Henry Kissinger - " ția" - recenzie

Henry Kissinger - " Diplomația"

Recenzie

Preocupat de relațiile internaționale, activand in mediul personalitaților de elita, in contact cu demnitari straini și șefi de state, Henry Kissinger a publicat mai multe lucrari de politologie și istorie a diplomației, precum și unele memorii privind politica internaționala din a doua jumatate a secolului al XX-lea. In calitate de consilier special al președintelui Nixon ( din august 1973 și secretar de stat), Kissinger a avut o contribuție importanta la incheierea acordului de incetare a razboiului și stabilire a pacii in Vietnam. Prin acest document, trupele americane paraseau Vietnamul in urma unuia dintre cele mai indelungate și grele razboaie ale Americii. Concomitent cu promovarea unei susținute activitați politico-diplomatice, Kissinger a fost și profesor la Universitatea Harvard, care a dat societații americane, ca și in general, lumii politologi, diplomați, analiști de prim rang.

Aflat in mijlocul problemelor internaționale, Henry Kissinger a participat la diverse negocieri și tratative cu lideri din intreaga lume pe care, ulterior, le-a dat publicații, atat in sinteze cat și in detaliu, precum prezenta lucrare " Diplomația". A descris modul in care diplomația a contribuit la crearea societații in care traim, iar ca american, cu limitele obiectivitații generate de calitatea de reprezentant al unei mari puteri ( atat cat poate fi o asemenea obiectivitate) a redat și masura in care arta diplomației și politica externa a SUA au fost diferite de cele ale altor state.

"Diplomația", a carei prezentare incercam sa o facem, este, dupa opinia multor specialiști, o incununare a unei vaste cariere diplomatice. Pe parcursul a 31 de capitole, insumand 727 de pagini la care se adauga inca 42 cuprinzand sursele bibliografice (note) și indexul de nume, autorul consacra primul și ultimul capitol aceleeași teme- "Noua ordine mondiala". In ultimul, tema este completata cu cuvantul- reconsiderata ( "Noua ordine mondiala reconsiderata"), diferența constand in viziunea pe care a avut-o intre momentul inceperii lucrarii și cel al finalizarii, in timpul mandatului președintelui Bill Clinton.

Inainte de a intra in analiza și tratarea problemelor și evenimentelor care fac obiectul lucrarii, derulate pe parcursul secolelor XVII-XX, autorul mai dedica, in exclusivitate, un capitol (cel de-al doilea) politicii externe a SUA,sub titlul "Regula jocului: Theodore Roosevelt (1901-1909) sau Woodrow Wilson (1913-1921)". De reținut ca in majoritatea capitolelor este marcata prezența americana ( doar autorul este un american). Se subliniaza ideea ca pana la inceputul secolului al XX-lea, in politica externa americana a predominat spiritul izolaționist, potrivit Doctrinei Monroe dupa care, doi factori au proiectat SUA in relațiile internaționale: a) expansiunea rapida a puterii americane; b) colapsul treptat al sistemului internațional cu centrul in Europa. Aceasta evoluție a fost marcata de momentul de cotitura din timpul mandatelor celor doi președinți, mai sus niminalizați. Ambii au ințeles ca SUA aveau de jucat un rol decisiv in politica internaționala, deși au justificat ieșirea din izolare conform unor rațiuni opuse, in funcție de conjuncturile și propriile lor viziuni.

Analizand evoluția diplomației in secolele XVII-XX, Kissinger arata ca in general, in fiecare dintre aceste secole, cate o putere a modelat intregul sistem internațional potrivit propriilor valori.

