Iezuitii in europa in sec.xvi si xvii

IEZUITII IN EUROPA IN SEC.XVI SI XVII

Capitolul 1. Italia, Portugalia, Spania.

"Franta - scria H. Boehmer - este leaganul Societatii lui Isus, dar in Italia a capatat program si constitutie. Prin urmare, in Italia a lua nastere si de aici s-a raspandit peste hotare". Autorul noteaza creste­rea numarului de colegii si academii iezuite (128 si 1680); "dar - spune el -  istoria civilizatiei italiene de-a lungul secolelor XVI - XVII arata rezultatele acestui fapt intr-un mod mult mai frapant. Astfel, daca o Italie bine educata (instruita) imbratiseaza din nou credinta si ritu­alurile bisericii, admitand un nou zel pentru ascetism si activitate misionara, compunea din nou poeme pioase si imnuri pentru biserica, dedica cu constiinciozitate penelurile pictorilor si daltile sculptorilor spre a preamari idealul religios, nu este urmarea faptului ca clasele cultivate ale societatii italiene erau instruite in colegii si confesionale iezuite?" (H. Boehmer, "Iezuitii", pag.82-83).

Se terminase cu "simplitatea copilareasca, bucuria, vivacitatea sau iubirea pentru natura". "Elevii iezuiti erau mult prea bisericosi, devotati, preocupati pentru a pastra aceste caracteristici. Ei erau prinsi de viziunile extatice si de iluminari; ei erau literalmente imbatati de tablouri ale mortificarii, chinurilor si torturilor aplicate mar­tirilor; ei aveau nevoie de pompa, stralucire si teatralitate. Incepand cu sec. XVI, arta si literatura italiana reproduc cu fidelitate aceasta transformare morala Nelinistea, ostentatia, socul sustinut care caracterizeaza creatia acelei perioade, incurajeaza aparitia unui sentiment de respingere in loc de simpatie pentru convingerile pe care se presu­pune ca ei le talmaceau si le glorificau" (Boehmer, "Iezuitii").

Aceasta este nota specifica, unica a Companiei. Aceasta dragoste pentru denaturat, afectat, stralucire, teatralitate, ar parea stranie pentru niste mistici formati prin "Exercitii spirituale", daca nu am detecta in ea acel scop iezuit esential de a impresiona mintea. Este o aplicatie a maximei "scopul scuza mijloacele" aplicata cu perseverenta de iezuiti in arta si in literatura, cit si in problemele politice si morale.

Italia a fost atinsa in mod puternic de Reforma. Cu toate acestea, valdenzii, care au supravietuit inca din Evul mediu in ciuda persecu­tiilor si s-au stabilit in nordul si sudul peninsulei, s-au alipit la biserica calvinista in anul 1532. Intr-un raport al iezuitului Possevino, Emmanuel Philibert de Savoia a lansat o alta prigoana sangeroasa impo­triva supusilor sai "eretici", in anul 1561. Acelasi lucru s-a intampla in Calabria, la Casal de San Sisto si Guardia Fiscale. "Iezuitii au fost implicati in multe masacre; ei erau ocupati cu convertirea victimelor" (J. Huber "Iezuitii", pag.165).

Cat despre parintele Possevino, "el a urmat armata catolica in calitate de capelan si a recomandat exterminarea prin foc a pastorilor eretici, ca fiind o necesitate si un act sfant" (H. Boehmer).

Iezuitii erau atotputernici in Parma, la curtea lui Farnese, ca si in Napoli, de-a lungul sec. XVI si XVII. Dar in Venetia, unde fusesera coplesiti de favoruri, au fost alungati la 14 mai 1606 ca fiind "cei mai credinciosi slujitori si purtatori de cuvant ai papei". Cu toate acestea, li s-a permis reintoarcerea in 1656, dar influenta lor in Republica avea sa fie de acum incolo doar o slaba umbra a celei pe care o avusesera in trecut.

Portugalia a fost o tara deosebita pentru Ordin. "Inca sub papa Ioan III (1521-1559), in Portugalia era cea mai puternica comunitate religioasa din regat". Influenta ei a crescut chiar mai mult dupa revo­lutia din 1640, care i-a adus la tron pe braganzi. "Sub primul rege al casei Braganza, parintele Fernandez era membru al guvernului si, sub domnia minorului Alphonse VI, sfatuitorul cel mai pretuit al reginei Louisa. Parintele de Ville a reusit sa-l inlature de la tron pe Alphonse VI in 1667, iar parintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputat al Curtii in 1667 pe langa regele Petru II. In ciuda faptului ca acesti preoti nu indeplineau nici o functie publica, ei erau mult mai puter­nici in Portugalia decat in orice alta tara. Ei nu erau numai sfatuitori spirituali ai tuturor familiilor regale, dar regii si ministrii ii consultau in toate situatiile importante. Din una dintre propriile lor marturisiri, aflam ca nici un post din administratia statului sau din bise­rica nu putea fi obtinut fara asentimentul lor; cu atat mai mult cu cat clerul, inalta societate si cei din popor se intreceau in a le castiga favorurile si asentimentul. Politica externa era deasemenea sub puternica lor influenta. Orice om normal ar fi vazut ca o astfel de stare a lucrurilor era daunatoare starii regatului" (H. Boehmer).

De fapt, putem vedea rezultatele dupa starea decadenta in care a ajuns acest taram nefericit. Au fost necesare toata energia si perspicacitatea marchizului de Pombal, la mijlocul sec. XVIII, pentru a smulge Portugalia din sfera mortala de influenta a Ordinului.

