Comisiunea Europeana a Dunarii de la Tratatul de la Paris din 1856 la Tratatul de la Berlin din 1878

Comisiunea Europeana a Dunarii de la Tratatul de la Paris din 1856 la Tratatul de la Berlin din 1878.

1. Tratatul de la Paris din 30 martie 1856.

Tratatul de la Paris care a pus capat razboiului Crimeiei, a fost precedat de o perioada de negocieri in care diplomatia s-a aratat foarte activa. Din 1854, in Nota din 8 august comunicata Rusiei de Cabinetul austriac in numele Cabinetelor Frantei si Marii Britanii si in care cele doua Guverne fixasera conditiile considerate ca indispensabile pentru a pune capat ostilitatilor, se stipula ca pacea putea sa fie restabilita daca intre altele « navigatia Dunarii la gurile sale era eliberata de toate piedicile si supusa aplicarii principiilor consacrate Actului public de la Viena ». Puterile au insinuat ca grija eliberarii gurilor si protejarii de toate piedicile, a fost incredintata unei societati care va fi responsabila de actele sale fata de toate Puterile si ca o forta militara mixta in formare, a fost insarcinata cu politia si supravegherea celor doua rauri.

Disputele continuand, aceste prevederi au fost puse la cale cu anumite modificari la cea de a treia Conferinta tinuta la Viena in luna martie 1855, pentru a se ocupa de afacerile Orientului. Societatea sau autoritatea sindicala care a fost gandita pentru asigurarea navigabilitatii fluviului la guri, a fost inlocuita printr-un organism emanat direct de la marile Puteri sub denumirea de Comisiune Europeana, sub protectia navelor de razboi substituite ca o forta militara mixta, prevazuta pentru a asigura politia.

La momentul incheierii Pacii, Austria propuse a se insera in tratat libertatea navigatiei Dunarii inferioare, lasand de-o parte Dunarea superioara intrucat prin avizul navigatiei pe acest sector al fluviunlui, nu interesa decat riveranii si ca libertatea era deja asigurata prin tratatul incheiat in 1851 intre Austria si Bavaria, la care aderase si Würtembergul.

Alte Puteri acceptasera punctul de vedere al Austriei in ce priveste Dunarea inferioara, dar  aplicat pe toata Dunarea conform principiilor Actului de la Viena din 1815. Ca efect, articolul 15 al Tratatului de la Paris din 30 martie 1856 a fost conceput  astfel:

« Actul Congresului de la Viena avand stabilite principiile destinate reglementarii navigatiei fluviilor care traversau mai multe State, Puterile contractante stipuleaza intre ele ca in viitor aceste principii vor fi aplicate in mod egal pe Dunare si la gurile sale. Ele declarau ca aceasta dispozitie va constitui partea de drept public a Europei pe care o iau sub garantia lor.

Navigatia pe Dunare nu va putea sa fie supusa la nici o piedica sau redeventa care nu va fi expres prevazuta prin stipulatiile continute in articolele urmatoare. In consecinta nu se va percepe nici o taxa bazata exclusiv pentru navigatia pe fluviu, nici un drept pentru marfurile care se afla la bordul navelor. Reglementarile de politie si de carantina stabilite pentru siguranta Statelor separate sau traversate de fluviu, vor fi concepute in maniera de a favoriza circulatia navelor. Prin aceste reglementari nu se va aduce niciun obstacol liberei navigatii. »

Pentru aplicarea stipularilor de mai sus, articolele 16 si 17 creau doua Comisiuni : o Comisiune riverana si o Comisiune Europeana, prima cu caracter permanent iar a doua cu o durata limitata pentru indeplinirea mandatului sau.

Comisiunea Europeana, in care Austria, Franta, Marea Britanie, Prusia, Sardinia si Turcia trebuiau sa fie reprezentate fiecare printr-un Delegat, era insarcinata de a stabili si executa lucrarile necesare incepand de la Isaccea pentru a degaja gurile Dunarii si zonele marine invecinate, de nisipuri si alte obstacole care le obstruau, in acopul de a pune aceasta parte a fluviului si a zonelor marine invecinate in cele mai bune conditii posibile de navigabilitate. Pentru acoperirea costurilor acestor lucrari, Comisiunea Europeana a fost autorizata a percepe pentru navigatie drepturi fixate la un pret convenabil, puse pe majoritatea cailor navigabile, cu conditia expresa ca toate pavilioanele tuturor natiunilor sa fie tratate pe picior de egalitate perfecta (articolul 16).

Figura 1. Congresul de la Paris (25 februarie - 30 martie 1856)

Comisiunea Riverana, compusa din Delegatii Austriei, Bavariei, Turciei si Würtembergului, cate un Delegat pe fiecare Putere, la care trebuiau sa se ataseze Comisarii celor trei Principate dunarene (Serbia, Moldova si Valahia) a caror nominalizare trebuia sa fie aprobata de Poarta, avea misiunea :

De a elabora Regulamentele de navigatie si de politie fluviala.

