Antichitatea si primele forme de organizare a dacilor

ANTICHITATEA SI PRIMELE FORME DE ORGANIZARE A DACILOR

Teritoriul dintre Carpati si Dunare a fost locuit - asa cum dovedesc datele arheologice - din cele mai vechi timpuri[1]. Populatia care a locuit in acest spatiu geografic a parcurs, inevitabil, toate etapele principale din istoria omenirii. Astfel, de la ceata primitiva din paleoliticul inferior, societatea omeneasca a trecut, si pe teritoriul Romaniei, la ginta matriarhala, odata cu prelucrarea metalelor.

Geto-dacii au fost cea mai importanta ramura a grupului etnic indo-european al tracilor. Diversele neamuri tracice locuiau aria geografica delimitata la sud de Marea Egee, la nord de zona Pripetului, la vest de Dunarea Panonica si la est de raul Bug. Geto-dacii, care s-au despartit din trunchiul tracic in jurul anului 1000 i.Hr., traiau in jumatatea de nord a acestui spatiu, hotarul lor sudic fiind plasat pe pantele nordice ale Muntilor Balcani.

In a doua perioada a fierului, mai precis in secolul al VI-lea i.Hr., geto-dacii erau impartiti in triburi cu teritorii bine delimitate (de exemplu costobocii in Bucovina si in partea de nord a Moldovei, carpii in centrul Moldovei, cotensii in sudul Moldovei, piefigii in Campia Romana).

Evolutia civilizatiei dacice se inscrie, astfel, in dezvoltarea istorica a spatiului carpato-danubiano-pontic care constituia in Antichitate, ca si in epocile ulterioare, o importanta rascruce de curente economice si culturale, o arie de interferente intre Orient si Occident. Astfel, daca in geneza ei, civilizatia geto-dacica a fost puternic influentata de lumea greaca, sud-traca si celtica, in dezvoltarea ulterioara a civilizatiei dacice determinante au fost contactele cu lumea elenistica si cu cea romana[2].

A.Dacia pre-romana

Remarcabila dezvoltare demografica, economico-sociala si politico-culturala dupa sfarsitul secolului al II-lea i.Hr. - inceputul secolului I d.Hr., care a dus la cristalizarea civilizatiei dacice clasice, a provocat o modificare considerabila a nivelului de dezvoltare, mai ales in spatiul intracarpatic, nu insa si in zonele getice din Dobrogea si de la Dunarea de Jos, a caror dezvoltare atinsese deja de demult un nivel superior[3].

Orientarea Daciei catre Roma si provinciile ei vestice - in noile circumstante determinate de dominatia militara a Imperiului Roman la Dunare - invedereaza mai multe planuri distincte[4].

Un prim plan este acela al mutarii treptate a centrului de greutate al puterii politice dacice in Transilvania. Daca inceputurile acestui proces pot fi datate in prima jumatate a secolului al II-lea i.Hr. - cand apar primele davae in spatiul intracarpatic -, a doua etapa este marcata de construirea noii capitale, la Sarmizegetusa.

Al doilea plan este cel al dezvoltarii metalurgiei, gravitand in jurul muntilor Poiana Rusca si generand un important centru metalurgic in sud-vestul Daciei. Descoperirea unor piese provenind din ateleriele dalmate ilustreaza legaturile directe cu zona metalurgica din nord-estul Adriaticii. 

Din punct de vedere organizatoric, triburile tracice ale geto-dacilor cunosc forma de organizare in democratie militara, care presupune existenta unei aristocratii militare[5]. Legaturile stranse intre geto-dacii organizati in triburi mergea uneori pana la injghebarea unor uniuni politice. Astfel, incepand cu secolul al VI-lea i.Hr., aceste triburi incep sa se grupeze in uniuni capabile sa ridice cetati puternice, sa intretina armate bine echipate si sa-i invinga pe razboinicii vestiti ai Antichitatii: scitii, macedonienii, celtii si bastarnii . Capitalele acestor uniuni tribale erau resedinte fortificate, de o importanta deosebita fiind cetatile din muntii Orastiei, caracterizate prin unitatea lor de constructie, elementele lor de constructie fiind concepute in vederea unui scop limpede: protejarea marelui centru economic, politic si religios de la Sarmizegetusa.