In Spania, patrunderea Ordinului a fost mai lenta. Clerul superior si dominicanii i s-au opus multa vreme. Monarhii insisi, regii Charles si Philip II, cu toate ca le acceptasera serviciile, nu aveau incredere in acesti soldati ai papei si se temeau de violarea propriei lor auto­ritati. Dar, cu multa abilitate, Ordinul a infrant in cele din urma aceasta rezistenta. "In timpul sec. XVII, ei au fost atotputernici in Spania printre clasele sus-puse si la Curte. Chiar parintele Neidhart, fost ofiter de cavalerie german, a condus in exclusivitate regatul in calitate de Consilier al Statului, prim ministru si mare inchizitor In Spania, ca si in Portugalia, decadenta regatului a coincis cu ascensiunea Ordinului" (H. Boehmer).

Iata ce a avut de spus Edgar Quinet despre acest lucru: "Oridecateori vad murind o dinastie regala, pot vedea ridicandu-se si stand in spatele ei un fel de geniu al raului, una din acele figuri intunecate care sint duhovnicii, care o conduce bland si parinteste la moarte".

Desigur, nu se poate pune decadenta Spaniei numai in carca Ordinului. "Totusi, este adevarat ca Ordinul iezuitilor, impreuna cu biserica si alte ordine religioase, i-au grabit caderea. Cu cat Ordinul devenea mai bogat, cu atat era mai saraca Spania; astfel ca la moartea regelui Charles II, vistieria statului nu dispunea nici macar de suma necesara pentru a plati 10.000 de slujbe, care se tineau de obicei pentru salvarea sufletului unui rege care a murit" (H. Boehmer).

Capitolul 2. Germania.

"Nu Europa de sus, ci cea centrala: Franta, Olanda, Germania, Polonia, a fost scena acelei lupte istorice dintre catolicism si pro­testantism. Asa ca aceste tari au fost principalul camp de bataie pentru Societatea lui Isus" (H. Boehmer).

Situatia era deosebit de grava in Germania. "Nu numai pesimistii, ci si catolicii ganditori si intelepti au considerat cauza vechii bise­rici din toate landurile Germaniei ca fiind aproape pierduta. De fapt, chiar si in Austria si Boemia ruptura de Roma a fost atat de totala, incat protestantii puteau spera pe drept cuvant sa cucereasca Austria in cateva decenii. Atunci, cum de nu a avut loc aceasta schimbare si tara a fost chiar impartita in doua sectoare? Partida catolica, la sfarsitul sec.16, nu are nici o ezitare in a raspunde la aceasta intrebare, caci ea a stiut intotdeauna ca gruparea Witelsbach, habsburgii si iezuitii erau raspunzatori pentru aceasta intorsatura ,fericita' a evenimentelor" (H. Boehmer) .

Rene Fulop-Miller scrie despre rolul iezuitilor in aceste evenimente: "Cauza catolica putea spera la un succes real doar daca preotii ie­zuiti ar fi fost in stare sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe suve­rani in orice timp si orice imprejurari. Confesionalele ofereau iezuitilor mijloacele pentru asigurarea unei influente politice durabile, fiind astfel o arma deosebit de eficace".

In Bavaria, tanarul duce Albert V, fiul unui catolic zelos si educat la Ingolstadt, vechi oras catolic, a facut apel la iezuiti pentru a combate efectiv erezia: la 7 iulie 1556, 8 preoti si 12 invatatori iezuiti au intrat in Ingolstadt. Era inceputul unei ere noi pentru Bavaria Statul insusi a primit o noua pecete conceptiile romano­-catolice dirijau de acum politica suveranilor si conduita inaltei so­cietati. Dar acest nou spirit a acaparat numai clasele sociale superioare. El nu a castigat inimile oamenilor obisnuiti. Totusi, sub disciplina de fier a statului si a bisericii revigorate, ei au redevenit catolici devotati, docili, fanatici si intoleranti fata de orice erezie".

"Poate ar parea exagerat sa atribui asemenea virtuti si actiuni unei maini de oameni. Totusi, in aceste conditii forta lor era invers proportionala cu numarul lor, iar ei erau deosebit de eficace imediat ce nu mai intalneau nici un obstacol. Emisarii lui Loyola au cucerit de la inceput inima si mintea tarii. Incepand cu urmatoarea generatie, Ingolstadt a devenit tipul perfect al orasului iezuit german" (H. Boehmer)

Se poate judeca starea de spirit pe care preotii au introdus-o in aceasta fortareata a credintei, citind urmatoarele randuri: "Iezuitul Mayrhofer invata in cartea sa, 'Oglinda predicatorului': ,Noi nu vom fi judecati daca cerem uciderea protestantilor mai mult decat am fi jude­cati pentru pedepsirea cu moartea a hotilor, criminalilor, falsificatorilor si razvratitilor" (Rene Fulop-Miller).

Succesorii lui Albert V si in special Maximilian I (1597-1651) au completat lucrarea acestuia. Deja Albert V fusese foarte scrupulos in a-si indeplini 'datoria' de a asigura 'mantuirea' supusilor sai: "Ime­diat ce preotii iezuiti au patruns in Bavaria, atitudinea lui (a lui Albert V - n.t.) fata de protestanti si fata de simpatizantii lor a de venit si mai severa. Incepand cu anul 1563, el i-a alungat fara mila pe toti "recalcitrantii" si n-a aratat nici un fel de indurare fata de anabaptisti, care au trebuit sa sufere inecul, focul, inchisoarea si lanturile, toate acestea fiind laudate de iezuitul Agricola. In ciuda tuturor acestor persecutii, a trebuit sa treaca (moara) o intreaga ge­neratie de barbati pentru ca persecutia sa fie incununata cu un succes deplin. Nu mai tarziu decat in anul 1586, anabaptistii au reusit sa as­cunda 600 de victime de ducele Guillaume (este vorba de anabaptistii din Moravia). Acest singur exemplu ne dovedeste ca aici au fost alungati mii si nu sute, o spartura groaznica intr-un tinut putin populat.

