Iezuitii in Franta intre 1870 si 1885

Iezuitii in Franta intre 1870 si 1885

Caderea Imperiului ar fi trebuit, se pare, sa provoace o reactie impotriva spiritului ultramontanist in Franta. Dar nu a fost asa, dupa cum ne arata si Adolphe Michel: "Cand tronul a cazut in noroiul Sedanului la 2 decembrie 1870, cand Franta a fost definitiv infranta, cand aduna­rea nationala s-a reunit pentru alegeri la Bordeaux in 1871, partida clericala era mai indrazneata ca niciodata. In toate dezastrele care avusesera loc pe pamantul Frantei, ei vorbisera ca niste stapani. Cine nu-si aminteste manifestarile obraznice ale iezuitilor si amenintarile lor insolente de-a lungul ultimilor ani? Cum un anumit parinte Marquigny a anuntat inmormantarea principiilor din '89 sau M. Belcastel care, pe propria raspundere, a dedicat Franta "Sfintei inimi"; cum iezuitii au ridicat o biserica pe dealul Montmartre, in Paris, sfidand astfel Revo­lutia; cum episcopii au atatat Franta sa declare razboi Italiei cu sco­pul de a restabili puterea temporala a papei" (Adolphe Michel).

Gaston Bally explica foarte bine motivul acestei situatii aparent paradoxale: "De-a lungul acestui cataclism, iezuitii s-au varat repede in vizuina lor, lasand Republica sa iasa singura  din mocirla cum poate. Dar cand cea mai mare parte a muncii fusese facuta, cand teritoriile noastre fura eliberate de invazia prusaca, a reinceput invazia neagra, "tragand castanele din foc cu mana altuia" (Gaston Bally).

Dar nu este acelasi lucru dupa fiecare razboi? Este un fapt incon­testabil ca biserica romana a beneficiat intotdeauna de pe urma dezastrelor publice; ca moartea, mizeria, suferintele de tot felul incitau ma­sele sa caute consolari iluzorii in practicile pioase. In acest fel, pu­terea acelora care initiasera aceste dezastre era fortificata, daca nu sporita de insesi victimele in cauza. In ceea ce le priveste, cele doua razboaie mondiale au avut aceleasi urmari ca si cel din 1870.

Atunci, Franta a fost cucerita; pe de alta parte,         iezuitii au dobandit o stralucita victorie cand s-a dat o lege in 1873 care le permitea sa construiasca o biserica a "Sfintei inimi" pe colina Montmartre. Aceasta biserica, despre care s-a spus ca este construita prin "vointa rationala" urma sa materializeze in piatra, printr-o cruda ironie, desigur, triumful iezuitismului chiar in locul unde acesta si-a inceput viata.

La prima vedere, aceasta invocatie catre Inima sfanta a lui Isus, ridicata in slavi de catre iezuiti, poate parea destul de inocenta, desi este profund pagana, idolatra. "Pentru a ne da seama de pericol - scria Gaston Dally - trebuie sa privim in spatele fatadei, sa dovedim manipularea sufletelor, sa vedem telul diferitelor asociatii ale acestora. Fratia "Perpetua adorare", Fratia "Garzii de onoare", "Apostolatul rugaciunii", "Comunitatea Reparatorie" Fratiile, asociatiile, apostolii, misionarii, zelotii, fanaticii, inchinatorii, mijlocitorii si alte federatii ale Sfintei Inimi par sa aiba exclusiv intentia sa uneasca omagiile lor cu cele ale celor noua coruri ale ingerilor.

Dar, in realitate, acestea sint departe de a fi inocente. Fratiile si-au declarat telul de multe ori. Nu ma puteau acuza ca i-as fi calomniat; eu voi cita doar cateva pasaje din cele mai clare declaratii ale lor si voi aduna marturiile lor".

"Opinia publica a fost socata de aceste remarci ale parintelui Olivier atunci cand victimele Bazarului de caritate au fost ingropate. Calugarul vazuse in aceasta catastrofa doar o alta dovada de indurare divina. Dumnezeu era intristat de "greselile" noastre si ne invita, cu blandete sa ne caim".

"Aceasta pare monstruos. Construirea bisericii pe Montmartre a fost rezultatul aceluiasi «gand», dar aceasta se uitase" (Gaston Bally). Care era acel teribil pacat de care Franta trebuia sa se pocaiasca? Autorul mai sus mentionat raspunde: R E V O L U T I A. Aceasta era criza groaznica pe care noi trebuia sa o ispasim.

"Si biserica «Sfintei Inimi» simbolizeaza pocainta Frantei; ea ex­prima de asemenea intentia noastra hotarata de a repara greselile. Este un monument al ispasirii si pocaintei" (Gaston Bally).

