O scurta istorie a Irakului

O scurta istorie a Irakului

I. Primele civilizatii

Paradisul arheologilor ar trebui sa fie Irakul, datorita sapaturilor care se succed de-a lungul malurilor Tigrului si Eufratului ce scot la ivea­la si astazi tezaure inestimabile cum ar fi: cetati, palate, ceramica, figu­rine, necropole, toate atestand prezenta in aceste locuri a nu­meroase civilizatii stralucitoare[1].

Harta 1  -Irak

Urmele cele mai vechi ale omului din Neanderthal au fost gasite in pestera de la Shanidar, in valea superioara a Marelui Zab, un afluent al Tigrului: acum 100 000 de ani, cateva asezari de colibe adaposteau colectivitati de vanatori care se slujeau de arme si unelte din piatra si os[2]. Ei cunosteau deja bitumul de Kirkūk. Situl satu­lui Jarmo, datand din mileniul al VII-lea I.Hr., din apropiere de Chemchemal, intre Kirkūk si Sulei-maniyeh, destainuie urme de agricultura. Pe vremea aceea se cultivau graul si orzul. Figurine de femei si de animale atesta o arta primitiva cu vocatie poate religioasa. Insa omul va abandona colinele pentru a se stabili in zonele de ses unde, descoperind binefacerile irigatiilor, a pregatit vreme de 4 000 de ani aparitia civilizatiei sumeriene .

Pentru cateva mii de ani bazinele Tigrului si Eufratului sunt martore ale edificarii unei societati care se va transforma din rurala in urbana. Siturile arheologice unde au fost identificate vestigii ale acesteia au dat numele diferitelor epoci ce aveau sa se succeada. Este perioada civilizatiei "oraselor-state' guvernate de un print considerat divinitate, care exercita puterea asupra unui sistem social elaborat.

Situl de la Tell Hassuna de la sud de Mosul si cel de la Tell es-Sawwan, langa Samarra, au scos la iveala ceramica de argila pictata, figurine de alabastru, cupe si vase cu motive stilizate de inspiratie naturalista. Ur­matoarea perioada, Tell Halaf (cca 4 000 de ani I.Hr.) se carac­terizeaza printr-o ceramica policroma remarcabila prin calitate si finete artistica. Perioada al -Obeid, in apropiere de Ur, se intinde intre anii 4000 si 3500 I.Hr. Civilizatia din nord coboara catre Mesopotamia de Jos.

Situl arheologic Eridu dezvaluie un exemplu care a dus la reconsti­tuirea modului in care erau elaborate arhitectural acest gen de edi­ficii armonioase si puternice. Epoca urmatoare (3500-3100 I.Hr.), Uruk (Warka), este cea a aparitiei primelor tablite pictografice care vor preceda scrierea cuneiforma. Descoperirea a nume­roase sigilii permite reconstituirea scenelor caracteristice de viata: vanatoare, ceremonii religioase, sarbatori, etc. In sfarsit, pe­rioada Djemdat-Nasr (3100-2800 I.Hr.), cu o arta picturala avansata si cu primele statuete votive - celebra masca femi­nina de la Warka -, marcheaza sfarsitul acestei lungi etape ce anunta nasterea Irakului sumerian.