De a face sa dispara obstacolele a caror natura se opuneau inca aplicarii pe Dunare a dispozitiilor Actului de la Viena.

De a ordona si executa lucrarile necesare pe tot parcursul fluviului.

De a veghea dupa desfiintarea Comisiunii Europene la mentinerea navigabilitatii prin gurile Dunarii si in zonele vecine marine (articolul 17).

Tratatul fixa Comisiunii Europene un interval de doi ani pentru a-si realiza misiunea. La expirarea acestui interval, o Conferinta a Puterilor semnatare ale tratatului trebuia sa se pronunte pentru dizolvarea Comisiunii Europene si a transferarii atributiilor sale Comisiunii Riverane (articolul 18).

De la Tratatul de la Paris din 1856 la Actul public din 1865.

La momentul cand Comisiunea Europeana intra in atributii, situatia in Delta Dunarii era putin favorabila comertului si navigatiei. Rusia care nu mai era ocupanta, nu renuaase la pretentiile privind Delta care era inca ocupata de trupe austriece iar Turcia se abtinea, suveranitatea Deltei fiind atribuita principatului Moldovei. Ca efect in 1857 Puterile reunite la Paris au atribuit Turciei suveranitatea Deltei Dunarii prin modificarea dispozitiilor Tratatului de la Paris (Tratatul din 19 iunie 1857). Rezulta ca zona in absenta autoritatii legale era disponibila arbitrariului unei ocupatii militare. Intr-un raport privind guvernarea Deltei, Delegatul Frantei scria in aceasta privinta : » Arbitrariul ducea la dezordine, despotismul ducea la anarhie, comertul era privat de garantiile cele mai elementare de securitate, pe de o parte dificultatile naturale pe care le prezentau gurile fluviului favorizau delapidarile aventurierilor ce populau Sulina, iar pe de alta parte, absenta unei politii eficace permitea acte de impertinenta, furturile si naufragiile care erau la ordinea zilei, precum si abuzurile cele mai revoltatoare ramaneau adesea impuse, fara un control serios si o represiune inteligenta. Lipsa de scrupule a pilotilor, necinstea patronilor, au dat loc la frecvente contestatii cu capitanii si multiplicitatea juridictiilor consulare care se reclamau, contribuiau la adaugare dificultatilor.

In conferinta sa deja citata, Colonelul Stokes a facut o expunere pitoreasca a dificultatilor pe care le intampina navigatia in acea epoca.

« Cand s-a reunit pentru prima oara in 1856, Comisiunea Europeana a gasit comertul paralizat de tulburari de tot felul, singurele nave care frecventau fluviul fiind bricuri sau mici veliere de 150 la 300 tone, care nu puteau trece de numeroasele bancuri de pe fluviu si de la bara gurii, decat descarcate. »

« Nave care urcau lent cursul sinuos al fluviului, uneori cu favoarea vantului, dar de cele mai multe ori trase la edec pe brat, contra vantului si curentului, de echipaje edecand cu efort pe maluri. De asemenea saptamani intregi le erau necesare pentru atingerea porturilor Galati sau Braila unde aceste nave mergeau sa cumpere incarcamantul lor de ceriale. Un mic numar dintre ele pentru a evita edecarea cu echipajele lor, se lasau remorcate la tarife foarte ridicate, de cate un rar remorcher care exista atunci. »

« Dificultatile la coborarea navelor incarcate erau aproape mai mari decat la urcarea navelor incarcate. Bine ca in timpul primaverilor aceste nave gaseau obisnuit adancimi bune din cauza apelor mari, iar toamna dupa recoltare, apele erau in general mici incat navele trase pe bratul Sulina esuau in mod frecvent pe bancurile care obstruau canalul navigabil, imobilizandu-le pe loc pana se descarca o parte din incarcatura lor. In porturile Sulina, Tulcea, Galati si Braila, marinari cosmopoliti, proprietari de mici vapoare proprii erau la panda navelor esuate a caror capitani trebuiau sa se adreseze pentru descarcari. Acesti oameni le fura prin tot felul de mijloace, inselatorie organizata prin mijloace de punti false, sustrageri prin barci in timpul noptii, etc., a unei parti din cerialele care le erau incredintate. Pilotii erau in general de acord cu ei si le creau ocazii, facand sa esueze navele, atunci cand prin guvernarea buna el ar fi putut sa evite esuajul.

Figura 2. Bara Sulina inaintea instalarii Comisiunii europene a Dunarii (sus) si gura Sulina  spre anul 1856 (jos).