Inscriptiile grecesti din Histria amintesc de Zalmodegikos, capetenie getica de pe malul stang al Dunarii si de Remaxos, rege get de la nord de gurile Dunarii. Trogus Pompeius aminteste in jurul anului 200 i.Hr. de regele Oroles, capetenie geto-daca din Transilvania, luptator contra bastarnilor si de cresterea puterii dacilor sub regele Rubobostes, urmasul lui Oroles, in regiunile estice ale Transilvaniei.

Toate aceste uniuni de triburi reprezentau organizatii cu caracter militar, fiind denumite democratii militare. Puterea politica apartinea razboinicilor grupati in Adunarea Poporului. Adunarea mentionata il desemna pe rege, care era si seful militar, lua decizii privind pacea si razboiul si stabilea repartizarea prizonierilor.

Regele exercita atributiile delegate de catre Adunarea Poporului. Autoritatea regelui a sporit permanent, incepand cu secolele al III-lea si al II-lea i.Hr., in defavoarea Adunarii Poporului[7].

In exercitarea atributiilor sale, regele era ajutat de o serie de demnitari, dintre care cel mai important era seful religios. Insemnatatea sefului religios se explica prin respectul deosebit al geto-dacilor fata de religie. Cresterea rolului demnitarilor recrutati din randul aristocratiei gentilice duce la o diminuare a rolului politic al Adunarii Poporului in favoarea Sfatului Batranilor, organul aristocratic care incepand cu secolul al II-lea i.Hr. il alege pe rege[8]. La sfarsitul secolului al II-lea i.Hr. si inceputul secolului I i.Hr., functia regala devenea ereditara.

Daca admitem ca statul reprezinta chintesenta unei civilizatii, atunci Regatul constituie, fara indoiala, cea mai reprezentativa creatie a dacilor. Importanta semintiilor geto-dace in Europa central-orientala va creste considerabil ca urmare a aparitiei "imperiului" lui Burebista[9].

Efemera, dar impresionanta manifestare din epoca lui Burebista a avut drept principala consecinta intemeierea traditiei statale, manifestata apoi pana in momentul cuceririi romane prin existenta monarhiei centrale din Muntii Orastiei. In evolutia istorica a spatiului carpato-danubiano-pontic, deplasarea accentului spre teritoriul intracarpatic si tranzitia de la o constelatie de dinasti locali la emergenta structurilor politico-statale si religioase centrale s-au manifestat prin agregarea regatului lui Burebista[10].

Regatul dacic, care a luat nastere intr-o prima forma in timpul lui Burebista si a marelui preot Deceneu, a insemnat nu numai aparitia unui centru de putere politico-militara in aceasta parte a Europei, ci si agregarea unei structuri institutionale politico-religioase capabila sa controleze teritoriul pe care-l cuprindea. Victoria lui Burebista asupra celtilor face ca teritoriul statului dac sa fie delimitat de Dunarea Mijlocie la vest, Carpatii Padurosi la nord, Bugul si Marea Neagra la est, Muntii Balcani la sud[11].

Statul centralizat geto-dac avea urmatoarele caracteristici:

a)era organizat ca o monarhie asemanatoare cu cea elenistica[12]. Puterea suprema era concentrata in mainile regelui. Acesta era seful statului. Functia de rege era, in principiu, una ereditara. Cu toate acestea, rege putea deveni si unul dintre fratii fostului rege sau vicerege;

b)puterea religioasa era exercitata de catre vicerege. In anumite perioade, cum ar fi domnia lui Deceneu sau Comosycus, functia de vicerege era cumulata cu cea de rege;

c)religia era bine conturata in epoca lui Burebista. De altfel, ea a jucat un rol esential in centralizarea puterii politice la geto-daci. Existau sanctuare si o preotime strict ierarhizata, condusa de un mare preot care adesea era fie vicerege, fie rege. In epoca lui Burebista, religia era o institutie de stat, sprijinita de stat si care urmarea consolidarea statului[13]. Una din enciclopediile antice, Suda, afirma ca "prin inselaciune si magie, regii getilor impun supusilor lor teama de zei si buna intelegere, si dobandesc lucruri mari"

d)justitia era exercitata de catre preotime, care in epoca reprezenta intelectualitatea. Preotii erau, in acelasi timp, atat medici, cat si astronomi. Puterea judiciara a preotilor era justiticata de originea divina a legilor geto-dace;