Astfel, Franța in secolul al XVII-lea, sub cardinalul Richelieu, a inaugurat o abordare mai moderna a relațiilor dintre state bazate pe statul-națiune și motivate de interesele naționale ca scop in sine. In acest sens, puține personalitați au avut un impact similar asupra istoriei. Cardinalul a fost considerat parintele sistemului statal modern, cel care a proclamat conceptul de raison d état punandu-l in practica in beneficiul Franței. Conceptul respectiv era opusul celui medieval de valori morale universale. Inițial, Richelieu a intenționat sa previna dominația habsburgica asupra Europei și a lasat o moștenire care pentru urmatoarele doua secole i-a ispitit pe succesorii sai sa incerce instituirea supremației franceze in Europa. In cele din urma a rezultat un echilibru al puterii, mai intai ca mod de viața, apoi ca sistem de organizare a relațiilor internaționale. Cand Richelieu a venit la putere ( 1624) in Franța, Ferdinand al II-lea, imparatul Sfantului Imperiu Roman de nație Germana urmarea sa reinvie universalitatea catolica, sa anihileze protestantismul și sa instituie controlul imperial asupra prinților protestanți din Europa Centrala. Aceasta acțiune, denumita " Contrareforma" a condus la ceea ce mai tarziu s-a numit " Razboiul de 30 de ani " ( 1618-1648), izbucnit in Europa Centrala și care a fost unul dintre cele mai distructive. In acest razboi, Richelieu, catolic, precum și regele sau, au intrat ( 1635) de partea prinților protestanți și a regelui Suediei, Gustav Adolf ( tot protestant).

Richelieu a pus interesul național francez mai presus de orice aspirație religioasa și a vazut in incercarea Habsburgilor de a restabili supremația religiei catolice drept o amenințare geopolitica la securitatea Franței. El a intuit venirea in urma sa a unei lumi diferite de cea pe care o gasim și a pus in mișcare politica pe care Franța avea sa o promoveze in urmatoarele trei secole. Franța a devenit putere dominanta, și-a extins teritoriile, iar in urma pacii Westfalice, prin care a luat sfarșit razboiul de 30 de ani ( 1648), doctrina lui Richelieu, raison d état, a ajuns principiul calauzitor al diplomației europene. Totodata, cardinalul a lasat un stat francez puternic invecinat cu o Germanie slabita și divizata și cu o Spanie in cadere.

In secolul al XVIII-lea a revenit Marii Britanii rolul de elaborare a conceptului de echilibru al puterii care a dominat mult timp diplomația europeana. Acest context a fost determinat, printre altele, de razboaiele expansioniste de un sfert de secol alea lui Ludovic al XIV-lea, care n-a ințeles sa valorifice moștenirea diplomatica ramasa de la Richelieu. "A reușit " sa-și atraga numeroși dușmani care s-au constituit in cea mai ampla coaliție anti-franceza a vremii: Anglia, Suedia, Spania, Savoia, imparatul Austriei, Saxonia, Republica Olanda. Finalul: Franța, pentru un timp, n-a mai fost putere dominanta. In urma revoluției engleze din 1688, la tronul Angliei a venit Wilhelm de Orania( William). Odata cu un nou rege, Anglia a importat și un razboi in curs de desfașurare cu Ludovic al XIV-lea pentru ceea ce a devenit Belgia, un teritoriu de pe care se putea ajunge in mod periculos pe coastele britanice.

Simțind ca echilibrul puterii este mai ușor de realizat și mai profitabil prin tratative decat prin razboi, regele William a recurs la tratative cu Franța. Mai mult, Anglia urmarea un echilibru general intre Habsburgi și Bourboni, in așa fel incat oricare ar fi devenit mai slab, acesta , pentru restabilirea echilibrului in Europa, sa apeleze la ajutor britanic. Potrivit acestei rațiuni, daca Marea Britanie dorea sa evite lupta in Dover, trebuia sa se opuna agresiunii pe Rin sau in oricare alta parte din Europa unde se intrezarea a fi amenințat echilibrul puterii. Astfel, Marea Britanie a reușit sa ajunga moderatorul echilibrului european, la inceput aproape de nevoie, apoi prin strategii bine calculate. Fara asumarea hotarata a acestui rol de catre Marea Britanie, Franța ar fi deținut hegemonia in Europa secolului al XVIII-lea. Este argumentul pentru care, peste doua secole, Churchill putea pretinde ca Marea Britanie "menținuse echilibrul Europei" la vremea respectiva.