« Cu toate acestea la gura se produceau cele mai mari pagube, de unde necesitatea descarcarii navelor. Sosita la Sulina o nava din amonte, ea trebuia mai intai usurata prin descarcare pentru a nu mai avea decat un pescaj de 2,44 m (8 picioare). Nava trebuia dupa aceea sa astepte un timp favorabil pentru a iesi in rada usurata de incarcamant. Se intampla adesea ca in timpul reincarcarii la bord a cerialelor, o starnire de vant ce survenea cu intensificare necesita reintrarea in port, adesea incarcatura de usurare conducea la naufragiu si cate odata navele in ancora in rada erau inpinse la coasta unde incarcatura se desarima. In principiu daca nimic mai rau nu se producea, nava in rada era foarte putin aproape de a nu a duce in totalitate incarcatura care era descarcata in ambarcatiunile de usurare. »

Aceasta situatie concorda in intregime pentru fluviu, cu o povestire a unui voiajor care cobora bratul Sulina cativa ani inaintea instituirii Comisiunii Europene a Dunarii care scria : » Esti surprins de slabul volum de ape al bratului Sulina, nava adesea cu greu se inscrie in coturi inguste si bruste sau evita numeroasele nave care urcau spre Galati, fie cu vele, fie trase la edec de echipajele lor. Albia canalului este o vaza vascoasa si navele odata inpotmolite sunt dificil de salvat, aceasta pentru ca fluviul preia in fiecare an un tribut de barcaze si de nave a caror epave se vad in diverse stari de degradare si de ingropare in vaza, unele fiind disparute si tradate de cate un varf de catarg ramas inca afara. »

Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris au hotarat ca Comisiunea Europeana sa aiba sediul in Galati. Daca gravurile reproduse dau un caracter pitoresc si particular oriental acestui oras cu multe biserici si cu cheiurile sale animate la refuz de marfuri moldovenesti, grecesti si turcesti, care se prezentau pe malurile Dunarii pentru discutarea preturilor de transport ale marfurilor, viata la Galati in 1856 era departe de a oferi strainilor ce locuiau orasul avantajele unui port mare pe care-l ofera astazi. Case din lemn, strazi nepavate care in sezonul rau, erau transformate in mlastina, orasul jos era in intregime inundat in perioadele de ape mari ale Dunarii, iar primavara cea mai mare parte a populatiei era atinsa de febra datorita apropierii de baltoace (figura 3). Aceasta era descrierea unui suedez care a locuit aceste zone timp indelungat in povestirea unui voiajor in Orient pe care a publicat-o. Se da in figura 4a, caricatura a patru Delegati ai Comisiunii Europene care circulau pe strazile Galatiului acoperit de apa.

Proiect: Test de evaluare la geografie - relieful Romaniei Referat: Bucegii isi dezvaluie tainele

Sulina, portul gurii Dunarii unde Comisiunea Europeana a instalat serviciile sale nu dadea loc la impresii mai favorabile. Primul Delegat francez al Comisiunii Europene, M. Engelhardt care cunostea bine Dunarea de jos intrucat avea resedinta aici incepand cu 1856, intr-o brosura putin cunoscuta, publicata la Galati in 1862, a dat urmatoarea descriere a Sulinii si a practicilor care erau curente in momentul stabilirii Comisiunii Europene :

In 1853, adica la inceputul razboiului Oriental, nu numara mai mult de 1000 la 1200 de locuitori, in cea mai mare parte ionieni, greci si maltezi.

Cateva baraci sau simple cabane din stuf ridicate pe plaja, serveau de adapost aventurierilor a caror industrie consta in a jefui in larg prin atragerea capitanilor sarmani obligati prin suita de obstacole care le intalneau in acest punct, de a recurge la serviciul lor.

Furtul era organizat si prin haosul care insotia primele ostilitati de pe Dunare, el practica impunerea. Utilizarea fortata a usurarii navelor prin descarcare, pentru trecerea peste bara facilita in particular actiunile acestor pirati indrazneti. Ambarcatiunile lor aveau un dublu fund care absorbea o mare parte din graunte extrase din navele de mare, pe care o restituau ca excedent cand nu puteau scapa cu tot incarcamantul lor de vigilenta capitanilor. Astfel mai multe mori de vant care se vedeau ca niste ruine, erau in plina activitate la gura intr-un punct pustiu la extremitatea unui palc de stuf . »

Un alt voiajor trecad din nou prin Sulina la intoarcerea spre Turcia in anul 1880, descrie astfel orasul pe care l-a gasit in 1857 in voiajul precedent : « Sulina a carui arta a inginerilor a facut un splendid senal accesibil celor mai mari nave cu aburi, nu era inainte decat o mlastina mirositoare, contaminata de friguri, cuib de redutabili pescari-pirati, a caror ochi descopereau de la distanta ca niste cruci funebre iesite la suprafata din abis dintr-o mare neospitaliera, catargele navelor inghitite de furtuni. »

Figura 3. Vedere din Galati la inceputul secolului XIX dupa o stampa germana.

Figura 4. Reproducerea unui tablou reprezentand patru Delegati ai Comisiuni Europene pe o strada din Galati in 1859 (sus) si vederea vechiului Galati (jos).

Astfel dificultatilor naturale de navigatie pe care le intalneau la gura si pe fluviu, navele care veneau pentru incarcare pe Dunare, li se adauga necinstea tuturor celor la care capitanii erau obligati sa ceara sprijin.

Comisiunea Europeana avea astfel o sarcina pe cat de grea pe atat de complexa. Ea s-a pus pe treaba fara intarziere.