Civilizatia sumeriana, care dureaza intre anii 2800 si 2006 i.Hr., se imparte in trei categorii mari dintre care cea dintai, considerata drept epoca de aur a Sumerului, se incheie in jurul anului 2400. Circa cincisprezece orase-state, independente sau asociate, se gasesc raspandite de-a lungul Tigrului si Eufratului: Kis, Lagas, Uruk, Ur, Eridu se numara printre cele mai vestite. Schimburile comerciale fac indispensabila scrierea si o limba comuna. Tabli­tele, cilindrii, sigiliile, descoperite in aceste metropole dovedesc o arta rafinata[4] si denota o organizare administrativa sociala si religioasa complexa. In 2400, incepe epoca akkadiana, cea a regatului Akkad, dintre ai carui conducatori, Sargon este cel mai cunoscut. Venit din centrul Irakului, el supune toate orasele din Sumer, dupa ce il detronase pe cel din urma rege al Urukului. Vreme de 200 de ani, pana in 2230 I.Hr., el si succesorii sai con­troleaza un imperiu vast ce se intinde din Muntii Taurus si Zagros pana in Golful Persic si la Mediterana. Se dezvolta o limba noua, semita. Autonomia vechilor orase dispare pentru a face loc unui imperiu centralizat. Perioada neosumeriana (2200-2000 I.Hr.), dupa ani de anarhie si invazii, consacra restaurarea puterii Sumerului, cu regele Ur-Nammu, un intelept si un intelectual, care emite legi si reconstruieste marile temple ale cetatilor sumeriene. Dar imperiul, deja impartit in patru regate, Isin si Larsa in sud, Assur si Esnunna in nord, se stinge o data cu caderea Urului sub loviturile ammoritilor, nomazi semiti veniti din sud-est .

Un nou imperiu se formeaza: cel al regilor amoriti. Hammu-rabi (1792-1750) isi extinde domeniul cucerind Isin (1787), Uruk (1786), Larsa (1763), celebra Mari mai la est (1759) si intreaga Asirie (1756). Orasul Babiloh devine centrul acestei mari natiuni mesopotamiene coagulate de el. Codul lui Hammurabi[6], alcatuit din hotarari regale, ofera indicatii pretioase asupra organizarii administrative a statului. Astfel, la moartea suveranului, cetatile se vor detasa una cate una, pentru a forma provinciile Assur la nord si Sumer la sud. In 1595 i.Hr, hititii veniti din Anatolia jefuiesc Babilonul, iar dinastia kasitilor se impune asupra Mesopotamiei pentru o jumatate de mileniu, pana in secolul al Xll-lea, stabilindu-si capitala la Akar-Uf, la 12 km de actualul Bagdad.

Incepand de atunci, Nordul isi va lua revansa asupra Sudului: incepe hegemonia asiriana ai carei regi au drept capitale Assur, Ninive[7] si Mari. Ei devin vestiti prin campaniile lor militare: Tiglat-palasar I, Adad-Nirari II, Tukulti-Ninurta II si mai ales Asurnasir-pal II se dovedesc a fi nu numai importanti comandanti militari ci si constructori: sunt edificate orasul Kalakh (Nimrud) si palatul regal, descoperit in 1845. Regele Sargon II, urcat pe tron in 722 I.Hr., cucereste Siria, Palestina, o parte din Zagros si ocupa Babilonul. Imperiul asirian se va intinde pe viitor de la Medite­rana si pana la Golful Persic.

In 689, Babilonul este distrus, iar Ninive devine capitala imperiului. Apogeul puterii asiriene este atins sub Asurbanipai (669-627), care devine celebru prin jefuirea Tebei si Susei, dar si prin edificarea unei "biblioteci' de 20.000 de tablite cuneiforme, descoperita la mijlocul secolului al XlX-lea. Egiptul, Palestina, Siria sunt sub stapanirea sa. Insa babilonienii, aliati cu mezii, se revolta contra dominatiei asiriene si dis­trug Ninive in 612. Babilonul redevine capitala Mesopotamiei, iar regii Nabopalassar si Nabucodonosor fac din el orasul cel mai fastuos al Orientului Apropiat: 250 ha, peste 1 000 de tem­ple la o populatie care atingea 100 000 de locuitori. Totusi, impe­riul neobabilonian a durat putin: in 539 este cucerit de catre Cirus al II-lea cel Mare, regele persilor. Din acel moment, Mesopotamia este integrata in marele Imperiu ahemenid. Babilonul devine impreuna cu Susa si Persepolis una dintre cele trei capi­tale ale Ahemenizilor.

