni si a-i pedepsi pentru simpatiile aratate lui Perseus, peste 1000 de ostatici den Hellada, printre care si fruntasi ai Ligii Ahaice, intre care si marele istoric Polybios, au fost dusi in Italia. Ei urmau sa reprezinte garantia pentru fidelitatea hellenilor fata de romani.

In acelasi an, 168 i.Hr., romanii au obtinut o importanta victorie diplomatica impotriva lui Antiochos IV al Syriei. Acesta a refacut forta regatului dupa razboiul purtat de tatal sau si a inceput cucerirea Egiptului, ajungand in fata Alexandriei. Senatul roman trimite o delegatie in frunte cu Gaius Popillius Laenas pentru a-i cere regelui seleucid sa evacueze Egiptul, amenintand cu o interventie romana. Aceasta cerere a fost suficienta pentru a-l determina pe Antiochos IV sa se retraga.

Asprimea  tratamentului aplicat macedonenilor si helenilor de catre romani a determinat o reactie energica in 148 i.Hr. Un oarecare Andsiskos, dandu-se drept un personaj din oastea regala, provoaca o rascoala a macedonenilor si hellenilor. Interventia romana duce la infrangerea rascoalei, iar romanii organizeaza Macedonia in provincie romana. Pentru a-i pedepsi pe helleni, Lucius Mummius peste care traditia literara romana, jenata, trece destul de repede. In 146 i.Hr., a vandut ca sclavi toti locuitorii Korinthului si dupa jefuire, a distrus comlet orasul. El va fi refacut 100 de ani mai tarziu de catre Caesar.

Tot in 146 i.Hr., romaniii au distrus complet Carthagina. Dupa al doilea razboi, Carthagina si-a revenit complet sub Hannibal, desi a fost limitata doar la teritoriul african si in ciuda faptului ca romanii au hartuit-o neancetat prin intermediul numidului Massinissa, astfel incat in urma unei vizite la Carthagina, Cato cel Batran s-a intors terifiat de forta si bogatia orasului. Incepand cu anul 150 i.Hr., cand a fost reglementat un conflict intre Carthagina si Massinissa, Cato isi incheia orice discurs, indiferent de subiectul acestuia, cu formula ceterum censeo Carthaginam delendam esse: 'in afara de aceasta, socotesc ca tebuie sa fie distrusa Carthagina'.

Senatul a considerat ca in 150 i.Hr. nu este niciun motiv de razboi intre Roma si Carthagina, dar in 149 i.Hr., la noul atac al lui Massinissa impotriva carthaginezilor, lucrurile se precipita. Romanii considera pe carthaginezi vinovati, carthaginezii se pun la dispozitia romanilor, acceptand conditiile acestora pentru a evita razboiul. Maniera romanilor este cu totul reprobabila si faptul a fost remarcat de Polybios, cal care afirmase ca politica romana se intemeiaza pe respectarea angajamentelor.

Romanii cer cathaginezilor ostatici, predarea armelor, evacuarea orasului si asezarea lor in interiorul Africii. Aceasta exigenta ii determina pe carthaginezi sa aleaga rezistenta si, desi o parte din cererile de dezarmare fusesera indeplinite, orasl a rezistat 3 ani asediului. In 146 i.Hr., Carthagina a fost luata cu asalt de armata romana condusa de Scipio Aemilianus, viitorul Africanus Minor. Cetatea a fost complet distrusa, teritoriul ei arat, si s-au pronuntat formule de blestem,pentru a nu se ami ridica vreo asezare. Locuitorii au fost vanduti ca sclavi, teritoriul din Africa fiind transformat in provincia romana Africa.

Toate aceste conflicte purtate de romani in Orientul hellenistic sau impotriva Carthaginei i-au adus pe romani in contact cu o cultura foarte evoluata, superioara civilizatiei romane. Cu exceptiile amintite ale distrugerii Korinthului, Carthaginei si transformarea unei importante mase umane in sclavi, tratamentul aplicat adversarilor poate fia preciat, totusi, drept moderat.