"Salvati Roma si Franta in numele Sfintei Inimi", devenise imnul Ordinului moralist. "Asa ca noi am fost in stare sa nadajduim impotriva oricarei nadejdi", scria abatele Brugerette, "si sa asteptam din partea «cerurilor pacificate» mai devreme sau mai tarziu, marele eveniment al restabilirii Ordinului si al salvarii patriei" (J. Brugerette).

Se pare ca totusi 'Paradisul', furios pe Franta drepturilor omului, nu a fost destul de "pacificat" prin ridicarea bisericii de pe Montmartre caci restaurarea Ordinului se facea destul de incet. Acelasi autor explica acesta in felul urmator: "Cu toate ca manifestarile grandioase ale credintei catolice, de-a lungul anilor de dupa razboiul din 1870 pot parea impresionante, ar fi o lipsa de spirit de observatie daca societatea franceza a acelei epoci ar fi judecata dupa aceasta evlavie exterioara; si ne-am situa inafara adevarului. Trebuie sa ne intrebam atunci daca sentimentul religios este un raspuns direct - pentru intreaga societate in cauza - al credintei dezvaluite prin impozantele pelerinaje organizate de episcopi si prin sinceritatea liturghiilor din biserici"

"Fara a dori sa atenueze in nici un fel importanta miscarii religioase in Franta, cauzata de cele doua razboaie din 1870 si 1914, trebuie cu toate acestea sa admitem ca aceasta renastere a credintei nu avea nici adancimea, nici extinderea pe care o religie adevarat innoitoare ar fi avut-o"

"Caci, chiar in vremea aceea biserica Frantei cuprindea, din nefe­ricire mii de necredinciosi si adversari, dar si un mare numar dintre cei care erau catolici doar cu numele, nu si din convingere. Practicile reli­gioase erau indeplinite nu din convingere, ci din obicei"

"Curand dupa ce a facut-o, Franta parea ca regreta miscarea disperata ce o facuse sa trimita in Adunarea Nationala o majoritate catolica, caci cinci luni mai tarziu isi schimba radical pozitia la alegerile complementare din 2 iulie! In acea zi, tara trebuia sa aleaga 113 deputati. A avut loc o infrangere completa a catolicilor si o victorie a Republi­canilor, care au avut intre 80 si 90 de locuri. Toate alegerile care au urmat au avut acelasi caracter de opozitie republicana si anticlericala. Ar fi o copilarie sa sustii ca aceasta nu era expresia dorintelor si sentimentelor societatii" (J. Brugerette).

Abatele Brugerette, vorbind despre marile pelerinaje organizate la acea vreme pentru "ridicarea tarii", admite ca acestea erau la obarsia unor "greseli si excese" care au dat nastere unor suspiciuni "adversarilor bisericii".

"Pelerinajele vor fi pentru ei actiuni organizate de cler pentru restaurarea monarhiei in Franta si a puterii pontificale in Roma. Iar atitudinea luata de cler in fata acestor scopuri va parea o justificare a acuzatiei din presa nereligioasa si va da, cum vom vedea mai tarziu, un puternic imbold anticlericalismului. Fara a se separa de obiceiurile religioase reinsufletite de-a lungul anilor postbelici., societatea franceza se va ridica impotriva acestui «guvern de preoti», asa cum il numea Gambetta. Undeva in strafunduri, poporul francez pastrase un instinct neinvins de rezistenta impotriva a orice semana, chiar vag, cu dominatia politica a bisericii. In general, aceasta natie iubea religia, dar spec­trul 'teocratiei' o inspaimantase. Fiica cea mare a bisericii nu dorea sa uite ca era deasemenea si mama Revolutiei" (J. Brugerette).

Totusi, clerul cu iezuitii in frunte facea atatea eforturi pentru a convinge poporul francez sa se lepede de spiritul republican! "Incepand cu intrarea in vigoare a legii Falloux, iezuitii si-au raspandit nestingheriti colegiile lor in care educau copii din patura instarita a burgheziei si in mod cert nu le cultivau dragostea pentru Republica"

"Cat despre «Sustinatorii inaltarii trupesti a Mariei in ceruri» (pe scurt, "Inaltatorii" n.t.), organizatie creata de intransigentul pa­rinte d'Alzon in 1845, acestia doreau sa redea poporului religia pierduta" (Adrien Dansette).

Dar existau multe alte congregatii infloritoare care se ocupau cu invatamantul si care-i invidiau: oratoristii, eudistii, dominicanii ce­lui de al III-lea ordin, marianistii, maristii si celebrii "Frati ai scolii crestine", cunoscuti mai bine sub numele de "Ignoranti", care predicau "invatatura sanatoasa" progeniturilor burgheziei cat si unui numar de un milion si jumatate de copii din clasele de jos.