Imperiul ahemenid a avut totusi o existenta scurta, din 586 pana in 334 i.Hr. Mesopotamia a devenit o simpla provincie, insa Babilonul si-a pastrat un statut special, reprezentand un important nod comercial intre est si vest. Au avut loc mai multe revolte antipersane, insa au fost inabusite pana ce Xerxes, ca represalii, a hotarat daramarea orasului.

Imperiul persan s-a prabusit in anul 334 sub loviturile lui Alexandru cel Mare. Descoperind Babilonul, el hotaraste, in pofida starii de ruina in care se afla, sa faca din el capitala vas­tului sau imperiu din Orient. Dar moartea lui Alexandru, chiar in acest oras, in 323, nu-i lasa timpul necesar sa-si puna visul in aplicare. Babilonul cade definitiv in uitare si dispare sub nisipu­rile desertului. In 1852, misiunea franceza condusa de catre Fresnel va descoperi faimosii lei in lupta cu dragonul, apoi sapaturile facute de catre germani vor scoate la lumina ruinele acestei mari cetati care a dominat vreme indelungata Meso­potamia, loc de constructie a legendarului turn Babei.[8]

Disparitia timpurie a lui Alexandru cel Mare a avut drept rezultat destramarea imperiului cladit de el cu intentia de a ingemana Occidentul cu Orientul. Ptolemeu a mostenit Egiptul, in vreme ce Seleucos a primit Siria, teritoriu vast ce se intindea de la Marea Mediterana pana la Indus. Regatul lui Seleucos a sfarsit prin a se fractiona el insusi, iar Mesopotamia a devenit o provincie de frontiera, avand in fruntea ei un vicerege instalat la Seleucia, pe Tigru. Seleucizii, impiedicati in expansiunea lor spre est de catre parti, au sfarsit prin a se interesa mai mult de zona mediteraneana. Ei incep sa neglijeze Seleucia si fac din Antiohia, pe fluviul Orontes, noua lor capitala. Stapanirea regatu­lui seleucid asupra Mesopotamiei dureaza intre 301 si 249 i.Hr. si este puternic influentata de civilizatia elena: aici sunt traduse si studiate operele stiintifice si filozofice ale Greciei. Existenta regatelor elenistice detasate din imperiu, cel al Bactrianei spre exemplu, intretin active traseele comerciale, cum ar fi "drumul matasii' care in regiunea Bagdadului avea un punct de mare importanta.

II. De la dominatia araba la perioada otomana (635-1920)

Pe cursul inferior al Eufratului erau deja stabilite triburile Tanuk, venite din peninsula araba. Centrul lor era cetatea al-Hira, amplasata in apropierea Babilonului. In secolul al III-lea se insta­leaza aici dinastia Lakmizilor, care este vasala, nu fara tensiuni, a Sasanizilor. Principii lakmizi, convertiti de bunavoie la cres­tinism, dezvolta o civilizatie stralucitoare: palatul de la Khawar-naq pare a fi fost marele lor centru cultural si artistic. Dar dupa uciderea de catre imparatul sasanid a lui Nouman III, la sfarsitul secolului al VI-lea, dinastia, pusa sub controlul unui guvernator persan, decade repede sub efectele certurilor intestine.

Arabii cuceresc Irakul incepand chiar de la moartea Profetului Mohamed, atunci cand generalul arab Khaled Ibn Walid, conducand armatele califilor Abu Bakr si apoi Omar, patrunde in Mesopotamia. Orasul al-Hira cade in 633. Intre 637 si 641, bataliile de la Qadrisiya, Jabula si Mosul duc la dis­trugerea Sasanizilor. Kufa, pe cursul inferior al Eufratului si Basra, pe Shatt al-Arab devin principalele citadele ale puterii musulmane. Majoritatea irakienilor, asemenea tuturor celorlalti locuitori ai noului imperiu, se convertesc fara dificultate la Islam[9]. Foarte curand, Mesopotamia de Jos devine teatrul primelor lupte interne din Islam. Efectele acestei crize subzista intr-o oarecare masura pana astazi.