De cand procedase la organizarea ei interna, Comisiunea Europeana s-a ocupat mai intai de reglementarea raporturilor sale cu Puterea teritoriala, de a numi un Capitan de Port la Sulina, stabilindu-i atributiile sale, de a organiza un serviciu medical prin crearea a doua spitale, unul la Tulcea si altul la Sulina, de a fixa cu titlu provizoriu taxele de pilotaj percepute la gura, de a stabili casieriile sale la Tulcea si Sulina pentru serviciile aduse de ea in cele doua orase. In acelasi timp, pentru a asigura comunicatiile sale intre sediul sau din Galati si orasele Tulcea si Sulina, ea obtinea de la Administratia posturilor austriece ce intretineau birourile in orasele de pe Dunarea de jos, cheltuiala corespondentei oficiale. De asemenea ea a decis constructia unei linii telegrafice intre Galati, Tulcea si Sulina, a carei exploatare a fost reglementata printr-o conventie incheiata in luna noiembrie 1857 cu Guvernul Moldovei.

Comisiunea Europeana se ocupa pe de alta parte de misiunea formala primita de la Puteri prin Tratatul de la Paris, pentru degajarea gurilor Dunarii de obstacolele care le obstruau. In timp inginerii erau insarcinati de a examina care din cele trei guri, Chilia, Sulina sau Sfantu Gheorghe trebuiau sa fie alese pentru intreprinderea de lucrari definitive. Pentru inceput efortul sau s-a facut la gura Sulina, care deja era frecventata de nave maritime, intreprinzand ameliorarea pasei prin dragaje destinate cresterii adancimii senalului.  

Apelata pentru a se pronunta asupra alegerii a acelei guri pentru care vor fi intreprinse lucrarile definitive, dupa ce Comisiunea a renuntat la gura Chilia din motive tehnice si politice, opiniile membrilor ei s-au gasit mai intai impartite intre gurile Sulina si Sfantu Gheorghe. O comisie de tehnicieni reuniti la Paris pentru studierea problemei, s-a pronuntat ulterior pentru gura Sfantu Gheorghe, iar rezultatul votarii unanime a fost in favoarea Sfantu Gheorghe. Dar pentru ratiuni de oportunitate, acest proiect a fost amanat iar Comisiunea s-a pronuntat pentru ameliorarea provizorie a gurii Sulina. Ea a hotarat in consecinta in anul 1858, constructia de diguri provizorii care au fost terminate in 1861 si inaugurate solemn la 3 septembrie 1861 in prezenta Guvernatorului general al gurilor Dunarii, Delegat special al Sublimei Porti, de Ministrul Afacerilor externe al Valahiei si de reprezentantii comertului din Galati si din Braila.

Delegatul Austriei care prezida ceremonia, vazand avantajele considerabile ale terminarii noilor diguri, aduse navigatiei si comertului dunarean, s-a exprimat in termeni aproape profetici, ca in cea mai parte avantajele intrevazute ca rezultat al lucrarilor Comisiunii Europene, au fost realizate :

« Se poate spune pe drept cuvant ca Dunarea, aceasta regina majestuasa a fluviilor europene, pe un parcurs de 60 de sute de mile marine, leaga centrul Europei cu marea, in care se varsa apa de pe panta septembrionala a Alpilor, pana la ultimile ramificatii orientale ale Carpatilor cu mai mult de patru sute cursuri de apa tributare, ce traverseaza doua Imperii de prim ordin, atat de Regate, Principate si Provincii, podisurile cele mai bogate si a lanturilor alpine, pe care le strabat sute de piroscafe (primele nave cu aburi) si veliere, ca aceasta mare artera a comertului atator popoare, orgoliul Germaniei, gloria Ungariei, hrana Romaniei, este deschisa de acum inainte navigatiei, nu numai pana la mare ci si pana in mare. «     

« Acest rezultat este fecund in avantage imense. Navele comerciale, pentru care rada Sulina oferea pana astazi un cimitir de amenintare, se va gasi intr-un fluviu trecand printre digurile protectoare pentru care am venit sa le inauguram, portul cel mai sigur unde se vor putea efectua fara jena operatiunile de incarcare, primele de asigurare se vor diminua, preturile de descarcari vor fi scutite, fractul (scrisoarea de trasura) va deveni mai scumpa si pretul marfurilor de consum vor scadea in consecinta, cererea cumparaturilor multe ale Europei se vor mari in aceeasi proportie, productia agricola se va gasi incurajata, vanzarea fructelor va aduce belsug in tarile dunarene si acest belsug va activa nevoia articolelor de confort si de lux, va exercita o actiune fericita pentru industria europeana. Pe Dunare in anul 1857 erau 2500 de nave cu un tonaj de 350000 tone, in 1860 au iesit din Sulina 3500 de nave purtand 558000 de tone. Rapid lipsea spatiul afluentei de nave. »

Un alt Delegat dupa aceasta inaugurare, a putut scrie intr-un raport Guvernului sau : « Sulina a carei rada prezinta inca triste dovezi ale sinistrelor periodice la care navigatia era supusa altadata, ofera in prezent pe locul primejdios, un foarte bun refugiu pe coasta occidentala a Marii Negre intre Bosfor si Odesa. »

Comisiunea Europeana si-a consacrat in egala masura activitatea ei pe fluviu, unde pentru inceput s-a ocupat de ridicarea navelor naufragiate care constituiau obstacole pentru navigatie si apoi de adancirea senalului in cele mai importante sectoare cu funduri mici de apa. Ea a plasat pe fluviu geamanduri pentru a semnala senalul si a instalat pe maluri stalpi de legarea navelor ca si stalpi de marcaj in mile marine a distantei fata de Sulina.