Nu este de mirare ca aceasta situatie a pus regimul republican in defensiva. O lege propusa de Jules Ferry in 1879, dorea sa retraga cle­rul din Consiliul Instructiei Publice unde acesta fusese introdus prin lege in 1 8 50 si 1873 si sa redea facultatilor de Stat dreptul exclusiv de a numi profesori. Articolul 7 al acestei legi specifica deasemenea ca "nimanui nu-i este permis sa faca parte din invatamantul public sau liber daca apartine unei congregatii religioase neautorizate".

"Iezuitii, in primul rand, sunt tinta acestui faimos articol 7. Preotii episcopatului din Moret (Saint et Marne) vor declara ca "ei sunt de partea tuturor comunitatilor religioase, inclusiv a venerabililor parinti ai Companiei lui Isus". "A-i lovi pe ei - scriau acestia - inseamna a ne lovi pe noi insine". Marturisirea este destul de clara.

Abatele Brugerette, care a scris acest pasaj, descrie rezistenta catolicilor impotriva a ceea ce ei numeau "atacul perfid", dar adauga: "Clerul inca ignora progresul imens al laicismului, el nu a inteles ca datorita opozitiei lui fata de principiile din            ,89 a pierdut intreaga influenta de adancime asupra spiritualitatii publice franceze".

Articolul 7 este respins, dar Jules Ferry recurge la legile existente privind congregatiile.

"Prin urmare, pe 29 martie 1880, «Jurnalul oficial» contine doua decrete care obliga pe iezuiti sa se risipeasca si toate congregatiile neautorizate ale barbatilor sau femeilor sa obtina recunoasterea si aprobarea functionarii si statutului legal al lor in decurs de trei luni de zile"

Fara nici o intarziere, s-a organizat o miscare de opozitie. "Bise­rica, profund ranita, se ridica"         scrie M. Debidour. Dupa 11 martie, papa Leon III si nuntiul sau isi exprima un protest puternic "Acum este randul tuturor episcopilor sa apere energic ordinul religios".

Cu toate acestea, fiii lui Loyola sint expulzati. Dar sa ascultam ce are de spus abatele Brugerette in legatura cu aceasta: "In ciuda tuturor, iezuitii, experti in a reintra pe fereastra dupa ce sunt dati afara pe usa, reusisera deja sa-si puna colegiile sub controlul laicilor sau al clerului traditional. Chiar daca nu locuiau in aceste colegii, ei puteau fi vazuti venind la o anumita ora din zi pentru a-si exercita functia de conducere si supraveghere".

Dar inselaciunea a fost descoperita si colegiile iezuite au fost in sfarsit inchise. Decretul din 1879 a fost obligatoriu pentru 32 de congregatii care refuzasera sa se supuna dispozitiilor legale. In anumite locuri, expulzarea a fost indeplinita de armata militara, cu forta, impotriva opozitiei credinciosilor instigati de preoti. Acestia nu numai ca au refuzat sa ceara autorizatia legala, dar au refuzat sa semneze o declaratie privind infirmarea oricarei idei de opozitie fata de regimul republican; acest lucru ar fi fost suficient pentru ca M. de Freycinet, pe atunci presedinte al Conciliului care pe deasupra ii favoriza, sa ii poata "tolera" in continuare. Cand Ordinul s-a hotarat sa semneze aceasta declaratie formala de loialitate, aceasta uneltire fusese deja data pe fata iar Freycinet a trebuit sa demisioneze pentru ca incercase sa negocieze acest acord impotriva Parlamentului si impotriva colegilor lui din cabinet. Abatele Brugerette face comentarii asupra declaratiei pe care ordinele religioase au trebuit sa le semneze si gaseste ca aceasta declaratie este atat de respingatoare: "Aceasta declaratie de respectare a institutiilor pe care Franta si le-a atribuit in mod liber poate parea foarte putin daunatoare si inofensiva astazi, cand o comparam cu juramantul solemn de credinta cerut de la episcopii nemti de catre Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre Sfantul Scaun si Reich-ul german.

"Articolul 16 - inainte de a intra in posesia diocezei, episcopii vor depune un juramant de credinta inaintea presedintelui Reich-ului sau un adjunct competent, in urmatorii termeni: ,Inaintea lui Dumnezeu si a Sfintei Scripturi, jur si promit, ca episcop, loialitate Reich-ului german si statului. Jur si fagaduiesc sa respect si sa fac clerul sa respecte guvernul conform constitutiei. Cum este de datoria mea s-o fac, voi activa pentru binele si in interesul statului german; voi incerca sa opresc orice ar fi in detrimentul acestuia'. (Concordatul intre Sfantul Scaun si Reich-ul german)" (Abatele Brugerette).