Turcii considera Irakul drept una dintre provinciile lor inde­partate, dar exercita aici o autoritate destul de neclara, lasandu-le pe pasalele instalate la Bagdad si Basra sa administreze tara si sa perceapa impozitele datorate Sublimei Porti.

Cu timpul, con­testarea se extinde: sefii siiti din Mesopotamia de Jos, precum si emirii kurzi din nord, ignora autoritatea centrala, iar aceasta se dovedeste incapabila sa redreseze situatia. Deja triburile din Arabia navalesc asupra stepelor din vestul Irakului. In aceasta situatie, sultanul Selim al III-lea ii insarcineaza pe mameluci, originari din Georgia, sa apere provincia de invadatorii arabi wahabiti.

Wahabitii reusesc totusi sa puna mana pe Najaf si Basra. Pe 20 aprilie 1801, aceleasi triburi din familia beduina a lui Ibn Saud profaneaza mausoleul lui Hussein de la Karbala si ii jefuiesc tezaurele. Succesorul lui Selim al III-lea, sultanul Mahmud al ll-lea isi propune sa reformeze imperiul. El ii desti­tuie pe mameluci in 1831 si le extermina trupele.

Proiect: Test de evaluare la geografie - relieful Romaniei Referat: Bucegii isi dezvaluie tainele

Harta 2-Irak

Suveranii din Orient nu mai sunt singurii care se intereseaza de aceasta parte a lumii. Europa isi face aparitia, iar Marea Britanie are privirile atintite asupra Irakului. Inca din 1764, ea obtinuse autorizatia de a deschide un consulat la Basra. In 1798, ea instaleaza la Bagdad un rezident permanent, iar in 1834, o flotila britanica compusa din patru canoniere intra pe Shatt al-Arab. Kuweitul incredinteaza in 1899 Marii Britanii reprezen­tarea sa diplomatica. Situatia Irakului, aflat pe drumul spre Indii, nu putea scapa intereselor britanice. Factorii politici de la Londra, cunoscatori ai edificiului tribal al zonei, urmareau indea­proape renasterea culturala araba si explozia nationalismului.

Declansarea Primului Razboi Mondial si apoi consecintele sale, modifica total situatia. Arabii se alatura Aliatilor in lupta impotriva Imperiului otoman, aflat in tabara Puterilor Centrale. Pe 16 mai 1916, acordurile secrete Sykes-Picot impart "Arabia turca" in mai multe zone plasate sub influenta britanica si franceza. Vilaietele Bagdad si Basra formeaza o "zona rosie'. Kirkuk se gaseste in "zona B", iar Mosului in "zona A".

In zonele A si B se putea crea un stat sau o confederatie de state arabe independente, Marea Britanie avand dreptul sa exercite "con­trolul pe care il va socoti necesar" in "zona rosie", iar Franta in "zona albastra". Pe 19 martie 1917, trupele britanice intra, nu fara dificultati, in Bagdad, apoi in 1918 in Kirkuk. La randul ei, armata generalului Allenby, inaintand dinspre Palestina, ajunge la Damasc, unde se uneste cu trupele arabe ale lui Feysal, fiul lui Hussein, seriful de la Mecca. Acesta era consiliat de vestitul colonel T. A. Lawrence, precum si de doi ofiteri irakieni, Nuri Said si Djaffar al-Askari[10].

Prin armistitiul de la Moudros, impus de Aliati Imperiului otoman pe 30 octombrie 1918, revolta lui Feisal a esuat in obiectivele sale. Revendicarea pe 29 ianuarie 1919, la Conferinta de pace a "independentei pentru popoarele din Asia vorbitoare de limba araba" si a unui singur regat arab, nu a fost ascultata: Societatea Natiunilor a instituit regimul man­datelor. Pe 25 aprilie 1920, la Conferinta de la San Remo, sunt confirmate acordurile Sykes-Picot cu unele modificari (vilaietul Mosul este scos din zona franceza pentru a fi atribuit Marii Britanii).