"Dar - a spus Albert V la Conciliul de la München - cinstea lui Dumnezeu si mantuirea sufletelor trebuie puse deasupra oricaror inte­rese momentane" (H. Boehmer).

Incetul cu incetul, invatamantul bavarez a trecut in mainile iezuitilor si acea regiune a devenit baza patrunderii lor in estul, vestul si nordul Germaniei.

Incepand cu anul 1585, preotii iezuiti au convertit partea din landul Westfalia ce tinea de Köln; in 1586 ei apar la Neuss si Bonn, una din resedintele arhiepiscopului din Köln; ei deschid colegii la Hildesheim in 1587 si la Münster in 1588. Acesta din urma avea deja in 1618, 1300 de elevi O mare parte din Germania de vest a fost recucerita de catolici in felul acesta, multumita lui Wittelsbach si iezuitilor.

Eseu: Letonia - asezare si limite, mediul Natural, potentialul uman, economia Eseu: Viitorul geopolitic al Rusiei

"Alianta dintre Wittelsbach si iezuiti a fost poate mai importanta pentru ,regiunile austriece' decat pentru Germania de vest. Arhiducele Charles de Styrie, ultimul fiu al imparatului Ferdinand, s-a casatorit in 1571 cu o printesa bavareza, care a adus in castelul Gratz tendinte catolice inguste si prietenia, pentru iezuiti care domina curtea de la München'. Sub influenta ei, Charles a trudit din greu pentru a ,extirpa erezia' din trupul regatului lui si cand a murit, in 1590, el l-a obligat pe fiul si succesorul lui, Ferdinand, sa jure ca va continua aceasta lupta. In orice caz, Ferdinand era bine pregatit pentru aceasta. ,Timp de 5 ani, el a fost elevul iezuitilor din Ingolstadt; pe langa aceasta, el era atat de marginit incat, dupa el, nu exista nici o indatorire mai nobila decat restaurarea bisericii catolice in tara lui. Ca aceasta in­datorire era sau nu avantajoasa tarii lui, asta pe el nu-l ingrijora. ,Prefer - spunea el - sa domnesc asupra unei tari in ruina, decat intr-una blestemata'" (J. Huber - "Iezuitii" pag.180-183).

In 1617, arhiducele Ferdinand a fost incoronat Rege al Boemiei de catre imparat. "Influentat de confesorul sau iezuit, Viller, Ferdinand a inceput imediat sa combata protestantismul in noul sau regat. Aceasta a anuntat inceputul unui razboi religios deosebit de sangeros, care timp de 30 de ani a tinut Europa in suspans. In 1618, cand nefericitele eve­nimente de la Praga au dat semnalul pentru inceperea rebeliunii, batranul imparat Mathias a incercat la inceput sa ajunga la un compromis, dar nu a avut destula putere pentru a-si impune intentiile sale regelui Ferdinand, care era dominat de confesorul sau iezuit; astfel, ultima speranta de a inchide acest conflict pe calea intelegerii a fost pierduta. In acelasi timp, regiunile Boemiei luasera masuri speciale si hotarasera alungarea tuturor iezuitilor, vazandu-se in acestia promo­tori ai razboiului civil" (J. Huber).

Curand dupa aceea, Moravia si Silezia le-au urmat exemplul, iar protestantii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany stapanea cu un toiag de fier, s-au rasculat si ei. Dar lupta de la Muntele Alb (1620) a fost castigata de Ferdinand, care a fost facut din nou imparat dupa moartea lui Mathias.

"Iezuitii l-au convins pe Ferdinand sa aplice cele mai crunte pe­depse asupra rebelilor; protestantismul a fost smuls din radacini din toata tara prin mijloace ce nu pot fi exprimate in cuvinte. ,La sfarsitul razboiului, ruina materiala a tarii era completa'".

"Iezuitul Balbinus, istoricul Boemiei, s-a intrebat cum de a mai putut ramane cineva in tara aceea. Dar ruina morala a fost cu mult mai teribila Cultura infloritoare intemeiata de nobilime si clasele sociale de mijloc, bogata literatura nationala care nu putea fi inlocuita: toate acestea au fost distruse, incat chiar si specificul national a fost indepartat. Boemia a fost deschisa iezuitilor si ei au ars litera­tura nationala in cantitati uriase; sub influenta lor, chiar si numele marelui erou national, Jan Huss, s-a estompat treptat, pana cand a fost sters din inimile oamenilor

"Marirea puterii iezuite - spunea Tomek - a coincis cu marea decadere a tarii din punct de vedere al culturii nationale; datorita influentei pe care acest ordin a avut-o asupra aces­tui tinut nefericit, trezirea tarii s-a putut face numai dupa un se­col". Cand razboiul de 30 de ani a luat sfarsit si s-a incheiat pa­cea care asigura protestantilor germani aceleasi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuitii au facut tot posibilul pentru a se continua lupta; dar in zadar" (Rene Fulop-Miller pag. 104-105 )

Dar ei au obtinut de la elevul lor, Leopold I, care domnea atunci ca imparat, permisiunea de a persecuta pe protestantii din tara lui, si in special din Ungaria. "Escortati de dragonii imperiali, iezuitii a trecut la munca de convertire in anul 1671. Ungurii s-au ridicat la lupta si astfel a inceput un razboi care avea sa se intinda pe perioada unei generatii Dar aceasta insurectie a fost victorioasa sub condu­cerea lui Francisc Rakoczi. Acesta voia sa-i izgoneasca pe iezuiti din toate tarile unde el avea influenta; dar protectori influenti ai Ordi­nului au reusit sa amane aceste masuri, iar expulzarea nu a avut loc pana in 1707

"Printul Eugen a condamnat cu asprime politica casei imperiale si intrigile iezuitilor din Ungaria. El a scris: ,Austria aproape ca a pierdut Ungaria din cauza persecutarii protestantilor'. Intr-o zi, el a exclamat plin de amaraciune ca moralitatea turcilor este mult superioara celei iezuite, cel putin in practica. "Ei doresc nu numai sa domine asupra constiintelor, dar vor sa aiba drept de viata si de moarte asupra oamenilor".