e)aparatul de stat mai cuprindea consilieri regali, dregatori insarcinati cu supravegherea agriculturii, comandanti de cetati si soli care indeplineau diverse misiuni diplomatice;

f)Armata se ridica la un efectiv de circa 200.000 de oameni, in epoca lui Burebista. Avea trupe separate de cavalerie si de infanterie. Organizarea speciala a transformat-o intr-o forta redutabila care i-a infrant pe celti si care era temuta de romani[14]. Importanta acordata fortelor armate este demonstrata si de existenta unor cetati cu caracter pur militar: Blidaru, Piatra Rosie, Batca Doamnei, Capalna.

Extensiunea continua a cercetarilor arheologice a contribuit substantial la conturarea, adesea cu detalii, a structurii si infatisarii asezarilor dacice. Astfel, intre asezarile dacice se disting mai multe tipuri -diferentiate dupa tendintele mai mult ori mai putin manifestate de urbanizare - precum si o destul de ampla varietate de forme sugerand si o diversificare functionala .

Dintre asezarile cu trasaturi mai mult sau mai putin urbane trebuie remarcata capitala regala, Sarmizegetusa Regia, cu ansamblul ei de fortificatii, cu grupurile de sanctuare, cu asezarile pe terase, precum si cu amenajarile specializate, toate integrate ambientului natural si legate intre ele prin drumuri, apeducte si dispozitive defensive care vadesc un ansamblu de mare complexitate, inca doar partial cunoscut.

Al doilea nivel este acela al davae-lor. O asemenea dava comporta, de obicei, o densitate relativ mare a populatiei, o anumita diferentiere teritorial-functionala, o diversitate de activitati si functii ale comunitatii. Aproape toate davae-le cuprindeau o acropola, iar amenajarile identificate sugereaza ca dava era si centru economic-comercial si religios. Sectorul sacru era ocupat de sanctuare. In acest context trebuie facuta distinctia intre fortificatii si asezari intarite. Numai cele din urma pot fi considerate davae.

Al treilea nivel ar fi acela al micilor asezari fortificate, situate pe un pinten de terasa si cuprinzand o aglomerare de locuinte intre care nu s-au surprins diversificari functionale.

Alaturi de acest grup de tipuri ierarhizat se contureaza al doilea grup, al asezarilor rurale, cuprinzand asezari nefortificate ale caror necropole raman inca necunoscute[16].

Dupa disparitia lui Burebista, vasta sa stapanire s-a divizat in mai multe formatii politico-teritoriale aflate intr-o continua disputa pentru intaietate. In Transilvania, centrul de putere din zona Muntilor Orastiei se mentine si dupa disparitia lui Burebista. Reunificarea triburilor dacice a inceput probabil, catre mijlocul secolului 1 d.Hr. si a culminat in vremea lui Decebal, in ultimul sfert al secolului 1 d.Hr, cand pericolul roman devenise presant.

Regatul lui Decebal este, fara indoiala, de mai mica intindere decat acela al lui Burebista. Dupa amplasarea fortificatiilor care functionau in vremea lui Decebal rezulta ca sub autoritatea acestuia se aflau Transilvania, zonele nord-vestice pana la Tisa superioara, Banatul, Oltenia, Moldova pana la Siret si o parte a Munteniei. Este posibil ca in timpul sau sa fi continuat procesul de reunificare a dacilor sub autoritatea regilor de la Sarmizegetusa. Pericolul roman, poate chiar victoriile rasunatoare obtinute asupra romanilor in anii 86-87 d.Hr. contribuiau la refacerea unitatii pierdute timp de un secol. Decebal este ajutat de Vezinas, vice-rege, avea un sfat si o cancelarie, avea posibilitatea sa trimita soli; in fruntea cetatilor se aflau comandanti militari, in timp ce lucrarile agricole erau supravegheate de trimisi ai regelui[17].