Este, desigur, o mare diferenta intre o simpla promisiune de non-opozitie fata de regimul francez si acest angajament solemn de supunere fata de statul nazist. Tot asa de mare ca si diferenta dintre cele doua regimuri: unul democratic si liberal, atat de urat de biserica romana, celalalt totalitar, intolerant, brutal, dorit si instaurat prin eforturile conjugate ale lui Franz von Papen, sambelanul secret al papei si al lui M. Pacelli , ambasador al Vaticanului la Berlin si viitor papa Pius XII.

Din nou, abatele Brugerette, dupa ce declara ca telul guvernului fusese atins in ceea ce-i priveste pe iezuiti, admite ca "Nu putem vorbi de distrugerea institutiei congregatiilor. Congregatiile de femei nu au fost atinse, iar cele autorizate, ,la fel de periculoase ca si celelalte pentru spiritul laic', erau inca in functiune. Stim deasemenea ca aproape toate congregatiile de barbati expulzate din asezamintele lor in urma decretului din 1880, se intorsesera incetisor in manastirile lor".

Dar aceasta acalmie a fost de scurta durata. Intentia statului de strange taxe si drepturi de succesiune din bogatia comunitatilor ecleziastice a provocat un protest zgomotos general in mijlocul acestora, ele neavand nici o intentie de a se supune legii comune. "Organizarea rezistentei a fost opera unui comitet condus de P.P. Bailly, un «inaltator». Stanislas, un capucin, si Le Dore, un superior al eudistilor Parintele Bailly a reinviat marele fanatism al clerului, scriind: ,La fel ca Sf. Laurentiu, calugarii si calugaritele trebuie sa se predea torturilor decat sa renunte'" (Abatele Brugerette).

Ca din intamplare, principalul regenerator al acestui 'mare zel', Bailly era un "inaltator", sau de fapt, un iezuit camuflat. Cat despre torturi, putem sa-i reamintim bunului parinte ca aceste instrumente de tortura sint traditionale pentru Sfantul Scaun si nu traditiei republicane.

In final, congregatiile au platit cam jumatate din ceea ce datorau iar abatele Brugerette admite ca "Prosperitatea muncii lor nu a fost slabita deloc", dupa cum putem sa ne imaginam.

Nu putem intra in amanunte privind legile din 1880 si 1885 care tindeau sa asigure neutralitatea confesionala a scolilor de stat, aceasta "secularizare" care este fireasca pentru toate mintile tolerante, dar care este respinsa de biserica romana ca un atentat groaznic la fortarea constiintelor, lucru pe care ea l-a pretins numai pentru sine. Ne puteam astepta de la ea ca sa lupte pentru acest asa-zis drept, la fel de violent cum a luptat pentru privilegiile ei financiare.

In 1883, congregatia romana "Index", inspirata de iezuitism, intra in lupta prin condamnarea anumitor manuale pe terne morale si cetatenesti. Desigur, chestiunea era, grava; unul dintre autori, Paul Bert, indraznise sa scrie ca chiar ideea miracolelor "trebuie sa dispara din fata mintilor critice". Asa ca mai mult de 50 de episcopi au promulgat decretul "Index-ului" si unul dintre ei, M. Isoard, a declarat in scrisorile sale pastorale din 27 februarie 1883 ca "profesorii, parintii si elevii care vor refuza sa distruga aceste carti, vor fi respinsi de la impartasanie" (Jean Cornel, "Laicitatea").

Legile din 1886 si 1904 care consemnau ca nici un post din invatamant nu poate fi ocupat de membri ai congregatiilor religioase, au fost deasemenea cauza unui potop de proteste din partea Vaticanului si cle­rului 'francez'. Dar, de fapt, calugarii si calugaritele din invatamant nu aveau decat sa se auto-secularizeze (laicizeze). Singurul rezultat valoros al acestor dispozitii a fost acela ca profesorii din scolile asa-numite 'libere' trebuiau de acum inainte sa prezinte calificarea pedagogica adecvata, un lucru bun cand te gandesti ca, inainte de ulti­mul razboi, scolile primare catolice din Franta erau in numar de 11.655, cu 824.595 de elevi.  

Cat despre colegiile 'libere' si in special cele ale iezuitilor, daca numarul lor s-a redus, aceasta se datoreaza unor factori care nu au nimic de a face cu disputele legale. Superioritatea invatamantului universitar, recunoscut de majoritatea parintilor si, mai recent, existenta sa fara schimbare, sunt cauzele principale ale cresterii popularitatii acestuia. Pe langa aceasta, Societatea lui Isus si-a redus in mod voluntar numarul scolilor sale.