Parasiti de Imperiu
In anii 460-470, Occidentul era dominat de
barbati care - generali "romani', regi barbari sau amandoua
in acelasi timp - dispuneau de o armata devotata, recunoscuta de
administratia provinciala. Exista arrnata din Italia, dominata de
Ricimer, cea din Dalmatia aflata in mainile lui Marcellinus si
apoi in cele ale nepotului sau Iulius Nepos. In principiu, de magister
militum Galliarum depindeau mai multe unitati militare: trupele
"romane' si cele ale regilor vizigotilor, burgunzilor, francilor
salieni, francilor renani si bretonilor, ultimele fiind un element nou,
dupa ce imigrasera in Annoricum. Sciziunea in 461 a magisteriatului
in Galia a avut ca rezultat o slabire suplimentara a prestigiului
functiei. Putem intelege astfel de ce partea din nord,
nerecunoscuta de Roma, a fost nevoita sa primeasca ajutor
din partea francilor salieni, si intelegem, de asemenea, decizia prin
care in 463 Ricimer il numea magister militum Galliarum pe
cumnatul sau, Gondioc, regele burgunzilor. Acesta avea cel putin o
armata adevarata.
Cand Anthemius, ginerele lui Marcian, fostul imparat din
Orient, a fost trimis de Leon I in Occident pentru a restabili ordinea si
pentru a se lupta cu vandalii, el l-a numit pe Marcellinus al doilea magister
militum praesentalis. Gestul ilustreaza dorinta sa de a mai avea
o armata in afara de cea a inamovibilului Ricimer. Anthemius a fost
ulrima speranta a galilor. Recunoscut de nord, el a reusit
sa puna bazele unei coalitii a romanilor, burgunzilor, francilor
si bretonilor impotriva vizigotilor, fapt ce i-a permis pentru un
timp sa limiteze aria de expansiune a lui Euric. Totusi, cel din
urma a reusit sa il infranga in 469 la Déols pe regele bretonilor,
Riothime. Euric era preocupat in special de extinderea puterii sale in Spania,
dar a revenit totusi in Galia si a atacat Provence. Anthemius a
incercat sa riposteze fara sa fie sustinut de Ricimer,
dar in 471 fiul sau, Anthemiolus, a fost invins de Euric. Aceasta a fost
ultima campanie imperiala in Galia. In anul urmator, Ricimer i-a
indepartat si pe Anthemius, si pe Marcellinus.
Ricimer a murit in 472. Succesiunea ii era pregarita, nepotul
sau, Gondebaud, fiul regelui Gondioc, fiind numit al doilea praesentalis.
Catre 470, fratele lui Gondebaud, Chilperic I, a devenit noul rege al
burgunzilor si putin mai tarziu magister militum Galliarum. Imparatul
Olybrius l-a numit deci pe Gondebaud generalissim, iar in 473, cand a murit si
Olybrius, noul conducator al armatei din Italia a proclamat imparat o
marioneta, Glycerius, personaj nerecunoscut de Constantinopol. Imparatul
l-a trimis pe Iulius Nepos care, "mostenitor' al unchiului sau
Marcellinus, dispunea de armata din Dalmatia. El a preluat purpura, l-a
exilat pe Glycerius in Dalmatia si l-a trimis pe Gondebaud in
Burgundia (474). Chilperic I s-a separat atunci de Roma si s-a aliat cu
Euric care de mult timp nu mai recunostea Imperiul.
Iulius Nepos era un strain pentru armata din Italia si
ca urmare nu a fost foarte iubit acolo, el nefiind capabil sa il
sustina pe generalissimul numit de el, pe Ecdicius, fiul
imparatului Avitus, care a luptat eroic impotriva lui Euric in Auvergne. In
fata superioritatii fortelor reunite ale lui Euric si
Chilperic, Iulius Nepos a fost nevoit in 475 sa incheie pacea, sa
cedeze vizigotilor Auvergne, iar burgunzilor Viennensis, prin anularea
prevederilor foedus-ului existent cei
doi adversari devenind regi independenti de Imperiu. Rasturnat in
acelasi an de armata din Italia, Iulius Nepos a murit in cele din
urma in 480 in Dalmatia. El a fost ultimul imparat din Occident
recunoscut de Constantinopol.
Generalissimul Oreste l-a proclamat imparat pe fiul
sau Romulus supranumit "Micul imparat', Augustulus, din cauza varstei
sale fragede. Armata dorea insa o impartire a pamanturilor
din Italia dupa modelul aplicat in favoarea barbarilor federati in
Galia. Oreste a refuzat sa le indeplineasca cererea si a fost
ucis. Un inalt ofiter roman de origine germanica, Odoacru, a promis
ca va indeplini dorintele trupelor si a fost ales "rege'.
Dupa ce a obtinut promisiunea impartirii pamanturilor,
armata din Italia a dorit sa beneficieze si ea de conditiile
avantajoase ale barbarilor si sa aiba propriul sau rege.
N-ar fi exclusa existenta unei legaturi intre evenimentele din
476 si traditia mai tarzie confonn careia Syagrius purta in
aceeasi perioada titlul de rex
romanorum; in ambele cazuri
armata lor era considerata a fi "romana'.
In Italia nimic altceva nu s-a schimbat. Romulus a primit
o pensie pe viata, iar administratia romana a continuat
sa conduca tara dupa ordinele primite de la prefectul
pretoriului. Senatul s-a inteles cu Odoacru si, de comun acord cu el,
a trimis o ambasada prin care ii oferea lui Zenon, imparatul din Orient,
insignele imperiale ale Occidentului - prin recunoasterea imparatului
de la Constanrinopol, Occidentul spunea ca nu mai are nevoie de ele. Zenon
a acceptat cu atat mai bucuros recunoasterea autoritatii sale de
Senatul de la Roma cu cat el insusi uzurpase puterea.
Acesta este momentul numit intotdeauna in scoala
"sfarsitul Imperiului Roman'. Contemporanii nu au vorbit de acest
non-eveniment ca de o cezura istorica: asa cum se intamplase de
atatea ori inainte, un imparat unic a inlocuit dualismul Orient-Occident,
un dualism ce nu durase nici un secol. Locul lui Ricimer a fost luat de un alt
barbar, devenit prin cariera sa militara un foarte bun roman, care a
condus Italia avand grija ca lucrurile sa fie bine facute. El a
aparat Italia in Sicilia si in Raetia si a restaurat palatele
imperiale de pe Palatin, neglijate de mai mult timp. Asemeni predecesorilor
sai, Odoacru nu s-a aratat
interesat de Galia. El i-a cedat lui Euric Provence si, o data cu ea,
ultimele orase - Arles si Marsilia - care mai rezistau. In ciuda unei
ambasade disperate trimise de galo-romanii din vechea prefectura din
Arles, imparatul Zenon a confirmat in 477 cedarea. Fiecare era preocupat sa
isi asigure puterea cu ajutorul propriului partid, iar Galia nu mai putea
fi aparata. Fiind atat de lovit, Imperiul mai era oare capabil
sa reziste? Prin recucerirea Italiei, a Africii si chiar a unei
parti a Spaniei vizigote, Iustinian a demonstrat acest lucru in secolul
urmator.