Englezii primesc mandatele asupra Palestinei, a Siriei de Sud (Transiordania) si Irakului. Feisal este obligat de armata franceza sa paraseasca Damascul - asupra caruia pretindea sa domneasca, si care fusese pus sub mandat francez - si sa ajunga la Bagdad, unde la 23 august 1921 este proclamat, dupa un referendum, rege al Irakului.

III. Trecerea de la mandatul britanic la Irakul hasemit independent (1920-1958)

Dezamagirea nationalistilor, masurile administrative si noile dispozitii luate de britanici provoaca in 1920 o revolta care cuprinde cu repeziciune intreaga tara. Mai intai sunt afectate zonele rurale, mai putin Kurdistanul, apoi agitatia aprinde orasele. Bagdadul nu este ocolit, iar orasele siite Karbala si Najaf sunt cele din urma care rezista pana in octombrie, cand inaltul comisar Sir Percy Cox restabileste situatia. La 11 noiembrie 1920, un notabil din Bagdad, Mohamed al-Gaylani, este insarci­nat cu formarea primului guvern. Irakul este impartit in zone administrative, sau liwas, conduse de prefecti asis­tati de consilieri britanici. Adoptata la Conferinta britanica de la Cairo, decizia ca emirul Feisal sa fie inscaunat la Bagdad este pusa in aplicare pe 23 august 1921. Fratele sau, Abdallah, urca pe tronul de la Amman .

Cateva probleme erau puse datorita delimitarii noului regat: astfel,

la est, sahul Reza a recunoscut existenta noului regat abia la 25 aprilie 1929;

la vest si la sud, constituirea altor trei state arabe in jurul Damascului, Ierusalimului si Riadului, suscita contestari in privinta delimitarii frontierelor respec­tive[12].

Din alt punct de vedere transhumanta, sau incursiunile tri­burilor beduine si insubordonarea care ii caracteriza pe acestia agravau aceste conflicte. Totodata, la nord, kurzii invocau promisiunile facute de Aliati in Tratatul de la Sevres referitoare la un Kurdistan daca nu independent, cel putin autonom. Un sef religios, seicul Mahmud Berezendji, se proclama rege al Kurdistanului in septembrie 1922, dar actiunea sa este inabusita de trupele britanice.

In 1924, Societatea Natiunilor propune ca fostul vilaiet Mosul sa fie integrat noului stat irakian, dar recomanda Bagdadului sa acorde populatiei kurde un regim administrativ special si autonomie lingvistica. Dupa lungi discutii, vilaietul este definitiv alipit Irakului prin decizia Societatii Natiunilor din 16 decembrie 1925[13].

In calitate de putere mandatara, Marea Britanie, a jucat un rol insemnat in privinta delimitarii frontierelor. Ea a semnat la 10 octombrie 1922 un tratat cu Irakul care, re­luand dispozitiile mandatului, dadea un aspect contractual relatiilor dintre cele doua tari. Inaltul comisar, ajutat de un corp de administratori britanici, pastra un rol de control asupra politicii interne si externe.

Regele, la randul sau, impartea puterea legislativa cu un Parlament compus dintr-o Camera a Deputatilor si un Senat de 20 de membri numiti de el. Puterea executiva era exercitata de un cabinet ministerial al carui prim-ministru era ales de rege.

Campania nationalista pentru independenta totala ia amploare, urmand ca la 30 iunie 1930, un nou tratat irakiano-britanic sa fie semnat de noul prim-ministru Nuri Said, care il inlocuieste pe cel din 1922. Acest document diplomatic recunoaste inde­pendenta Irakului, dar Marea Britanie conserva pentru douazeci si cinci de ani numeroase privilegii[14], inclusiv mentinerea a doua baze militare la Habbaniya si Shuiba, in apropiere de Bagdad si, respectiv, Basra.