Comisiunea a urmarit in acelasi timp reglementarea navigatiei prin adoptarea Regulamentelor provizorii pentru politia navigatiei Dunarii de jos, pentru serviciul de descarcare (usurare) a navelor in portul Sulina, pentru politia in portul Tulcea, ca si pentru Inspectorul general de Navigatie, post pe care Comisiunea l-a instituit de circumstante.

Pe de alta parte, pentru procurarea resurselor necesare terminarii lucrarilor provizorii, Comisiunea Europeana a fixat Tariful drepturilor de navigatie a fi percepute la gura incepand de la 1 septembrie 1860 si a contractat mai multe imprumuturi la institutii financiare apropiate.

Prin aplicarea Tratatului de la Paris, Statele riverane ale Dunarii, Austria, Bavaria, Würtembergul si Turcia, au trimis la propunerea Austriei, Delegati la Viena pentru constituirea Comisiunii Riverane cu asistenta Comisarilor Moldovei, Valahiei si Serbiei. Aceasta Comisiune si-a inceput lucrarile sale la 29 noiembrie 1856 ocupandu-se cu pregatirea Regulamentelor de navigatie si de politie fluviala prevazute de Tratatul de la Paris.

Actul de navigatie din 7 noiembrie 1857 elaborat in ciuda opozitiei vii ale riveranilor, a fost prezentat la 16 august 1858 la Conferinta reunita la Paris pentru a reglementa organizarea Principatelor romane. Aceasta reglementare a favorizat mai ales marile societati de navigatie austriece, care deja erau in posesia monopolului navigatiei pe Dunarea de jos, rezervand navelor Statelor riverane navigatia numai intre porturile fluviale. Totodata s-au ridicat si proteste vii din partea Statelor neriverane, care au vazut o sentinta de violare a principiilor stabilite la Congresul de la Viena pentru tratamentul egal acordat pavilioanelor tuturor natiunilor. Actul din 1857 nu a fost ratificat de Puteri si cand Austria a propus dizolvarea Comisiunii Europene prin aplicarea articolului 18 al Tratatului de la Paris, cererea sa a fost primita defavorabil de reprezentantii Frantei si Marii Britanii, a Prusiei, a Rusiei si a Sardiniei. In sedinta din 19 august 1858, Plenipotentiarii acestor puteri la care s-a raliat si cel al Turciei, estima ca, Comisiunea Europeana nu putea sa-si termine lucrarile sale in intervalul de doi ani, exprimand avizul de a se prelungi intervalul pana la terminarea completa a lucrarilor. Nici o rezolutie nu a fost luata, Plenipotentiarul Austriei si-a rezervat opinia Guvernului sau, potrivit careia acest punct trebuia sa fie auzit pe cale diplomatica si de Guvernele altor puteri.

Delegatul Austriei in Comisiunea Europeana a revenit asupra problemei in sedinta Comisiunii din 26 februarie 1859. Recunoscand ca circumstante speciale au inpiedicat Comisiunea de a-si termina lucrarile sale in intervalul de doi ani fixat prin Tratatul de la Paris, a fost de acord ca activitatea Comisiunii trebuia continuata pana la terminarea lucrarilor provizorii incepute la gura Sulina, cu elaborarea unui proiect definitiv pentru ameliorarea gurii Sfantu Gheorghe si cu adoptarea de masuri financiare necesare asigurarii continuarii acestor lucrari si cu rambursarea cheltuielilor ocazionate de acestea. El estima ca intervalul de timp necesar pentru realizarea acestor proiecte trebuia sa fie de aproximativ 15 luni.

Toti Delegatii au cazut de acord asupra necesitatii ca, Comisiunea sa execute programul continut in propunerea austriaca. Vederi divergente s-au manifestat asupra problemei de a se sti daca dupa executia acestui program, Comisiunea Europeana va fi desfiintata sub rezerva de a putea sa se reuneasca din nou sau ea va fi pur si simplu amanata si inlocuita de Comisiunea Riverana.

Cum toate Guvernele au renuntat succesiv la lucrarile de executat pe bratul Sfantu Gheorghe, Comisiunea Europeana a recunoscut ca ea va putea considera misiunea sa incheiata dupa terminarea lucrarilor provizorii de la Sulina. Atunci, Delegatul Austriei a declarat ca, Comisiunea Riverana nu era in stare de a inlocui Comisiunea Europeana si ca nu a sosit momentul ca Comisiunea Riverana sa poata fi convocata din nou. El a propus deci sa se redacteze un Act de incheiere, destinat redarii lucrarilor realizate de Comisiunea Europeana in prima perioada a existentei sale si sa se formuleze legea navigatiei dunarene in timpul celei de a doua perioade cu amanarea atributiile Comisiunii Europene pana ce Guvernele vor hotara transmiterea atributiilor sale Comisiunii Riverane.