"Austria si Bavaria au cules din plin roadele dominarii iezuite: oprimarea tuturor tendintelor progresiste si injosirea sistematica a oamenilor".

Mizeria de nedescris care a urmat razboiului religios, slabirea puterii politice, decadenta intelectuala, coruptia morala, o inspaimantatoare depopulare si o saracire a intregii Germanii: acestea au fost rezultatele actiunilor ordinului iezuitilor" (J. Huber, "Iezuitii", pag 183-186).

Capitolul 3. Elvetia.

De abia in sec. XVII au reusit iezuitii sa se stabileasca cu succes in Elvetia, dupa ce fusesera chemati si apoi alungati din cateva orase ale Confederatiei in timpul celei de a doua jumatati a sec. XVI.

Arhiepiscopul Milanului, Charles Borromee, care le-a facilitat instalarea in Lucerna in 1578, si-a dat curand seama care ar fi rezul­tatele activitatii acestora, asa cum ne aminteste si J. Huber: "Charles Borromee scria confesorului sau ca aceasta Companie a lui Isus, condusa de capi mai mult politici decat religiosi, devine prea puternica pentru a pastra cumpatarea necesara si respectul. Ea guverneaza deasupra regilor si printilor si conduce afaceri politice si spiri­tuale; evlavioasa institutie si-a pierdut spiritul care o insufletea la inceput; vom fi siliti s-o dezmembram" (J. Huber - "Iezuitii")

In acelasi timp in Franta, faimosul jurist Etienne Pasquier a scris: "Introduceti acest ordin in mijlocul nostru si in acelasi timp veti introduce neintelegerea, haosul si confuzia" (H. Fulop-Miller, "Iezuitii si secretul puterii lor", pag. 57).

Nu este aceasta plangere impotriva Ordinului identica cu cea au­zita mereu si mereu in toate tarile? A fost aceeasi si in Elvetia, cand dovada faptelor lor daunatoare a razbatut prin aparentele insela­toare cu care obisnuia sa se acopere. "Oriunde reuseau iezuitii sa prinda radacini, ei corupeau mari si nici, tineri si batrani. Foarte curand autoritatile au inceput sa-i consulte in imprejurari deosebite; donatiile lor au incepu sa curga in tara si in curand ei au ocupat toate scolile, amvoanele celor mai multe biserici, devenind confesorii oamenilor la putere si influenti. Confesori ai tuturor claselor societatii, sfatuitori si prieteni intimi ai membrilor Conciliului (local), influ­enta lor a crescut din zi in zi si ei nu au asteptat mult sa si-o exercite in treburile publice. Lucerna si Fribourg au fost centrele lor principale; de acolo, ei conduceau politica externa a celor mai multe can­toane catolice

"Orice plan nascocit la Roma sau de alte puteri straine, impotri­va protestantismului din Elvetia, avea asigurat deplinul suport al ie­zuitilor In 1620 ei au reusit sa atate populatia catolica din Veltlin sa se ridice impotriva protestantilor si au masacrat 600 dintre ei. Papa a acordat indulgente tuturor celor care au participat la aceasta fapta oribila".

"In 1656 ei au starnit razboiul civil intre membrii diferitelor confesiuni religioase Mai tarziu, un nou razboi religios a fost in­ceput de iezuiti".

"In 1712, la Aarau s-a tratat pacea; Lucerna si Uri tocmai o ac­ceptasera cand iezuitii, in urma unui ordin primit de la Roma, au facut tot ce le-a stat in putinta sa rastoarne lucrurile. Ei au refuzat sa acorde iertarea pacatelor celor ce nu ridicasera armele. Ei au proclamat in gura mare de la amvoanele lor ca nimeni nu era obli gat sa-si tina cuvantul, cand acesta a fost dat ereticilor; ei i-au facut pe negocia­torii moderati sa suspecteze si sa nu mai ramana pe pozitia lor (de incheiere a pacii - n.t.), provocand in Lucerna o asemenea rascoala amenintatoare a poporului impotriva guvernului, incat puterea suprema a tre­buit sa demisioneze si astfel pacea a fost rupta. Catolicii au fost infranti in lupta care a urmat si au semnat o pace impovaratoare".

"De atunci, influenta Ordinului in Elvetia a devenit din ce in ce mai mica" (J. Huber "Iezuitii", pag.188).

Astazi, articolul 51 din Constitutia Elvetiei interzice Societatii lui Isus sa desfasoare orice activitate culturala sau educationala pe te­ritoriul Confederatiei. Orice efort facut pentru a aboli aceasta lege a fost respins.

Capitolul 4. Polonia si Rusia.

Dominatia iezuita nu a fost nicaieri atat de mortala ca in Polonia. Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu a purtat nici o aversiune sistematica fata de Societatea lui Isus.

"Iezuitii au fost in intregime responsabili de distrugerea Poloniei. Acuzatia astfel formulata este exagerata. Decaderea statului polonez incepuse inainte de intrarea acestora in scena. Dar ei au grabit desigur descompunerea regatului. Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de crestini ortodocsi in mijlocul ei, ar fi trebuit sa aiba toleranta religioasa ca unul din cele mai importante principii de politica interna. Iezuitii nu au permis aceasta. Ba mai rau, ei au pus politica externa poloneza in serviciul intereselor catolice, intr-un mod fatal" (H. Boehmer).