In secolul al XIX-lea, continua Kissinger, Austria lui Metternich a reconstituit unitatea Europei, iar Germania lui Bismarck, in a doua parte a veacului, a demontat-o, dand o noua forma diplomației europene, cea a unui joc al politicii de forța, dus cu sange rece. Invingatorii din razboaiele cu Napoleon Bonaparte s-au intrunit la Congresul de la Viena ( 1814-1815) din nevoia de a reconstitui o noua ordine internaționala, devenita tot mai presanta. Negociatorul principal din partea țarii gazda ( și al Congresului in general) a fost prințul von Metternich caruia i s-au adaugat reprezentanții Rusiei, Prusiei, Angliei. Franța invinsa, invitata la Congres, a fost reprezentata de Talleyrand care și-a menținut recordul de a fi servit pe toți conducatorii francezi de dinainte și dupa revoluție. Una dintre hotararile de la Viena a fost incheierea "Sfintei Alianțe", cu misiunea de a zadarnici orice revanșa franceza și in general, de a menține un climat de pace. Dupa Congres, Europa, timp de 40 de ani, n-a mai cunoscut razboaie intre marile puteri, iar dupa Razboiul Crimeei (1853-1856), cu unele excepții, n-au mai fost razboaie aproape 60 de ani. Paradoxal, ordinea internaționala de dupa Congresul de la Viena, creata in numele echilibrului puterii, s-a sprijinit in cea mai mica masura pe forța ( putere), pentru ca echilibrul a fost atat de bine gandit, ca nu putea fi rasturnat decat printr-un efort de amploare. La aceasta s-a mai adaugat faptul ca țarile Europei devenisera unite printr-o conștiința a valorilor comune. Intrucat ideea de auto determinare nu-și facuse apariția, artizanii de la Viena nu și-au propus sa croiasca state omogene sub raport etnic din teritoriile preluate de la Napoleon. Astfel, poziția Austriei s-a intarit in Italia, cea a Prusiei in Germania, iar Rusia a primit o buna parte din Polonia. Franța a trebuit sa renunțe la toate cuceririle și sa revina la "vechile frontiere" de dinainte de revoluție. Marea Britanie s-a limitat la caștigurile teritoriale din Africa ( Capul Bunei Speranțe).

Dupa razboiul Crimeei, Rusia infranta, n-a mai avut o vreme rol principal in politica europeana, in timp ce Prusia a cunoscut o ascensiune consistenta in dauna Austriei ( dupa 1867- Austro-Ungaria). Tot in aceasta perioada s-au detașat in arena politica doua personalitați care au dominat-o mai mulți ani: Napoleon al III-lea in Franța și Otto von Bismarck. Deși mult diferiți unul de altul, dar uniți prin aversiunea ( din motive specifice) fața de urmarile Congresului de la Viena, au reușit sa rastoarne reglementarea lui Metternich pentru ca amandoi o percepeau ca pe o stavila in calea ascensiunii țarilor lor. Napoleon al III-lea considera ca Franța era indreptațita sa recupereze și sa caștige noi teritorii, dar obstacolul " Sfintei Alianțe" și al unei Europe unite ii stateau in cale.

Bismarck avea resentimente fața de edificiul lui Metternich care incremenise Prusia in poziția de secondant al Austriei in cadrul Confedereției germane. Cancelarul prusac a ințeles ca pentru a unifica Germania, sistemul de la Viena trebuia distrus, ceea ce a reușit. Succesul Prusiei s-a datorat și unui șir de razboaie al caror final a contribuit la un nou echilibru, o noua ordine.

Schimbarea a inceput sa fie simbolizata prin adoptarea unui nou termen: cuvantul german "Realpolitik" in locul expresiei franceze " raison d'état" . Printre razboaiele amintite figureaza cele pe care Prusia le-a dus cu Austria dar mai ales cele cu Franța (1870-1871) pentru care, caștigandu-l, a primit teritorii ( Alsacia și Lorena), plus insemnate despagubiri materiale. Astfel a devenit mare putere, iar regele sau s-a proclamat imparat. Ultimele decenii de dupa unificarea germana aveau sa cunoasca noi regrupari de forțe. Deși imperiul lui Bismarck ajunsese cea mai mare putere in zona, conducatorii germani tot se gandeau la trecutul framantat al țarii lor și se simțeau mereu amenințați. Acest lucru a fost evidențiat de o obsesie pentru pregatirea militara dublata de o retorica agresiva. In acest sens, Germania iși propunea, conform unei expresii proprie succesorilor lui Bismarck, sa fie " ciocanul nu nicovala diplomației europene" ceea ce a determinat-o sa pretinda nu numai consolidarea statului de mare putere pe continent, ci și reimparțirea coloniilor de pe alte continente.