Aceasta propunere a fost adoptata in sedinta din 20 iunie 1861, iar denumirea de Act public a fost inlocuita cu cel de Act de incheiere.

3. Actul public din 2 noiembrie 1865.

Proiectul Actului public a fost realizat la 2 decembrie 1861, dar Turcia a refuzat de-a lungul mai multor ani de a-l accepta pretinzand ca el atingea drepturile Puterii teritoriale. In acelasi timp nevoia unui act international ratificat de Puteri si coordonat, cu dispozitii de reglementare retinute succesiv de Comisiune, pareau din ce in ce mai urgente, caci legalitatea si forta obligatorie a Regulamentelor Comisiunii nu erau recunoscute in maniera absoluta nici de capitani, nici de autoritatile straine, datorita faptului ct agentii insarcinati de a asigura respectarea Regulamentelor erau subiecti otomani. Raporturile acestor agenti cu Comisiunea Europeana lipseau adesea de precizari, caci ele se bazau pe aranjamente provizorii ca Turcia sa poata anula prin refuz participarea la mentinerea lor.

Urmare unei intelegeri intre punctele de vedere respective ale Guvernului otoman si celelate Puteri, Actul public a fost semnat la Galati la 2 noiembrie 1865, impreuna cu Regulamentul de navigatie si de politie, inclusiv Tariful drepturilor de navigatie care a constituit anexele. El a fost confirmat in Conferinta de la Paris din 28 martie 1866 si echivala ratificarii sale de catre Puteri, fiind restituit spre executie incepand din 1 iunie 1866.

Actul public dadea Comisiunii instrumentele necesare pentru a continua cu succes lucrarile sale. Dupa ce avea in Preambulul sau, expusa activitatea Comisiunii Europene si rezultatul lucrarilor sale incepand din 1856, el stipula ca Puterile semnatare ale Tratatului de la Paris, doreau sa determine « drepturile si obligatiile pe care noua etapa a lucrurilor le-a stabilit pe Dunarea de jos, le-a creat pentru diversele interese si in special pentru toate pavilioanele ce practicau navigatia pe fluviu ».

Principalele sale dispozitii puteau sa fie astfel analizate :

Toate lucrarile si institutiile create prin executia Tratatului de la Paris, trebuiau continuate pentru a fi afectate exclusiv uzajului navigatiei dunarene, fara a putea vreodata sa fie deturnate de la aceasta destinatie.

Comisiunea Europeana sau autoritatea care o va succeda, putea executa toate lucrarile care vor fi gandite ca necesare pentru a reda definitiv ameliorarile provizorii facute pe brat si la gura Sulinii si a intreprinde ameliorarea bratului Sfantu Gheorghe.

Figura 5. Comisiunea Europeana a Dunarii in anul 1864.

Sublima Poarta se angaja a se preta in viitor ca si in trecut, de a da Comisiunii sau autoritatii care o va succeda, tot concursul de care va fi nevoie in ceeace priveste indeplinirea sarcinii sale.

Navigatia la gurile Dunarii este regie prin Regulamentul de navigatie si de politie   consolidat de Comisiunea Europeana si care a fost anexat Actului public pentru a avea aceeasi tarie si valoare ca facand parte integrata din el. Regulamentul de navigatie va conserva taria legii pana in momentul cand Regulamentele ce vor trebui elaborate de Comisiunea Riverana vor fi consolidate printr-un acord comun de intrare in vigoare.

Exercitarea navigatiei pe Dunarea de jos este pusa sub autoritatea si supravegherea Inspectorului general al Dunarii de jos si Capitanului portului Sulina a caror actiuni se vor exercita nedistinct in ce priveste toate pavilioanele iar ordinile de care capitanii sunt tinuti a le respecta, sunt date in virtutea Regulamentului de navigatie si politie.

Executarea Regulamentului de navigatie si de politie, precum si aplicarea Tarifului sunt in plus pazite prin actiunea navelor de razboi stationate la gurile Dunarii ca urmare a Tratatului de la Paris. Navele de razboi ale Puterii teritoriale vor fi apelate la cererea autoritatilor abilitate politiei fluviului, in lipsa navei de razboi avand calitatea de a interveni.

Tariful drepturilor de navigatie fixat de Comisiune in virtutea articolului 16 al Tratatului de la Paris din 2 noiembrie 1865, este substituit Tarifului provizoriu anterior si ramas obligatoriu de acum inainte, fiind anexat la Actul public pentru a avea aceeasi tarie si valoare pentru ca face parte integranta. Actul public reglementa si atribuirea producerii taxelor si revizuirea periodica a Tarifului ca si maniera de administrare a Casei de Navigatie.