Alt comportament vor adopta romanii in Hispania, regiuni locuite de o populatie organizata tribal si inferioara nvelului de cultura si civilizatie roman. Dupa infrangerea lui Hannibal, romanii, preluand mostenirea carthagineza in Hispania, o vor organiza in 197 i.Hr. in doua provincii: Hispania Ulterior si Hispania Citerior. Supunerea Hispaniei a fost una dintre intreprinderile cele mai costisitoare, in primul rand in vieti omenesti. Romanii au avut nevoie de aproape un secol pentru a supune pe razboinicii celtiberi. Atitudinea romana nu a fost consegventa. Daca initial a fost o expandiune pasnica, cu relatii pozitive, politica promovata de Ti. Sempronius Gracchus, tatal celebrilor Ti. Si C. Gracchus, ulterior Roma va desfasura o politica dura, a expeditiilor da prada. Reactia nu va intarzia sa apara. In 154 i.Hr., lusitani si celtiberi au constituit o confederatie, sub conducerea lui viriathus. Timp de 20 de ani, el a provocat cele mai mari pagube romanilor, putand fi inlaturat doar prin asasinat. Rezistenta hispanilor a fost intarita in 133 i.Hr., cand Scipio Aemilianus a asediat centrul reistentei hispanilor, Numantia, cucerind cetatea prin infometare.

Deci, la 133 i.Hr., Roma se stabilise ferm in Orient, creand aici doua provincii: Macedonia - 148 i.Hr., guvernatorul ei controland si Hellada; Asia in vestul Mikroasiei, unde au obtinut prin testamentul lui Attalos III regatul Pergamon (133 i.Hr.). In Africa, dupa ce in 146 i.Hr. distrusese complet pe marele adversar din secolul III i.Hr., Carthagina, romanii au constituit privincia Africa. Prin trensformarea Syriei si Egiptului in puteri de rangul II si III, usor de controlat, prin cucerirea Hispaniei, Roma a ajuns, in a doua treime a secolului II i.Hr., sa domine direct sau indirect bazinul Marii Mediterane.

Imperialismul roman

Pentru definirea politicii externe a Romei, problema imperialialismului roman este de cea mai mare importanta. Subiectul, ca orice subiect controversat si important, s-a bucurat de atentia istoricilor antici si moderni.

In preaalabil trebuie lamurita problema terminologica. La Roma, nu exista un imperialism de tipul celui definit, de exemplu, de catre Lenin. Nu este mai putin adevarat ca studiile de istorie moderna si contemporana referitoare la imperialismul secolelor XIX-XX, cu noul lor instrumentar stiintific, sunt de natura sa aduca alte modalitati de explicare a situatiei in cauza. Imperialismul roman a fos studiat in mai multe contexte. Razboaiele punice, razboaiele macedonene, expansiunea din timpul revolutiei romane promovata de Sulla, L. Licinius, Pompeius, Caesar, dar si in timpul Principatului, initiata de catre Augustus si Traian, ceea ce a dus la concluzia ca imperialismul roman este indirest cu linia fundamnetala a istoriei romane.

Problema imperialismului roman a starnit aprinse discutii in contextul agresiunii romane in Hellada si Orientul hellenistic. Puncte de vedere importante au exprimat, printre altii, M.I. Rostowzeff, E. Badian, W. Harris: a) agresiune aimpotriva italicilor, punilor, iberilor, dacilor, germanilor, etruscilor, celtilor, ori a altora este interpretata ca avand o finalitate pozitiva, servind progresul; b) agresiunea impotriva Helladei, interpretata prin criteriile umanismului datorita rolului cultural al hellenilor, poate fi respinsa si condamnata. E. Badian, in lucrarea sa Roman Imperialism in the Late Republic, interpreteaza aituatia de o maniera interesanta, subliniind caracterul contradictoriu al politicii externe romane. Pe de o parte, agresiune deschisa si expansionism fasa de barbari, pe de alta parte, imperialism hegemonial cu evitarea precauta a razboiului fata de cei superori cultural.