Acest lucru nu se putea face decat prin razboi. Astfel, marile puteri, la inceputul secolului al XX-lea s-au aruncat intr-o lupta bipolara care a dus la consolidarea a doua blocuri de putere al caror efect s-a concretizat in izbucnirea primei conflagrații planetare ( razboiul mondial 1914-1918). Cele doua tabere erau: Germania și Bulgaria, pe de o parte, pe de alta Tripla Antanta- Franța, Anglia, Rusia carora li s-au alaturat Romania ( 1916) și SUA (1917). Dupa cum este cunoscut, intrarea Americii in razboi a facut posibila victoria Antantei, dar scopurile americane nu aveau legatura cu ordinea mondiala cunoscuta de Europa in ultimele secole. SUA disprețuiau conceptul de echilibru de forțe, considerand practica așa numitului " Realpolitik", imorala. Criteriile americane pentru ordinea mondiala erau democrația, securitatea colectiva și autodeterminarea ( un element nou care avea sa genereze multe interpretari contradictorii).

Niciunul dintre acestea nu figurau in acordurile europene anterioare. Concepția președintelui american Wilson (1913-1921) despre ordinea mondiala pornea din increderea concetațenilor sai in natura umana esențialmente pașnica. In contrast, diplomația europeana nu concepea și nu se baza pe caracterul pașnic al statelor, ci pe inclinația lor spre razboi. Alianțele se alcatuiau pentru obiective specifice și nu in apararea unui concept abstract al pacii. Doctrina lui Wilson axata pe autodeterminare și securitate colectiva i-a așezat pe diplomații europeni pe un teren cu desavarșire strain. Toate acordurile europene pornisera de la ideea ca granițele puteau fi ajustate pentru promovarea echilibrului de forțe ale carui cerințe aveau prioritate in fața preferințelor populațiilor afectate. De altfel, spiritul sistemului de paci de la Versailles a fost dominat de cele 14 puncte ale președintelui american Wilson, printre care : incheierea de acorduri deschise pe baza de discuții publice; libertatea marilor; inlaturarea barierelor economice dintre națiuni; reducerea inarmarilor; dreptul popoarelor la autodeterminare.

Pentru a se aprecia daca s-a comis intr-adevar o violare a pacii, Wilson a propus crearea unui organism internațional " Liga Națiunilor". Opinia publica americana insa n-a agreat niciodata acest organism, motiv pentru care America lui Wilson ( care a propus-o) nu a fost membru al Ligii. In secolul al XX-lea nicio țara nu a influențat relațiile internaționale atat de hotarator ca SUA care au acționat cu multa fermitate asupra indamisibilitații intervenției in afacerile interne ale altor state. Cu toate acestea,urmarile pacii de la Versailles n-au fost in concordanța cu idealurile lui Wilson și ale omenirii dornice de pace. Liga Națiunilor nu s-a dovedit a fi eficienta. Dupa cinci ani de la incheierea pacii, invinșii, mai ales Germania și Rusia Sovietica au ajuns, din nou, umar la umar cu invingatorii. O serie de conferințe, protocoale, planuri ca cele de la Rapallo, Geneva, Locarno, planurile Dawes și Young, pactul Briand- Kellogg ( 1928, Paris) nu s-au concretizat in condiții care sa puna stavila noii conflagrații ce se intrezarea. Instalarea lui Hitler la putere in Germania (1933) a marcat prabușirea catastrofala a ordinii de la Versailles, urmata de una dintre cele mai mari calamitați din istoria omenirii.