Ca efect de facilitare a navigatiei, masurile sanitare au fost simplificate pentru navele care coborau Dunarea inainte de a fi trecute prin tot controlul sanitar, ca si celor care veneau din mare si nu aveau nici o epidemie de ciuma din Orient. In caz de epidemie masurile sanitare luate pentru navele care veneau din mare erau diferite, dupa cum epidemia invada sau nu mai multe provincii ale Turciei riverane.

Constructiile si institutiile de tot felul create de Comisiune sau autoritatea ce o va succeda ca si acelea ce puteau fi create in viitor, se vor bucura de neutralitate si in caz de razboi vor fi respectate in egala masura de toti beligerantii. Beneficiul acestei neutralitati trebuia sa se extinda si la o parte din personalul Comisiunii, enumerate in Actul public.

4. De la Actul public din 1865 la Tratatul de la Londra din 1871.

In anul 1866 problemele Principatelor au dat nastere reuniunii unei Conferinte care s-a tinut la Paris si care se ocupa in egala masura de navigatia pe Dunare. Dupa ce a sanctionat Actul public, Conferinta s-a ocupat in sedinta din 28 martie 1866 de prelungirea atributiilor Comisiunii Europene si de inlocuirea acestei Comisii prin Comisia Riverana. Dupa discutarea mai multor propuneri asupra primei din aceste probleme, Plenipotentiarii au cazut de acord, sub rezerva aprobarii de Guvernele lor, pentru prelungirea cu cinci ani, pana in 1871, a duratei Comisiunii Europene, fiind estimat ca acest interval de timp este suficient pentru finalizarea lucrarilor a caror executie a fost incredintata prin Tratatul de la Paris, hotarare care a primit ulterior aprobarea tuturor Guvernelor.

In ce priveste perioada in care Comisiunea Riverana va fi in stare de a prezenta Regulamentul elaborat de ea, Plenipotentiarul Austriei declara ca-i este imposibil sa faca precizare in ceeace priveste situatia Principatelor moldo-valahe, considerand dificila constituirea Comisiei Riverane, dar el asigura ca Guvernul sau se va fortui de a se consulta cu celelate Puteri pentru rezolvarea in sensul celor mai liberale puncte din Regulamentul in litigiu, cat si pentru a aduce constituirea apropiata pe cat posibil a Comisiunii Riverane. La a doua problema, pe care i-a pus-o Presedintele Conferintei de a sti ce dispozitii a dat Cabinetul din Viena pentru modificarea Regulamentului elaborat in 1857 si pentru reconstituirea Comisiunii Riverane, Plenipotentiarul Austriei s-a multumit sa raspunda ca referindu-se la Guvernul sau el trebuia sa ceara noi instructiuni. Sigur durata operei sale, ca urmare a deciziilor luate de Puteri, care au manifestat intentia foarte neta de a asigura terminarea lucrarilor de ameliorare a gurilor Dunarii, Comisiunea Europeana a luat atunci masuri de un caracter permanent. Ea a comandat material, suprimase atelierele din Tulcea care nu i s-au mai parut necesare, pentru a le dezvolta la Sulina si a decis constructia la Sulina a unui imobil pentru instalarea serviciilor sale si a unui spital maritim. Ea a intreprins in egala masura transformarea lucrarilor provizorii de la gura Sulina in lucrari definitive, aceasta actiune era inceputa din 1866 si a fost terminata in anul 1871. In acelasi timp pentru a mari adancimea fluviului, prima taiere de meandru inceputa in 1868, era terminata in anul urmator iar alte lucrari de rectificare erau deja executate in mai multe puncte.

Dar resurse extraordinare erau necesare pentru realizarea acestor lucrari. Dupa ce s-a facut fata primelor cerinte printr-un imprumut pe termen scurt contractat in 1865 si rambursat in anul urmator, Comisiunea confruntandu-se cu mari dificultati pentru procurarea capitalurilor, trebuia sa diminuieze activitatea Serviciului tehnic si sa se limiteze la lucrarile de intretinere indispensabile. Un imprumut emis direct prin subscriptie publica dand rezultate insuficiente, a trebuit ca Comisiunea Europeana sa asigure garantia Puterilor pentru a contracta apoi de la o banca din Londra un important imprumut a carui amortizare trebuia sa fie terminata in 1882.

Mai multe modificari au fost aduse in timp, daca nu in structura Comisiunii Europene cat in titulatura reprezentantilor Puterilor semnatare ale Tratatului de la Paris. Deja in 1861, regele Victor Emanoil II-lea fusese proclamat Rege al Italiei. Delegatul Sardiniei avea de acum inainte titlu de Delegat al Italiei. Cativa ani mai tarziu ca urmare compromisului din 1867 in virtutea caruia a fost constituita monarhia dualista austro-ungara, Delegatul Austriei devine Delegat al Austro-Ungariei. In fine dupa Tratatul de la Praga din 23 august 1866, Regele Prusiei devine Presedintele Confederatiei Germaniei de Nord, Delegatul Prusiei devine Delegatul Prusiei si Confederatiei Germaniei de Nord, titlu pe care l-a schimbat in 1861 in Delegatul Germaniei dupa proclamarea Imperiului German in 18 ianuarie 1871.