Referat: Lucrare scrisa la dendrologie Proiect: Nivelul organizarii teritoriale - teritoriu, teritorialitate si organizare in invelisul geografic

Primele contacte intre daco-geti si Roma au fost de natura comerciala si dateaza din secolele II-I i.Hr. In aceasta perioada, politica romana la Dunarea de Jos nu era clar conturata inca. Patrunsi in Balcani, romanii vor ajunge in contact cu dacii mai intai in vest, iar conflictele si masurile organizatorice luate de Roma vor izola lumea dacica de unul din principalele drumuri pe care influenta sudica patrunsese pana atunci in Dacia, adica de drumul chihlimbarului ce lega Adriatica de Baltica. Dupa cucerirea si transformarea Macedoniei in provincie romana, aceasta a devenit principala baza de operatiuni a Romei in Balcani. Apoi, in timpul domniei lui Augustus (27 i.Hr. - 14 d. Hr.), in anul 11 i.Hr. a fost intemeiata provincia Pannonia, frontiera Imperiului Roman atingand Dunarea Mijlocie[18]. Inca din aceasta perioada, dacii constituiau un motiv serios de ingrijorare pentru securitatea posesiunilor romane. Coborarea romanilor inspre cursul inferior al Dunarii , ulterior, are un efect de izolare sau incercuire teritoriala, economica si politica a dacilor, progresand dinspre apus catre rasarit si avand ca termen final conflictul deschis intre daci si romani. Aceste conflicte s-au intins pe durata a mai multor decenii, timp in care dacii au reusit sa impuna o pace (89 d. Hr.) conforma cu dorintele lor si nemultumitoare pentru Roma.

Conflictele daco-romane au intrat intr-o noua faza odata cu urcarea lui Ulpius Traianus pe tronul Romei[19]. Militar de cariera, acesta a considerat vechile tratate de pace ca fiind rusinoase si a initiat o noua politica in privinta Daciei. Astfel, dupa trei razboaie, in 101, 102 si 105-106, regatul dacic cade sub controlul Romei si devine parte integranta a Imperiului Roman. Drept urmare, noua provincie romana Dacia, cunoaste o organizare diferita. Astfel, teritoriul Daciei Romane cuprindea: Transilvania, Banatul, Oltenia, vestul Munteniei si o parte a Moldovei .

B. Dacia Romana

Cucerirea Daciei de catre romani si transformarea ei in provincie nu s-a realizat intr-un singur moment. Lunga durata a acestui proces si succesele schimbatoare de o parte si de cealalta au depins de locul pe care acest colt de civilizatie il ocupa in ansamblul politicii romane, de gradul de organizare si de impotrivire a dacilor, de mijloacele materiale si umane de care dispunea Imperiul[21].

In organizarea administrativa a Daciei romane se cunosc trei etape[22]:

1.In vremea imparatului Traian, Dacia formeaza o singura unitate administrativa, unitate care isi avea granitele la vest, confluenta Muresului cu Tisa si a Tisei cu Dunarea, la nord, raul Somes si pasul Oituz. Spre est si sud-est, hotarul continua pe versantul transilvan al Carpatilor Meridionali, apoi cobora pe valea Oltului pana la Dunare. La sud, provincia era delimitata de apele Dunarii[23]. Provincia Dacia este condusa in aceasta perioada de un legatus Augusti propraetore;

2.Imparatul Hadrian, din pricina marii rascoale dacice din 117 d.Hr., corelata cu atacurile dacilor liberi si sarmatilor, imparte, in anul 119 d.Hr, provincia Dacia in doua unitati administrative:

-Dacia Superior, cuprinzand partea dinspre miazanoapte, condusa de un legatus Augusti propraetore din ordinul senatorial;

-Dacia Inferior, intinzandu-se spre miazazi, era guvernata la inceput de un praefectus si apoi de un procurator prezidial.

Guvernatorul Daciei de Sus avea rang mai inalt decat cel al Daciei de Jos si era comandantul Legiunii a XIII-a Gemina, stationata in Dacia .

Nici aceasta impartire nu s-a dovedit a fi indestulatoare, astfel ca inainte de 133 d.Hr., Hadrian desprinde partea de nord a Daciei Superior, transformand-o in unitate administrativa de sine-statatoare, sub numele de Dacia Porolissensis (condusa de un procurator si avand capitala la Porolissum).

3.In 168 d.Hr., imparatul Marcus Aurelius imparte teritoriul Daciei romane in urmatoarele trei unitati administrative:

-Dacia Apulensis;

-Dacia Malvensis;

-Dacia Porolissensis. Fiecare dintre aceste trei unitati era condusa de catre un procurator.