Aceasta s-a scris la sfarsitul secolului trecut; este foarte asemanator cu ceea ce a spus colonelul Beck, fost ministru al afacerilor extern in perioada 1932-1939, dupa al doilea razboi mondial: "Vaticanul este printre principalii vinovati de tragedia tarii mele. Eu mi-am dat seama prea tarziu ca noi am dus o politica externa care servea interesele bi­sericii catolice" (Declaratia de la 6 februarie). Deci, cu cateva secole intre ele, aceleasi influente dezastruoase si-au lasat amprenta inca odata asupra acestei natii nefericite.

Inca din 1581, parintele iezuit Possevino, delegat pontifical la Moscova, a facut tot posibilul sa reconcilieze tarul Ivan cel Groaznic cu biserica romano-catolica. Ivan nu era strict impotriva ei. Plin de sperante fericite, Possevino s-a facut, in anul 1584, mediatorul pacii de la Kirevora Gora dintre Rusia si Polonia, o pace care l-a salvat pe Ivan dintr-o situatie fara iesire. Aceasta a fost tocmai ceea ce dorea acest suveran siret. Nici n-a mai fost vorba dupa aceea de convertirea. rusilor. Possevino a trebuit sa paraseasca Rusia fara a obtine ceva.

Doi ani mai tarziu, o situatie ceva mai buna i-a fost oferita Ordinului de a pune mana pe Rusia: Grisca Ostrepiev, un calugar raspopit, a dezvaluit iezuitilor ca, de fapt, el era Dimitrie, fiul lui Ivan, care fusese asasinat; el s-a declarat gata sa ingenuncheze Moscova in fata Romei daca ar deveni stapanul tronului tarului. Fara a reflecta mai intai, iezuitii au preluat in mainile lor introducerea lui Ostrepiev la Contele Palatin de Sandomir, care i-a dat de sotie pe fata lui; ei au vorbit in numele lui papei si regelui Sigismund III cu privire la pre­tentiile lui si au reusit sa faca armata poloneza sa se ridice impotri­va tarului Boris Gudunov. Drept recompensa, falsul Dimitrie a renuntat la religia strabunilor lui intr-o casa din Cracovia, locas al iezuitilor, si a promis Ordinului o institutie in Moscova, langa Kremlin, dupa vic­toria asupra lui Boris Gudunov.

"Dar tocmai aceste favoruri din partea catolicilor au dezlantuit ura bisericii ortodoxe ruse impotriva lui Dimitrie. La 27 mai 1606, a fost ucis impreuna cu sutele de polonezi care-l insoteau. Pana atunci nu se putea vorbi despre un sentiment national rus; dar de atunci, acesta a devenit foarte puternic si a luat forma unei uri fanatice impotriva bisericii romane si impotriva Poloniei.

"Alianta cu Austria si politica ofensiva a lui Sigismund III impo­triva turcilor, ambele sustinute cu tarie de ordinul iezuitilor, au avut efecte dezastruoase pentru Polonia. Altfel spus, nici un stat nu a suferit sub dominatia iezuita, ca Polonia. Si in nici o alta tara - inafara de Portugalia - nu a fost Ordinul atat de puternic ca in Polonia. Polonia nu a avut numai "un rege al iezuitilor", ci si un rege iezuit: Ian Cazimir, un suveran care a apartinut Ordinului inainte de urcarea lui pe tron in 1649

"In timp ce Polonia era condusa cu rapiditate spre ruina, numarul locasurilor si scolilor iezuite a crescut atat de repede, incat Genera­lul Ordinului a transformat Polonia intr-o congregatie de sine-statatoare in 1751" (H. Boehmer).

Capitolul 5. Suedia si Anglia.

"In tarile scandinave, scria Pierre Dominique, luteranismul a cu­prins toate sferele de activitate si atunci cand iezuitii au pornit la contraatac, ei nu au mai gasit acolo ceea ce gasisera in Germania: o partida catolica minoritara, dar puternica". Atunci singura lor speranta a fost convertirea suveranului, care in secret era in favoarea catoli­cismului; de asemenea, acest rege, Jan III Vasa, se casatoreste in 1568 cu o printesa poloneza, Catherine, o romano-catolica. Parintele Nicolai si alti iezuiti au fost adusi in 1574 la recent consacrata scoala de teologie, unde au devenit ferventi prozeliti romano-catolici, in timp ce oficial afisau luteranismul. Apoi, abilul negociator, Possevino, a asigurat atat convertirea lui Jan III cit si educatia fiului acestuia, Sigismund, viitorul Sigismund III, regele Poloniei. Cand a sosit timpul ca Suedia sa se supuna Sfantului Scaun, conditiile regelui au fost: ca­satoria preotilor, folosirea limbii tarii la slujbele religioase si impartasania (euharistia), cu ambele elemente (paine si vin). Toate acestea au fost respinse de conducerea bisericii catolice si astfel negocierile au ajuns intr-un punct mort. In orice caz, regele, care si-a pierdut prima sotie, s-a recasatorit cu o suedeza luterana. Iezuitii au trebuit sa paraseasca tara.

"Cincizeci de ani mai tarziu, Ordinul a castigat o alta victorie in Suedia: Regina Cristina, fiica lui Gustav Adolf, ultimul Vasa, a fost convertita sub invatatura a doi preoti iezuiti care reusisera sa ajun­ga la Stockholm deghizati in nobili italieni. Dar, pentru a-si schimba religia fara conflicte, ea a trebuit sa abdice in 24 iunie 1654" (H. Bohmer).