Germania fusese primita in Liga Națiunilor in speranța ca va contribui la menținerea pacii, , cunoscute fiindu-i antecedentele dar dupa un scurt interval a parasit Liga trecand la un susținut program de inarmare in scop revanșard. Pe de alta parte, Uniunea Sovietica, refacandu-se dupa revoluție și izolarea postbelica, a inceput sa se manifeste tot mai vizibil in direcția recuperarii teritoriilor pierdute și caștigarii altora. Germania, beneficiind de aportul unor diplomați precum cancelarul Stresemann ( in deceniul al III-lea) și speculand disensiunile anglo-franceze, s-a trezit pe un suportcare ii permitea sa acționeze in sensul dorit. A obținut, in același timp de la guvernele franco-engleze, recunoașterea ca Tratatul de la Versailles reclama revizuirea frontierelor estice, ceea ce a insemnat un nou imbold pentru reinarmare. Franța și Marea Britanie nu erau pregatite sa renunțe la securitatea colectiva și la Liga. Totodata, guvernul de la Paris nu indraznea sa acționeze fara Anglia, care renunța sa acționeze concertat, plus ca cele doua democrații occidentale mai vedeau in ridicarea Germaniei o stavila impotriva eventualei expansiuni comuniste.

Toate acestea, la care s-auu adaugat și altele, l-au incurajat pe Hitler sa-și continue planul. Pactul tripartit Roma-Berlin-Tokyo ( 1937) a constituit un nou atu pentru Hitler sa ocupe Europa Centrala și Nordica. Incordarea a luat noi proporții in urma acordului de la München cu consecințele respective, și pactului Riblentrop-Molotov (1939). Prin acesta din urma, Germania și URSS iși imparțeau Europa de Est in sfere de influența. Puterile occidentale amagite de ideea ca li s-au asigurat granițele in Europa de Vest, au asistat pasiv la toate acțiunile Germaniei. Capitularea Franței in 1940 a dat convingerea lui Hitler ca poate fi stapanul planetei și nu-l mai preocupa ordinea in care-și va executa adversarii. Speculand in același timp surprinzatoarea naivitate a lui Stalin care credea in consistența pactului sovieto-german și neluand in seama masarea de trupe germane la granița de vest a URSS, Hitler a declarat razboi Uniunii Sovietice, in 22 iunie 1941. Acum, conflagrația devenea generalizata, mai ales prin intrarea in arena a SUA care a ințeles ca nu numai echilibrul european era in pericol, ci chiar libertatea lumii amenințata de dominația germana pe care Hitler și-o asumase.

Infrangand o serie de obstacole interne, printre care consecvența izolaționismului, ca și așa numitele " Legi ale neutralitații" votate de Congres in anii 1935-1937, președintele Roosvelt s-a intrecut pe sine ca diplomat și mare om de stat. Pe langa altele, trei situații i-au servit pentru a se face ințeles de societatea americana ca sa intre in razboi alaturi de Anglia impotriva lui Hitler: a)Germania a fost cea care a declarat razboi SUA; b) atacul japonez de la Perl Harbor; c)cele Patru Libertați proclamate de președintele american la adresa omenirii: de exprimare, libertatea credinței, de a nu suferi de saracie, de a nu suferi de frica. Sfarșitul razboiului este cunoscut. Acum se punea problema trasarii jaloanelor noii ordini internaționale postbelice care au facut obiectul conferințelor de la Yalta și Potsdam ( ca și al altora adiacente) la care au participat cu trei invingatori: SUA, Marea Britanie, URSS. Pacea generala și cooperarea internaționala, excluderea forței ca mijloc de soluționare a eventualelor diferențe dintre state, nu s-au realizat. Crearea noului fot internațional ( ONU) destinat obiectivelor de mai sus nu și-a dovedit eficacitatea pe masura speranțelor. Au aparut noi tendințe expansioniste, printre care și de ordin ideologic-extinderea comunismului in lume. Acest lucru a reieșit chiar din timpul tratativelor. Un exemplu declarat, menționeaza Kissinger, este concludent. " Cand la Potsdam, un general american a incercat sa-l flateze pe Stalin observand cat de placut era sa vada armatele rusești in Berlin, Stalin i-a replicat taios: Țarul Alexandru I a ajuns la Paris".

