Epoca lui Caesar (60-44 i.Hr.)

Epoca lui Caesar (60-44 i.Hr.)

Conform intelegerii dintre cei trei, Caesar va fi sprijinit pentru a obtine demnitatea de consul pentru anul 59 i.Hr. Colegul sau de consulat era optimatul Bibulus, un om onorabil insa nici pe departe nu se compara cu Caesar in competitia angajata intre populari si optimati. Neputand sa contrabalanseze activitatea lui Caesar, Bibulus a incercat o rezistenta pasiva, la un moment dat, inchizandu-se in casa si nemaiparticipand la indeplinirea obligatiilor sale[1].

Dincolo de aceste fapte, Caesar a desfasurat o activitate extraordinara. Senatul este din ce in ce mai intimidat si mai resemnat in a recunoaste progresele facute de partida popularilor. Pentru a-si impune progresul, si al celorlalti doi, Pompeius si Crassus, Caesar apeleaza la metode populist-teroriste. Astfel, in martie 59 i.Hr. el a impus o prima lex agraria prin plebiscitum, intrucat Senatul refuzase s-o aprobe. In mai a urmat a doua lex agraria, in urma careia veteranii primesc pamantul din Campania. Clientela lui Caesar se va mari considerabil. El a impus Senatului sa aprobe masurile luate pentru organizarea Orientului de catre Pompeius in urma infrangerii lui Mithradates.

In anul 59 i.Hr., Pompeius se va casatori cu Iulia, fiica lui Caesar. Una din cele mai remarcabile legi ale lui Caesar in timpul consulatului sau, a fost lex Iulia repetundis care va reformula administratia provinciala, fiind considerata magna charta a administratiei romane. El a hotarat sa fie publicate pentru cunostinta publica acta senatus et populi Romani.

In iunie 59 i.Hr., printr-o lex Vatinia, Caesar va primi un comandament pe cinci ani asupra provinciilor Gallia Cisalpina si Illyricum in urma unui plebiscitum. La aceasta, Senatul va adauga Gallia Narbonensis. La iesirea din consulat, Caesar va avea la dispozitie patru legiuni si acest comandament pe cinci ani. El spera ca prin fructificarea acestor pozitii va obtine mijloacele necesare cuceririi puterii la Roma. Asa cum se stie, competitia pentru putere in care erau angajati diversi lideri politici si militari, s-a repercutat asupra vietii politice interne si in egala masura asupra expansiunii teritoriale a Romei.

Din confruntarile dintre Marius si Sulla, dintre Pompeius, Caesar si Crassus, apoi Octavianus si Antonius, aproape toata lumea cunoscuta a ajuns sub stapinire romana. Cel mai pregnant exemplu in acest sens este oferit de Caesar care, la iesirea din consulat, in cautarea unui prilej pentru fortificarea marelui comandament obtinut, cauta un adversar pe masura ambitiilor lui. Cum la Dunare, domeniul spre care se putea indrepta ca proconsul al Illyricumului si Galliei Cisalpine, era liniste - Burebista abia urcase pe tron - Caesar, profitind de miscarile din lumea celtica, apoi de invazia suebului Ariovistus, a intervenit in Gallia Comata.

In anul 56, aproape toata Gallia Comata era supusa lui Caesar. Se ridica intrebarea: la acea data Caesar intentioneaza sa transforme Gallia cucerita in provincie? El vorbeste in lucrarea sa Razboi gallic de Gallia pacata, adica Gallia pacificata.

Tot in anul 56, cei trei, Caesar, Pompeius si Crassus, se intalnesc in nordul Italiei la Luca, reinnoind intelegerea dintre ei. Hotararile erau urmatoarele: pentru anul 55, Pompeius si Crassus urmau sa fie consuli, iar la iesirea din consulat sa primeasca cate un comandament pe cinci ani, adica pana la 5 martie 50. Crassus urma sa primeasca Syria iar Pompeius Hispania, cu dreptul de a purta razboi si de a incheia pace; pentru Caesar, printr-o lex Licinia-Pompeia, s-a hotarat, pe baza intelegerii de la Luca, ca el sa pastreze pana in 49 Gallia Cisalpina si Narbonensis, urmand ca in anul 48 sa fie consul.

La iesirea din consulat, Pompeius si Crassus si-au primit comandamentele respective, primul, insa, a ramas in Roma, guvernandu-si provinciile sin Hispania prin legati, asa cum mai tarziu vor proceda imparatii romani.