In Anglia, situatia parea mai favorabila Societatii lui Isus si ea putea spera, cel putin pentru un timp, sa aduca aceasta tara din nou sub jurisdictia Sfantului Scaun. "Cand Elisabeta a ajuns pe tron in 1558, Irlanda era in intregime catolica iar Anglia pe jumatate Deja in 1542, Salmeron si Broet au fost trimisi de papa pentru a supraveghea Irlanda". Au fost infiintate seminarii in Douai, Pont-a-Mousson si Roma pen­tru pregatirea misionarilor din Anglia, Irlanda si Scotia. In intelegere cu regele Filip II al Spaniei, conducerea bisericii a complotat la ras­turnarea reginei Elisabeta de pe tron, in favoarea catolicei Maria Stuart. O rascoala irlandeza, provocata de Roma, a fost inabusita. Dar iezuitii care sosisera in Anglia in 1580 au luat parte la o mare intrunire catolica la Southwark.

"Apoi, sub diferite travestiuri, ei s-au imprastiat din regiune in regiune, din casa in casa si din castel in castel. Seara ei ascultau con­fesiuni; dimineata predicau si dadeau impartasania (euharistia), dupa care dispareau tot atat de misterios cum venisera. Asta pentru ca din 15 iulie, Elisabeta ii declarase proscrisi" (H. Boehmer).

Ei au tiparit si au imprastiat in secret pamflete virulente impotriva reginei si a bisericii anglicane. Unul din ei, parintele Campion, a fost prins, condamnat pentru inalta tradare si spanzurat. Ei au mai complotat la Edinburgh ca sa-l castige de partea lor pe regele Iacob al Scotiei. Rezultatul tuturor acestor tulburari a fost executarea Mariei Stuart in anul 1587.

Apoi a urmat expeditia spaniola, invincibila Armada, care a facut Anglia sa tremure o vreme si a cauzat "sfanta alianta" in jurul tronu­lui Elisabetei. Dar Compania si-a urmat cu toate acestea proiectele ei si pregatea preoti englezi la Valladolid, Sevilia, Madrid si Lisabona, in timp ce propaganda secreta continua in Anglia sub conducerea parintelui Garnett. Dupa complotul "butoiului cu pulbere" impotriva lui Iacob I, succesorul Elisabetei, acest parinte Garnett a fost condamnat pentru complicitate si spanzurat, la fel ca parintele Campion.

Sub Carol I si apoi in republica lui Cromwell, multi iezuiti au platit cu viata pentru intrigile lor. Ordinul credea ca va triumfa sub Carol II care, impreuna cu Ludovic XIV, a incheiat un tratat la Dover, fagaduind ca va restabili catolicismul in tara (6 feb.1685 - n.t.).

"Natiunea nu a fost pe deplin informata de aceste aranjamente, dar putinul care a fost aflat a fost de ajuns pentru a crea o agitatie de nedescris. Toata Anglia s-a cutremurat inaintea spectrului lui Loyola si a conspiratiilor iezuite" (H. Boehmer).

O adunare a acestora chiar in palat, a adus furia poporului la maximum: "Carol II, care gusta din plin viata de rege si nu voia sa fie exi­lat, a spanzurat cinci preoti iezuiti pentru inalta tradare, la Tyburn. Dar asta nu i-a potolit pe iezuiti Totusi, Carol II era prea prudent si prea cinic pentru a le fi pe plac, fiind gata oricand sa se debara­seze de ei. Ei credeau ca victoria se va profila atunci cand Iacob II (fiul lui Carol II) va urca pe tron. De fapt, regele Carol II a adoptat vechiul joc al Mariei Tudor (care a impus catolicismul in Anglia), dar folosindu-se de mijloace mai blande. El s-a prefacut ca converteste Anglia si a pus bazele, pentru iezuiti, unui colegiu intr-unul din palatele familiei de Savoia, unde imediat s-au instalat 400 de studenti. O grupare fatis iezuita a pus mana astfel pe Palat.

"Toate aceste combinatii au fost cauza principala a revolutiei din 1688. Iezuitii au trebuit sa mearga impotriva unui curent mult prea pu­ternic. Atunci in Anglia erau 20 de protestanti la un catolic. Regele a fost detronat si a fugit in Franta; toti membrii Companiei au fost in­chisi sau alungati. Dupa un timp, iezuitii au reinceput activitatea lor de agenti secreti, dar nu a fost altceva decat o agitatie zadarnica. Ei au pierdut cauza in Anglia" (Pierre Dominique).

Capitolul 6. Franta.

In 1551, la 17 ani dupa fondarea Ordinului in capela de la Saint Denis de Montmartre, iezuitii au inceput stabilirea lor in Franta.

Cu siguranta, ei s-au infatisat ca niste adversari concreti ai Reformei care cucerise a saptea parte din populatia Frantei, dar oamenii nu aveau incredere in acesti soldati prea devotati ai Sfantului Scaun. Asa ca patrunderea lor in Franta a fost la inceput destul de inceata. Ca si in alte tari unde opinia publica nu a fost de partea lor, ei s-au strecurat mai intai pe langa oamenii de la Curte si apoi, prin ei, in clasele inaltei societati. Dar la Paris, Parlamentul, Universitatea si chiar clerul le-au ramas ostili. Acest lucru a devenit clar in momentul in care au incercat sa deschida aici un colegiu.

Facultatea de Teologie, a carei misiune era sa pastreze principiile religioase in Franta, a decretat la 1 decembrie 1554 ca "aceasta Societate pare extrem de periculoasa in ceea ce priveste credinta; ea este un inamic al pacii bisericii, fatala statului monarhic si pare ca s-a nascut pentru a aduce mai degraba decadere decat zidire sufleteasca" (Gaston Bally, "Iezuitii" pag.69).