5. Tratatul de la Londra din 13 martie 1871.

Rusia a profitat de razboiul franco-german din 1870 pentru a se detasa de stipularile Tratatului de la Paris prin care i s-a impus neutralitatea Marii Negre. Urmare protestelor energice ale Marii Britanii, o Conferinta a Puterilor semnatare ale Tratatului din 1856 a fost reunita pentru modificarea acestui punct al Tratatului de la Paris.

Conferinta s-a ocupat in egala masura de prelungirea duratei Comisiunii Europene a carei putere fusese limitata pana in anul 1871 de catre Conferinta de la Paris din 1866. Cand se discuta aceasta problema, Plenipotentiarul Marei Britanii, care prefera prelungirea duratei Comisiunii, a propus durata de 26 de ani pentru a permite rambursarea imprumutului contractat de Comisiune si a avansurilor Turciei. Aceasta durata fusese gasita ca excesiva de Plenipotentiarii altor Puteri, hotarandu-se oprirea la 20 de ani necesara pentru rambursarea imprumutului contractat in Anglia sub garantia celor 6 puteri semnatare ale Tratatului de la Paris.

Articolul 4 al Tratatului de la Londra din 13 martie 1871, prelungea in consecinta pentru o perioada de 20 de ani, pana la 24 aprilie 1883, termen de amotizare a imprumutului englez, durata puterilor Comisiunii Europene.

Comisiunea Riverana neputandu-se intodeauna reuni, articolul 5 dispunea ca conditiile noii reuniuni ale Comisiunii Riverane sa fie stabilite printr-o intelegere prealabila dintre Puterile riverane si ca modificarile eventuale ale dispozitiilor Tratatului de la Paris instituind aceasta Comisiune, faceau obiectul unei conventii speciale intre Puterile semnatare.

Articolul 7 confirma ca toate constructiile si institutiile de orice natura create de Comisiune, trebuiau sa beneficieze de neutralitate in timp de razboaie, neutralitate pe care Puterile semnatare ale Tratatului se angajau a o respecta in viitor in orice circumstanta. Beneficiul acestor imunitati care nu au fost recunoscute prin Actul public din 1865 decat a unei parti referitoare la personalul Comisiunii Europene, se extindea la tot personalul administrativ si tehnic. Sublima Poarta conserva dreptul de a face sa intre pe Dunare tot timpul navele sale de razboi, in calitate de Putere teritoriala.

6. De la Tratatul de la Londra din 1871 la Tratatul de la Berlin din 1878.

Dupa consolidarea lor, digurile de la gura Sulina au fost prelungite pentru a creste adancimea pasei de navigatie si, pana la razboiul din 1914 aceasta situatie a fost mentinuta si sporita prin dragaje din ce in ce mai intense. In fluviu, lucrarile de corectare au fost executate pe bratul Sulina pana in 1879 pentru mentinerea adancimii obtinute prin lucrarile anterioare.

Razboiul Orientului dintre 1877-1878 a adus grave tulburari in functionarea Comisiunii din partea a doi beligeranii, impotriva dispozitiilor Tratatului de la Londra care confirma neutralitatea tuturor constructiilor si institutiilor Comisiunii. Rusii au bombardat Sulina sub pretextul ca in oras ar avea depozite de trupe si munitii Guvernul Otoman. Ei au interzis sederea la Tulcea a Inspectorului general al Navigatiei de nationalitate otomana, declarand ca sederea lui nu era indispensabila situatiei de suspendare a navigatiei si, pentru a evita dificultati, Comisiunea l-a concediat pe Inspector. Comandantul sef al armatelor ruse a informat Comisiunea Europeana ca navigatia pe Dunare a fost interzisa ca urmare a protestului Puterilor, Rusia ordonand lasarea libera, pe cat posibil a navigatiei si comertului licit al neutrilor si de nu ale supune restrictiilor temporare necesitate de starea razboiului. Autoritatile militare ruse au instalat in acelasi timp un baraj pe bratul Sulina referitor la circulatia navelor vechi incarcate cu piatra.

Din partea lor, autoritatile militare turce, considerand partea de Dunare care traversa teritoriul otoman ca o linie de aparare, a interzis circulatia navelor comerciale declarand ca navele care incalca aceasta interdictie vor fi confiscate cu incarcamantul lor. Pe de alta parte, Turcii pretindeau ca Comisiunea Europeana arborand pe navele sale pavilionul otoman ca semnal, prefera mai degraba sa suspende circulatia ambarcatiunilor sale pe fluviu decat a consimti a arbora pavilionul unuia dintre beligeranti.

In afara acestor interventii directe ale beligerantilor care pusesera in timpul duratei ostilitatilor piedici considerabile activitatii sale, in fata navigatiei complet suspendate, Comisiunii Europene i-au disparut repede incasarile cu oprirea lucrarilor sale, iar dificultatile vietii obligau majorarea temporara cu 25 % a retributiilor personalului sau.