Crassus, nemultumit doar cu bogatia sa si cu o glorie militara minora, intentioneaza sa-si utilizeze comandamentul asupra Syriei pentru a obtine o glorie militara comparabila cu a lui Caesar si Pompeius, respectiv angajarea razboiului cu Parthia. In anul 53, la Carrhae, Crassus a suferit un dezastru, el insusi fiind asasinat prin inselatorie. Armata romana cade aproape in intregime in captivitate, Caesar pierzand un aliat important prin disparitia lui Crassus. Relatiile cu Pompeius erau oarecum incordate mai ales din 54, cand Iulia a murit.

Situatia stapanirii romane in Gallia se complica prin marea rascoala, initiata de seful arvern Vercingetorix. Cu eforturi considerabile, Caesar reuseste sa faca fata situatiei si in anul 51 si supune pe rasculati. In urma acestei victorii, el transforma Gallia in provincie romana, fiind obligata sa plateasca Romei un tribut de 40 milioane de sesterti.

In acest timp, la Roma situatia interna era tensionata, datorita confruntarilor dintre populari si optimati, care vor degenera in lupte de strada. Protagonistul acestor lupte era Publius Clodius, un patrician din gens Claudia, care renuntase la patriciat pentru a deveni tribunus plebis, schimbandu-si si numele, scriindu-si-l dupa pronutia populara. In urma acestor lupte, Clodius a fost omorat si, pentru a readuce ordinea in oras, se face apel la Pompeius care nu plecase in Hispania, iar in anul 52, se instaureaza, practic, dictatura, Pompeius exercitand aceasta autoritate cu titlul de consul sine collega.

In anul 52, ca o expresie a incordarii dintre Pompeius si Caesar, este impusa lex Pompeia, indreptata impotriva cuceritorului Galliei, ea continand interdictia de candidaturii in absentia la o magistratura. Aceasta inseamna ca daca Caesar dorea sa candideze la consulat, conform intelegerii de la Luca, el nu mai putea sa o faca in termenii acelei intelegeri, adica si sa candideze in absentia si sa detina, comcomitent, comandamentul Galliei. Pentru a se putea prezenta drept candidatus, el trebuia sa-si paraseasca trupele si sa vina in Roma ca un simplu privatus.

In aceasta situatie, Caesar va trece la 10-11 ianuarie 49, in fruntea trupelor, raul Rubicon, frontiera care marca teritoriul Italiei, ca fiind liber de orice forta militara. Acesta insemna baza legala pentru a fi declarat hostis populi Romani sau altfel, inceputul razboiului civil.

Intrand in Italia, Caesar a obtinut succese rapide, astfel incat la 17 martie a. 49, Pompeius, insotit de o mare parte din senatori, va parasi Roma si Italia, debarcand in Macedonia. Cartierul general al Senatului sau era la Thessalonike. Caesar, dupa o scurta sedere in Italia si Roma, a trecut si el cu mari primejdii Adriatica, pazita de flota pompeiana, deoarece singura lui solutie era infrangerea lui Pompeius.

In prima confruntare, din iunie 49, la Dyrrachium, Pompeius a iesit invingator. In a doua confruntare insa, cea de la Pharsalos, geniul militar si calitatea trupelor lui Caesar, otelite in razboiul gallic, si-au spus cuvantul. Armata lui Pompeius a fost infranta, iar el a reusit sa scape cu fuga, debarcand in Egipt, unde a fost, insa, asasinat de sfetnicii regelui egiptean.

Urmarindu-l pe Pompeius si, apoi, pe partizanii acestuia, Caesar a mai purtat doua batalii in anul 46 la Thapsus, in Africa, si, in urma victoriei, regatul Numidei, al regelui Iuba, a fost transformat in provincie sub numele de Africa Nova, guvernatorul ei fiind C. Sallustius Crispus.

Victoria finala impotriva taberei pompeiene a fost obtinuta in anul 45 la Munda, in Hispania, unde legatii lui Pompeius, ramasi credinciosi cauzei acestuia, au incercat sa i se opuna lui Caesar.

Revenit la Roma, Caesar s-a preocupat de constituirea cadrului legislativ al statului roman. El poarta titlul de dictator pe viata, impotriva lui existand o banuiala, intarita de legatura cu regina Egiptului, Cleopatra, ca dictatorul incerca sa ia titlul de rege.

Existenta acestei opozitii rezulta din toate izvoarele relative la acest subiect, dar si din Appian, Razboaiele Civile, unde autorul spune ca Caesar, prin dorinta de a parasi Roma plina de adversarii sai, planuia doua expeditii : una impotriva getilor sI a doua impotriva partilor. Inaintea plecarii in aceste expeditii, Caesar a fost asasinat, la 15 martie 44, in Senat.