Preotilor li s-a permis totusi sa se stabileasca la Billom, in­tr-un colt al Auvergnei. De acolo, ei au organizat o mare actiune impo­triva Reformei in provinciile din sudul Frantei. Faimosul Lainez - "eroul de la Trent" - s-a remarcat in polemici, mai ales la Conclavul de la Poissy, intr-o incercare nefericita de a concilia cele doua doctrine.

Multumita reginei-mama, Caterina de Medici, Ordinul a deschis pri­mul locas la Paris, Colegiul Clermont, care a intrat in intrecere cu Universitatea. Opozitia fata de acest locas din partea Universitatii, Parlamentului si clerului, a fost mai mult sau mai putin indulcita prin concesii, cel putin verbale, facute de Companie, care a promis sa se supuna dreptului comun; dar Universitatea a luptat din greu si multa vreme impotriva introducerii "acestor barbati mituiti pe cheltuiala Frantei pentru a se inarma impotriva regelui", potrivit cuvintelor lui Etienne Pasquier, care s-au dovedit curand a fi adevarate.

Nu este nevoie sa ne intrebam daca iezuitii si-au dat "consimtamantul" pentru masacrul din noaptea Sfantului Bartolomeu (1572). Oare ei l-au pregatit? Cine stie? Politica Companiei, subtila si flexibila in metodele ei, are scopuri foarte clare; este politica papei de "dis­trugere a ereziei". Totul trebuia subordonat acestui scop major. Caterina de Medici a actionat in acest scop si Compania putea conta pe casa de Guise" (Pierre Dominique).

Dar acest plan important, ajutat atat de mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572, a provocat o teribila izbucnire a urii fratricide. Trei ani mai tarziu s-a infiintat "Sfanta Liga", apoi este asasinat ducele de Guise (dec. 1588), numit si "regele Parisului" si in sfarsit apelul la Suveranul Spaniei pentru a lupta impotriva protestantilor.

"Vicleanul Henric III si-a dat toata silinta sa evite razboiul re­ligios. In intelegere cu Henric de Navarra, ei i-au strans impreuna pe protestanti si pe catolicii moderati impotriva Parisului, a Ligii si a partizanilor acesteia, romano-catolici fanatici sustinuti de Spania"

"Iezuitii, atotputernici la Paris, au protestat ca regele s-a dat de partea ereziei Comitetul director al Ligii s-a sfatuit la se­diul iezuitilor din strada Saint Antoine. Detinea cumva Spania Parisul? Greu de crezut. Liga il detinea? Liga era doar un instrument in mana unor oameni abili" Aceasta Companie a lui Isus, care se lupta in numele Romei de aproape 30 de ani Aceasta era stapanul secret al Parisului.

"In august 1589, Henric III a fost asasinat. Cum mostenitorul era protestant, ucigasul parea la prima vedere sa nu fi avut alte motive decat cele politice. Dar nu este posibil ca cei care au planuit totul si l-au convins pe iacobinul Clement sa duca aceasta fapta la indeplinire, sa fi sperat intr-o rascoala a Frantei impotriva mostenitorului hughe­not? Cert este ca putin mai tarziu, Clement a fost numit "inger" de ie­zuitul Camelet, iar Guignard, un alt iezuit care a fost in cele din urma spanzurat, a oferit elevilor sai ca mijloc de modelare a opiniilor lor, texte despre uciderea tiranilor ca subiecte pentru exercitiile in limba latina" (Pierre Dominique).

Printre altele, aceste exercitii scolare contineau aceste cuvinte; "Jacques Clement a facut un fapt meritoriu inspirat de Duhul Sfant Daca putem duce un razboi impotriva regelui, atunci s-o facem; daca nu putem face razboi impotriva lui, sa-l omoram Noi am facut o mare gre­seala in noaptea Sfantului Bartolomeu: noi ar fi trebuit sa facem sa curga sange din vene regale" (Pierre Dominique).

In 1592, un anume Barriere, care a incercat sa-l asasineze pe Henric de Navarra, a marturisit ca parintele Varade, rector al scolii iezuite din Paris, l-a convins sa faca asta. In 1594, o alta incercare de asasinat a regelui Henric IV a fost facuta de Jean Chatel, fost elev al iezuitilor, care primise impartasania (euharistia) si facuse confe­siunea chiar inainte de infaptuirea incercarii de asasinat. Cu aceasta ocazie exercitiile scolare mentionate mai inainte au fost gasite in ca­sa parintelui Guignard. "Parintele a fost spanzurat in piata Greve, in timp ce regele a confirmat un decret al Parlamentului care-i alunga pe fiii lui Loyola din regat, ca fiind "corupatori de tineri, tulburatori ai linistii publice si vrajmasi ai statului si coroanei Frantei"

Decretul nu a fost complet indeplinit si in 1603 a fost abrogat de rege, impotriva sfaturilor date de Parlament. Aquaviva, Generalul ie­zuitilor, fusese foarte abil in manevrele sale si l-a facut pe Henric sa creada ca Ordinul, reasezat in Franta, va servi cu loialitate inte­resele tarii. Cum a putut el crede, fiind un om inteligent, ca acesti fanatici romano-catolici ar putea fi intr-adevar de acord cu Edictul de la Nantes (1598) care stabilea libertatea cultului protestant in Franta si, chiar mai rau, ar fi sprijinit proiectele sale impotriva Spaniei si Imparatului? Fapt este ca Henric IV a ales drept sfatuitor confesor pentru Dauphin (mostenitor) pe unul din cei mai distincti membri ai Companiei, parintele Cotton. Pe 16 mai 1610, in pragul campa­niei sale impotriva Austriei, Henric IV a fost asasinat de Ravaillac, care si-a recunoscut crima ca fiind inspirata de scrierile parintilor iezuiti Mariana si Suarez. Acestia au aprobat uciderea tiranilor eretici sau a acelora insuficient devotati intereselor papalitatii. Ducele de Epernon, care l-a facut pe rege sa citeasca o scrisoare in timp ce asasinul statea in asteptare, era un cunoscut adept al iezuitilor, si Michelet a dovedit ca ei stiau despre acest asasinat". De fapt, Ravaillac a recunoscut crima fata de parintele iezuit d'Aubigny cu putin inainte si, cand judecatorii l-au interogat pe preot, acesta a declarat pur si simplu ca Dumnezeu l-a inzestrat cu darul de a uita ceea ce a auzit in confesional" (Henri Fulop-Miller).