Aprecierea politicii unei mari puteri ar trebui sa ia in seama nu numai atitudinile fata de cei dezvoltati, avansati cultural, ci si fata de cei situati sub acest nivel. Roma a dus o politica diferita in Grecia fata de cea dusa in Italia, Sicilia si Mesiterana vestica sau contra barbarilor celtici, thraci, illyri ori germanici.

Theodor Mommsen deschide o intreaga directie in istoriografia moderrna privind inexistenta unei politici imperialiste romane, afirmand ca este doar nevoia de siguranta. Conceptia lui este acceptata de Holleaux, M. Gelzer si H. Stier. Heuss adopta o pozitie de mijloc, admitand caracterul defensiv al politicii romane, ceea ce nu inseamna ca poate fi respins imperialismul roman. Este interesant, din punct de vedere istoriografic, de semnalat ca istoricii perioadei hellenistice, Beloch, Rostowtzeff sau Bengtson, combat teoria lui Mommsen.

Noile cercetari pun in evidenta si alte elemente care au pus in actiune imperialismul roman: atitudinea politica si activitatea clasei politice romane. Nu poate fi ignorat faptul ca, in contextul celui de-al doilea razboi macedonean si al razboiului cu Antiochos III (primul razboi sirian), un rol important l-a jucat Scipio Africanus Maior si cercul sau. Laitmotivele si normele etice nobiliare romane, virtus, gloria, dignitas, traditia de apune in evidenta auctoritas (prestanta, respect) evidentiaza o atitudine fundamentalp activista. O politica externa activa poate aduce prestigiul soial. Nu trebuie uitata nici plebea, al carei apetit pentru parada si castig justifica politica externa expansionista (votul comitiilor centuriate in favoarea interventiei in afacerile siciliene la primul razboi punic, in masura in care nu este o prelucrare interesata in a ascunde rolul Senatului).

Un loc important in definirea si determinarea imperialismului roman trebuie acordat si factorului economic. Implicatiile economice nu reies limpede din izvoare, intrucat traditia literara avea alte interese si perspective. De exemplu, in izvoarele istoriei romane de dinainte de Sulla (90-86 i.Hr.) nu sunt indicaii precise, convingatoare despre publicanes (publicanii) si negotiatores (negustorii) romani si italici din Asia Mica. Dar, in anul 88 i.Hr., semnalul luptei antiromane dat de Mithridates VI Eupator a fost constituit de asasinarea a peste 80.000 de italici in provincia Asia.

Cand se poate vorbi despre inceputurile imperialismului roman? Raspunsul este greu de dat: unii specialisti au pus i discutie primul razboi punic, alti istorici pun momentul transformarii Pergamului in provincia Asia in 133 i.Hr. Daca ar fi sa vorbim despre o politica anexionista fundamentata pe motive economice, ea ar fi de admis doar dupa razboiul social (91-89 i.Hr.).

Se poate pune problema unei deosebiri calitative din acet punct de vedere fata de fazele anterioare. Trebuie admis ca nu se poate atribui romanilor un program expasionist pe termen lung sau o conceptie imperialista precis definita. Reticenta Romei fata de anexiuni, in prima jumatate a secolului II i.Hr., exprima realitatea recunoasterii clare ca Republica nu era in masura sa exercite administratia directa a unor spati mari din Orientul hellenistic, explicatie mai rezonabila decat invocarea unor 'motive morale'.

Instrumentarul insuficient al dominatiei indirecte si apoi gravele nereguli ale administratiei directe au dus la prima mare criza a imperialismului roman care a dus, in ultima instanta, la completa modificare astruturilor de baza ale Republicii si la crearea conditiilor pentru formarea Principatului.