Nationalistii se indigneaza, iar agitatia cuprinde populatia, insa Nuri Said, care cumuleaza functia de presedinte al Consiliului, de ministru al Afacerilor Externe, de Interne si al Apararii, tine tara intr-o mana care se doreste de fier.

Sub domnia regilor hasemiti, situatia politica interna din Irak a evoluat considerabil, ducand la o modificare sensi­bila a raporturilor de forte. Puterea nu mai apartinea regelui, ci ajunsese in mainile unei inalte burghezii sun-nite. Certurile interminabile neutralizau un parlament docil, iar cabinetele se succedau unul dupa altul[15]. Un singur om forte parea sa se distinga, fie ca era sau nu la guvernare: Nuri Pasa Said.

Armata, animata de un puternic sentiment nationalist, pusa permanent sa pastreze ordinea, urmarea cu atentie evolutia evenimentelor, pregatita sa intervina atunci cand va fi necesar. in sfarsit, poporul, sensibilizat de evenimentele ce se petreceau in celelalte tari arabe si in special de revolutia egipteana, se gasea tot mai mult rupt de conducatorii tarii.

El suporta din ce in ce mai greu opresiunea. Astfel, in iulie 1958, ajung sa fie intrunite conditiile unei brutale revolutii.

IV. Irakul pana la inceperea razboiului

Dupa proclamarea independentei sale si pana la rasturnarea monarhiei in 1958, Irakul a mentinut un dispozitiv geopolitic intemeiat pe urmatoarele obiective: sa faca fata influentei dinastiei rivale a sauditilor care pusese stapanire pe Arabia; sa recupereze Shatt-el-Arab si provincia Kuzistan in detrimentul Iranului; sa anexeze Kuwaitul pentru a-si largi deschiderea la Golful Arabo-Persic si a acapara bogatiile sale petrolifere; sa faca fata amenintarilor de secesiune din partea regiunilor kurde din nordul tarii[16].

Dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, in care Irakul a trebuit sa se alature puterilor Axei, Bagdadul s-a integrat dispozitivului anglo-american pentru a bloca expansionismul sovietic, potrivit Pactului de la Bagdad.

Irakul a fost impins prin revolutia din 1958 in lagarul regimurilor arabe nationaliste si considerate progresiste. Acest bloc se sprijinea atunci pe Uniunea Sovietica pentru a se impotrivi influentei anglo-americane in lumea araba.

Irakul republican a incercat sa puna stapanire pe Kuwait cu prilejul dobandirii independentei de catre acesta in 1961 si si-a reluat politica antiiraniana. In fata perspectivei retragerii britanice din Golf, Bagdadul rivaliza cu Teheranul, cu atat mai mult cu cat Teheranul ii sustinea pe kurzii din Irak pentru a slabi Bagdadul, iar acesta ii sustinea pe kurzii din Iran. Irakul se opusese de asemenea crearii statului Israel si participase la toate razboaiele impotriva acestei tari. In componenta lumii arabe, Bagdadul se afla in relatii proaste cu Siria, condusa totusi de un partid baas, laicizant si considerat progresist, dar tensiunile geopolitice au prevalat in raport cu apropierea ideologica[17].

Centrul de gravitatie al Irakului a fost intotdeauna situat mai curand in estul tarii decat in vestul acesteia, amenintarea reala pentru Bagdad fiind Iranul. Bagdadul s-a ridicat mai intai impotriva Iranului proame-rican al sahului, apoi impotriva expansionismului Iranului lui Khomeyni, hotarat sa exporte revolutia siita in Irak. Saddam Hussein nu a inaugurat politica antiiraniana a Irakului; el nu a facut decat sa confirme o constanta geopolitica a tarii sale.

Fiind sigur ca Iranul era considerabil slabit de revolutia islamica, Saddam Hussein 1-a atacat cu scopul de a cuceri provincia petrolifera Kuzistan, de a regla problema Shatt-el-Arab-ului si de a pune capat sprijinului iranian acordat kurzilor din Irak.