Pentru cele trei provincii dacice, imparatul Marcus Aurelius a infiintat demnitatea de Legatus Augusti propraetore trium Daciarum (cu atributii de guvernator si de comandant suprem al trupelor romane) .

Din punct de vedere al organizarii administratiei centrale a Daciei romane, organele principale erau:

-Guvernatorul provinciei, reprezentant al Imperiului, numit de imparat din randul membrilor ordinului senatorial de rang consular, caci avea sub comanda mai multe legiuni. Era investit cu imperium, in virtutea caruia exercita, la nivel central, atributii politice, administrative si judecatoresti foarte extinse[26]. Din acest punct de vedere, era considerat al doilea dupa imparat. Avea ius edicendi (dreptul de a da edicte) si ius gladii (dreptul de a aplica pedeapsa cu moartea).

-Adunarea provinciei (concilium provinciae Daciarum trium). Avea in grija cultul imparatului si era condusa de "preotul altarului lui Augustus". Aceasta adunare avea urmatoarele atributii: supravegherea cultului imparatului, cinstirea binefacatorilor provinciei prin monumente, exprimarea recunostintei fata de guvernatorii merituosi, atunci cand acestia isi paraseau postul.

Unitatile urbane (colonii si municipii) erau conduse de sfatul orasenesc (ordo decurionum) si de magistratii municipali (duumviri in colonii si quatuorviri in municipii)[27].

Coloniile erau centre urbane puternic romanizate, locuitorii lor bucurandu-se de plenitudinea drepturilor politice si civile. Unele colonii se bucurau de ius italicum, solul lor fiind asimilat cu cel italic, asa incat locuitorii lor puteau exercita proprietate quiritara si nu erau supuse la dari[28]. Alte colonii se bucurau numai de jus latii, adica aveau statut juridic intermediar intre cel de cetatean roman si cel de peregrin.

Municipiile, la fel, puteau fi: municipii cu drept de cetatenie romana si municipii cu statut juridic latin. Municipiile aveau o pozitie inferioara coloniilor, locuitorii lor bucurandu-se de un statut intermediar intre cetateni si peregrini[29].

Sfatul orasenesc era alcatuit din fosti magistrati municipali, numiti decurioni. Potrivit legilor municipale, decurionii aveau in principal urmatoarele atributii: perceperea impozitelor si a celorlalte contributii, supravegherea finantelor orasului, realizarea lucrarilor edilitare si indeplinirea unor obligatii religioase. Hotararile sfatului orasenesc erau obligatorii.

Duumviri si quatuorviri aveau, in principal, atributii judecatoresti. Supravegheau licitatiile publice, desemnandu-le castigatorul. Organizau jocuri si serbari, arendau proprietatea comuna si ii executau silit pe debitorii fiscului.

Ierarhia functionarilor din orase era alcatuita din aedili, care intretineau drumurile si canalele, arendau baile publice, organizau jocuri publice pentru cetateni, exercitau politia pietelor, si questori, avand functia de casieri comunali. In subordinea acestora se aflau slujbasi ca lictori, aprozi, scribi, arhivari, etc.[30]

Unitatile rurale erau de mai multe tipuri. Astfel, existau forurile si conciliabulele, care depindeau de o cetate. Vici si pagi erau denumirile utilizate pentru satele obisnuite[31]. Castella erau asezarile intarite.

Vici si pagi erau conduse de unul sau doi magistrati, alesi fie de sateni, fie de autoritatile superioare. Acesti conducatori erau ajutati in guvernare de consiliul satesc (ordo)[32].

In Dacia romana existau si colegii, adica asociatii formate din mai multe persoane unite prin activitatea si profesiunea lor comuna (fierari, corabieri, purtatori de letica, etc). Pentru a avea existenta juridica, ele trebuiau sa aiba un numar minim de membrii care sa contribuie anual cu o cotizatie baneasca. Unele colegii erau organizate in decurii sau centurii si aveau, asemenea oraselor, drept patron pe un om bogat care, la nevoie, le putea lua apararea[33].

C. Organizarea in cetatile pontice

Cetatile pontice, adica cele de la malul Marii Negre, au fost organizate pe bazele democratiei sclavagiste conduse fiind de adunarea poporului liber si de sfatul orasenesc sau senat. Sedintele acestora erau conduse de un presedinte epimen care se schimba la fiecare luna[34].