Dupa cum se știe, Roosevelt nu a mai prins sfarșitul razboiului ( a decedat in aprilie 1944), iar succesorii sai, cu unele excepții mai recente, au facut mai multe concesii lui Stalin ( decedat și el in 1953) și parțial, și moștenitorilor acestuia. A urmat perioada Razboiului rece care s-a prelungit pana la caderea comunismului in Europa și destramarea URSS. In aceasta etapa postbelica s-au derulat evenimente majore precum: apariția celor doua state germane ( RDG și RFG),razboiul din Coreea, cel din Vietnam, criza Suezului, Revoluția din Ungaria, tratative la Geneva și ONU intre principalii actori ai vieții publice. Un caștig vital consta in aceea ca in ciuda unor imprejurari contradictorii, delicate ca Blocada Berlinului sau plasarea rachetelor sovietice in Cuba, s-a evitat explozia unui razboi nuclear ce s-ar fi soldat cu un cataclism. Alaturi de acestea pot fi semnalate și alte realitați, precum Doctrina Truman de sprijinire a popoarelor libere ce se opuneau incercarilor de subjugare de catre anumite minoritați inarmate sau opresori externi, Planul american Marshall pentru refacerea economica globala, Doctrina Eisenhower (1957)- un triplu program de ajutor economic, asistența militara și protecție impotriva agresiunii comuniste in Orientul Mijlociu.

Autorul lucrarii prezinta in detaliu multe alte aspecte din care nu lipsesc rolul Nato, ascensiunea RFG, inaugurata de cancelarul Ademauer, apariția grupului țarilor nealiniate, apoi mai tarziu, Actul final al Conferinței de la Helsinky. Acestora li s-au mai alaturat și alte concepte aparținand celor doua mari puteri, precum : Inițiativa de Aparare Strategica sau Casa Comuna Europeana. La incheierea Razboiului Rece o contribuție vitala au avut-o președinții Reagan și Gorbaciov. Paradoxal, conclude Kissinger, acest razboi   a inceput cand America se aștepta la o era de pace și a luat sfarșit intr-un moment in care SUA se pregateau pentru o noua perioada de conflict prelungit.

Dezintegrarea comunista devenise vizibila la inceputul celui de-al doilea mandat al lui Reagan și se dovedise ireversibila in perioada cand acesta expira. Odata cu prabușirea, America, și-a schimbat total atitudinea fața de Rusia, trecand in numai cateva luni de la ostilitate la prietenie. Gorbaciov, conștient de disfunționalitațile sistemului in fruntea caruia ajunsese, a incercat sa-l reformeze prin     " perestroica" și "glaznost", dar n-a reușit. Mai mult decat atat, Kissinger, care l-a cunoscut personal pe Gorbaciov, cu prilejul unei intalniri la inceputul anului 1989, precizeaza ca liderul sovietic i-a marturisit, cum el, impreuna cu Șevarnadze ajunsesera mai de mult la concluzia ca " sistemul comunist trebuia schimbat de sus pana jos". Gorbaciov s-a dovedit a fi un vizionar și cu o contribuție esențiala la destinderea internaționala, merite pentru care in ianuarie 1989, revista Time l-a declarat " Omul deceniului", apreciere pe deplin justificata daca avem in vedere ca la puțin timp dupa demolarea zidului Berlinului, el și-a dat adeziunea la unificarea germana. La sfarșitul Razboiului rece se impune constatarea deja remarcata ca in profida multiplelor adversitați și crize de 40 de ani, factorii de decizie americano-sovietici au evitat recurgerea la armamentul nuclear- o rațiune vitala.

Merita a fi reținuta viziunea americana fața de o noua ordine mondiala, exprimata de președintele Bill Clinton: " Intr-o noua era a pericolului și oportunitații, obiectivul nostru prioritar este largirea și intarirea comunitații internaționale, a democrațiilor bazate pe economia de piața. In timpul Razboiului rece, am cautat sa ingradim o amenințare pentru supraviețuirea instituțiilor libere. Acum cautam sa largim cercul națiunilor ce traiesc sub acele instituții libere, pentru ca visam la o zi in care opiniilor și energiilor fiecarei persoane din lume li se va da expresie deplina intr-o lume a democrațiilor care coopereaza și traiesc in pace".