Ofensiva sa fulger s-a impotmolit si a dat nastere unui contraatac iranian, care a adus razboiul pe teritoriul irakian. Teheranul conta, la randul sau, pe slabiciunile geopoliticii interne a Irakului pentru a-1 ingenunchea pe dusmanul sau. Irakul conteaza intr-adevar pe o importanta comunitate siita in sudul teritoriului sau. Sentimentul national irakian a precumpanit la siiti fata de supunerea la preceptele revolutiei iraniene, asa ca Iranul nu a ajuns sa destabilizeze regimul irakian.

Razboiul a durat opt ani (1980-1988) si s-a soldat cu un bilant teritorial nul pentru fiecare din parti. in aceasta confruntare, Irakul beneficiase de sprijinul monarhiilor arabe din Golf, terorizate de perspectiva expansiunii iraniene. Convins ca salvase monarhiile petroliere din Golf de izbucnirea iraniana, Irakul nu a intarziat sa se invrajbeasca cu vechii sai aliati care nu-si onorau datoriile de razboi. Problema Kuwaitului a fost relansata de acest conflict si de convingerea lui Saddam Hussein ca tara sa platise cu sAngele sau protectia tarilor din Golf fara ca acestea sa-si manifeste recunostinta la|n Bagdad. Irakul a acuzat Kuwaitul de a fi extras petrol din panzele nalt; si de a nu-si fi platit datoriile[18].

Iredentismul irakian privitor la Kuwait a izbucnit din nou cu prilejul acestui litigiu. Bagdadul nu a acceptat niciodata "pierderea" unui teri­toriu pe care il considera o provincie irakiana al carei avantaj geopolitic consta in aceea ca permitea largirea deschiderii Irakului la Golf.

In august 1990, Bagdadul a invadat si a anexat Kuwaitul. Statele Unite au organizat atunci, pornind de pe teritoriul Arabiei Saudite si sub egida ONU, o coalitie militara care a eliberat Kuwaitul in ianuarie 1991. Zdrobirea Irakului de catre o coalitie condusa de Statele Unite a provo­cat ruina Irakului si a impus acestuia un embargo sever sub autoritate ONU. Conform surselor ONU, bilantul uman al acestui embargo se ridica in 1995 la mai mult de 200 000 de morti; alte surse umanitare citeaza cifre cu mult mai importante, cauzate de carente alimentare si in aprovizionarea cu medicamente[19].

Dupa Razboiul din Golf s-a pus o problema fundamentala atat pentru Bagdad, cat si pentru aliatii occidentali: mai este posibila mentinerea unitatii tarii? Va mai putea mult timp regimul lui Saddam Hussein sa evite sfaramarea unitatii tarii, pus in dificultate de zdrobitoarea superioritate tehnologica a americanilor, contestat de kurzii din nord si de siitii din sud?

Razboiul si duritatea embargoului impotriva Irakului au contribuit pentru moment la strangerea poporului irakian in jurul regimului sau. Washingtonul, care pe de o parte ar dori sa elimine pe Saddam Hussein, apreciaza pe de alta parte ca regimului irakian nu ii ramane alta alternativa pentru a putea mentine unitatea Irakului. Destramarea statului irakian va dauna Statelor Unite din doua motive: aparitia, in primul rand, a unui stat kurd in nord ar favoriza destabilizarea aliatului turc; apoi formarea unui stat siit in sud nu ar intarzia sa aduca avantaje iranienilor si ar face sa apese un pericol asupra monarhiilor din Golf, aliate Statelor Unite. Fata de o asemenea perspectiva, coalitia a preferat sa mizeze pe mentinerea Irakului, pentru a-si pastra controlul asupra capacitatilor militare ale Bagdadului - chimice, nucleare, balistice.