Cu mult inainte ca dacii din Dacia sa se faca romani, dacii din Dobrogea au inceput sa vorbeasca latineste, sa se inchine la fel ca romanii si sa-si faca orase si sate romane, unindu-se cu civilii si veteranii romani, care veneau din alte parti ale imperiului sa se aseze aici si sa intemeieze gospodarii statornice[35].

In afara de dacii localnici si scitii vecini, teritoriul mai era populat de bastarni, roxolani si sarmati, iar mai tarziu, din secolul al II-lea d.Hr., de costobocii si carpii din partile de nord ale Basarabiei si Moldovei.

La mijlocul secolului I d.Hr., Dobrogea a fost anexata provinciei Moesia, orasele din aceste parti continuand sa beneficieze de regimul juridic anterior. Orasele Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis si Odessos formau o liga, cunoscuta sub numele de "comunitatea celor cinci orase". In fruntea acestei comunitati se regasea orasul Tomis. Uniunea oraselor politice avea un caracter cultural-religios; in fruntea acesteia se gasea un pontarh, care printre alte sarcini, avea si pe aceea de a fi mare preot al cultului imperial.

Veniti atat din partile rasaritene, cat si apusene ale Imperiului, colonistii, in mare masura negustori, se aseaza in orasele pontice din considerente economice. Negustorii, proprietari de terenuri de origine greaca si romana, dregatorii oraselor au primit, prin reforma din anul 212, cetatenie romana.

Alaturi de satele dependente de orasele pontice si alcatuind o unitate administrativa distincta - territoria - se gaseau numeroase comune rurale cu primari alesi pe cinci ani quinquenales, ajutati de primari mai marunti, magistri, alesi pe doi sau un an de catre locuitorii comunei sau numiti de autoritatea civila sau militara a orasului[36].

Comunele rurale isi aveau consiliul lor comunal, de sfetnici numiti curiales, un fel de senatori, iar satele isi aveau consilii mai mici alcatuite din oameni buni si batrani - decuriones.

Satele dependente de orase (oppida) trebuiau sa asculte de autoritatile acestora, viata satenilor ramanand la fel, oranduirea ei romana neschimband-o cu nimic, functionarii fiind aceiasi, darile aceleasi, zeii si sarbatorile, aceleasi[37].

Orasele pontice isi pastreaza institutiile lor traditionale, senatul municipal si adunarile populare. Interesele statului roman erau aparate de un dregator numit curator civitatis care supravegheaza din punct de vedere politic si administrativ orasele de pe tarmurile Pontului si teritoriile dependente de acestea.

In viata sociala a oraselor pontice, un rol important revenea colegiilor, care adunau pe cei ce aveau aceeasi profesiune sau pe cei care practicau aceleasi credinte religioase, care se impuneau in apararea intereselor membrilor lor. Din aceste colegii faceau parte, in special, oameni liberi si dezrobiti, desi unele inscriptii vorbesc si de sclavi ca facand parte din asemenea colegii[38].

Retragerea armatei si administratiei de la nordul Dunarii si constituirea celor doua Dacii sudice - Dacia Mediteraneea si Dacia Ripensis - marcheaza o noua faza in istoria atat de zbuciumata a tinuturilor carpato-dunarene. Evenimentele care au avut loc in jurul anului 275 nu au insemnat nici evacuarea completa a populatiei romane sau romanizate din Dacia, si nici schimbarea totala a statutului acestor regiuni[39].

Gestul imparatului Aurelian nu apare decat ca o masura temporara, dictata de necesitati de moment si arata ca Imperiul nu a acceptat ideea ca Dacia reprezinta un teritoriu iremediabil pierdut. Dupa instaurarea dominatului si ascensiunea lui Constantin cel Mare asistam la o refacere spectaculoasa a autoritatilor romane in spatiul nord-dunarean. Nu numai ca se ajunge la reintegrarea in Imperiu a regiunii cuprinse intre Dunare si zona de dealuri subcarpatice din fosta Dacie Malvensis, dar este impinsa mult spre est granita teritoriului efectiv administrat, fiind realizat un complex de fortificatii incluzand castre, castellan si turnuri pe tot cursul inferior al Dunarii[40].