Parlamentul, convins ca Ravaillac fusese o unealta in mana Companiei, a dat ordin calaului sa arda cartile lui Mariana. "Din fericire, Aquaviva era inca acolo. Inca o data, acest mare General planuise corect si el a condamnat in mod foarte sever asasinatul. Compania a avut intotdeauna autori care, in linistea studiilor lor, au expus doctrina cu exac­titate; ea a avut de asemenea mari politicieni care ia nevoie i-ar fi pus masca necesara" (Pierre Dominique).

Multumita parintelui Cotton, care a preluat situatia in mainile sale, Societatea lui Isus a iesit din aceasta furtuna nevatamata. Bogatia, numarul de asezaminte si aderentii ei au crescut rapid. Dar cand Ludovic XIII a venit la tron si Richelieu a preluat afacerile statului in mainile sale, a aparut un conflict de interese. Cardinalul nu lasa pe nimeni sa se opuna politicii sale. Iezuitul Caussin, confesorul rege­lui, a simtit-o pe pielea lui, atunci cand a fost inchis la Renne ca criminal, din ordinul lui Richelieu. Acest fapt a adus cele mai bune rezultate. Cu scopul de a ramane in Franta, Ordinul a mers pana a colabora cu redutabilul ministru.

H. Boehmer scrie despre aceste lucruri: "Lipsa de consideratie fata de biserica pe care a aratat-o intotdeauna guvernul francez incepand cu Filip cel Frumos, a fost cea mai buna politica in conflictele dintre interesele nationale si cele bisericesti".

Urcarea pe tron a lui Ludovic al XIV a marcat inceputul celei mai prospere perioade pentru Ordin. Ingaduinta confesorilor iezuiti, folosita cu abilitate pentru atragerea pacatosilor nu prea rabdatori in a se pocai, a fost intrebuintata masiv intre oamenii de rand in aceeasi ma­sura ca si la Curte, in special in ceea ce-l priveste pe rege, care era mai mult afemeiat decat evlavios.

Maiestatea sa nu avea nici o intentie sa renunte la aventurile ­sale amoroase, iar confesorul sau avea grija sa nu atinga acest subiect in ciuda faptului ca era vorba de un adulter evident. Asa ca intreaga familie regala a fost curand aprovizionata numai cu confesori iezuiti, iar influenta lor a crescut din ce in ce mai mult in sanul inaltei societati. Preotii Parisului au atacat in scrierile lor morala libertina a cazuisticii iezuite, dar fara nici o urmare. Insusi Pascal a intervenit in spijinul jansenistilor in timpul conflictului teologic de atunci; in "Scrisori provinciale" i-a expus pe oponentii prea lumesti ai aces­tora, adica pe iezuiti, la o ridiculizare nesfarsita.

In ciuda acestui fapt, locul sigur de la Curte le-a asigurat victoria, iar cei de la Port Royal au disparut. Ordinul a castigat o alta ba­talie pentru Roma, a carei consecinte au fost defavorabile intereselor nationale. Se intelege de la sine ca ei acceptasera fara nici o tragere de inima pacea religioasa asigurata prin Edictul de la Nantes, si au continuat lupta ascunsa impotriva protestantilor din Franta.

Ludovic XIV imbatranea si se indrepta din ce in ce mai mult spre bigo­tism sub influenta Doamnei de Maintenon si a confesorului sau, parintele La Chaise. In 1681, iezuitii l-au convins sa reinceapa persecutia impo­triva protestantilor. In cele din urma, la 17 octombrie 1685, el a semnat ordinul de "Revocare a Edictului de la Nantes", facand astfel pe supusii sai care refuzau sa imbratiseze religia catolica, niste proscrisi. Curand dupa aceea, pentru a accelera procesul de convertire, au inceput faimoasele "dragonade". Aceste torturi erau urmarea obligatorie a oricarei incercari de convertire prin foc si lanturi. In timp ce fanaticii se bucurau, protestantii au fugit in masa din regat. Dupa Marshal Vauban, Franta a pierdut 400.000 de locuitori si 60 milioane de franci. Manufac­turieri, comercianti, armatori, mestesugari si artizani priceputi au apucat spre alte tari aducandu-le lor beneficiul calitatilor lor.

"17 octombrie 1685 a fost ziua victoriei pentru iezuiti, rasplata finala pentru un razboi care durase 125 de ani fara incetare. Dar Statul a fost acela care a platit pretul victoriei iezuite".

"Depopularea, reducerea prosperitatii nationale, au fost urmarile materiale acute ale triumfului iezuitilor, urmate de secatuirea spirituala ce nu a putut fi vindecata, nici chiar de cele mai bune scoli iezu­ite. Iata ce a suferit Franta, iar Societatea lui Isus avea sa plateasca foarte scump pentru aceasta" (H. Boehmer).

In timpul secolului urmator, fiii lui Loyola s-au vazut respinsi nu numai din Franta, ci si din toate tarile europene - dar, inca odata, aceasta se intampla doar pentru un timp. Acesti fanatici ieniceri ai papalitatii nu au incetat niciodata sa acumuleze dezastre pe calea indeplinirii visului lor nebunesc.