In 1997, problema de baza a Irakului continua sa fie aceea a unitatii sale: Kurdistanul este autonom de facto ca urmare a hotararii ONU. Aici se infrunta trei tendinte, fiecare sustinuta, fie de Bagdad, fie de Teheran, fie de Damasc, fie de Ankara. Turcia intreprinde incursiuni militare repetate in "tara kurda', dupa ce a creat o zona de ocupatie in nordul Iranului, in lungul frontierei sale. In sud, siitii, dupa reprimarea revoltei lor, par pentru moment sa se fi calmat.

Irakul, care s-a supus tuturor rezolutiilor ONU si care pe o mare parte a teritoriului sau nu mai dispune de suveranitate, doreste acum ca embargoul sa fie ridicat. Statele Unite se opun oricarei normalizari si prefera sa mentina un embargo asupra Irakului, ceea ce antreneaza moartea a sute de mii de irakieni. Fata de aceasta situatie umanitara si geopolitica dramatica, alte tari, precum Franta si Rusia, sustin o pozitie mai moderata si doresc o normalizare a situatiei, cu scopul ca Irakul sa-si recastige pozitia si sa-si reinstaureze, in depline drepturi, suveranitatea[20].

Soarta Irakului este astazi reflexia esichierului mondial in contextul post-bipolar. Unipolaritatea politica a lumii este ilustrata in criza irakiana prin dominatia Statelor Unite. Crizele expertilor ONU respinsi in 1997 si 1998 au insemnat si reintoarcerea Rusiei pe scena irakiana. Franta a ales momentul sa se delimiteze de Washington.

Regimurile arabe aliate Statelor Unite in timpul razboiului din Golf s-au impotrivit si ele fata de noi sanctiuni aplicate Irakului si au pledat pentru o reintrare a acestuia pe scena internationala. Regimurile arabe prooccidentale au putut sa evalueze cum a fost de prost primita de catre opinia lor publica alierea la coalitia americana. Devenite fragile datorita islamismului, regimurile arabe vor fi tot mai grijulii de a nu rani sentimentele nationalist arabe ale irakienilor si ale altor popoare arabe. Viitorul Irakului si supravietuirea sa ca stat-natiune depind si de statele arabe vecine, si ele ingrijorate de situatie.

Lovind dur Irakul in 1998 - operatiunea anglo-americana "Vulpea desertului' -, Statele Unite au ales calea inaspririi pozitiei lor fata de Irak. Dupa ce, la inceput a fost in favoarea mentinerii unitatii irakiene, oare Washingtonul se gandeste acum la o impartire a tarii? in sprijinul acestei ipoteze vine tutela de facto pe care Washingtonul si Ankara o exercita asupra Kurdistanului irakian.

V. Concluzii

In primul capitol am prezentat o scurta istorie a civilizațiilor din Irak din cele mai vechi timpuri pana la inceperea razboiului, supranumit și razboiul din Golf.

Irakul a fost cunoscut mai intai sub numele de Mesopotamia, "tara dintre fluvii' (Mesos potamos). Regiunea situata de-a lungul Tigrului si Eufratului a reprezentat lea­ganul civilizatiilor babiloniana si asiriana. Aceasta campie lunga, cu istorie pe cat de bogata pe atat de framantata, fecunda datorita calitatilor solului si harniciei locuitorilor, reprezinta centrul geografic al tarii. Tratatul de la Sevres din 10 august 1920, consfintind dezmembrarea Imperiului otoman, a dat nastere Irakului modern.

Frontierele actualului Irak, in mare parte artificiale dato­rita decupajului adesea arbitrar operat de marile puteri dupa incheierea Primului Razboi Mondial, delimiteaza un teri­toriu cu suprafata de 438 446 km², dintre care 3 522 km² apartin jumatatii unei zone neutre, prevazuta a fi adminis­trata in comun de Irak si Arabia Saudita.

Trasarea acestor frontiere a dat nastere la conflicte durabile, caci ele nu au fost insotite de acorduri care sa garanteze suveranitatea fiecarei parti.