Crestini si pagani la Dunarea de Jos in secolele IIl-X.
Cazul romanilor
Astazi este neindoielnic faptul ca in toate provinciile
dunarene ale Imperiului Roman, inclusiv in Dacia, crestinismul a avut o anumita
raspandire, inca din secolele II-III d.Hr. Urmele directe, izvoarele privitoare
la acest crestinism sunt insa foarte putine, deoarece atata vreme cat credinta
era ilegala, interzisa, cei care ar fi lasat asemenea urme s-ar fi expus
gravelor persecutii. Dupa edictul de la Mediolanum (Milano), din anul 313, al
imparatului Constantin cel Mare, o data cu legalizarea crestinismului in
imperiu, situatia se schimba. in Dacia nord-dunareana, libertatea credintei
crestine s-a afirmat chiar mai de timpuriu, imediat dupa retragerea aureliana
(cea 275).
Incepand cu secolul IV, credinta implantata in
limba latina in Dacia printre daco-romani este intarita si raspandita cu
ajutorul misionarilor veniti din imperiu. Rolul fundamental in acest sens l-a
avut domnia lui Constantin cel Mare, acela care a acceptat oficial Si a
incurajat deschis crestinismul. El a recucerit, cum se stie, o serie de
teritorii nord-dunarene, a impulsionat evanghelizarea si crestinarea
daco-romanilor, pe fondul structurilor politico-sociale romane, perpetuate in
Dacia Traiana si in zonele vecine. S-a remarcat, pe buna dreptate, ca
predicarea mesajului Domnului in limba latina a avut un rol important in
desavarsirea romanizarii, in Opunerea definitiva a latinei, care capata astfel
un prestigiu sporit peste tot in imperiu sau unde a fost imperiul40. De aceea,
in ciuda disparitiei bruste din Dacia, prin retragerea aureliana, a doi
factori de romanizare, anume armata si administratia,
crestinismul, prin compensatie, a dat un nou impuls continuarii acestui proces
dupa 275-313. Izvoarele care stau marturie pentru amploarea crestinismului
latin la nord de Dunare sunt tot mai numeroase in prima jumatate a secolului IV.
Aceste
surse -simboluri crestine (cruci, porumbei, pesti, monograme ale numelui lui
Hristos) insotite de texte in limba latina - nu lasa nici o indoiala asupra
purtatorilor noii credinte: ei nu pot fi decat dacoromanii, deoarece numai ei
vorbeau si scriau latineste si numai ei puteau la acea data, la nord de fluviu,
sa fie crestini, in conditiile in care primii barbari se vor crestina ceva mai
tarziu. Primii barbari evanghelizati la nord de Dunare (dar nu in fosta Dacie
Romana) au fost un grup de goti, pentru care a fost trimis ca episcop misionar
U/fila (Wulfi/a), intre 341-348, dar acesta predica si in limba latina, nu doar
in gotica, semn ca intre ascultatorii sai se aflau si daco-romani41.
Crestinismul a fost transmis romanilor prin stramosii lor
traco-daco-romani, care primisera cuvantul lui Dumnezeu in limba latina. Notiunile
fundamentale ale credintei sunt denumite in limba romana prin termeni mosteniti
din limba latina: Dumnezeu din Domine Deus, biserica din basilica, cruce din
crucem, crestin din christianus, a cumineca din comunicare, a boteza din
baptizare, rugaciune din rogationem etc. Principalele sarbatori crestine au tot
nume latinesti: Rusalii, Florii, Craciun, Pasti, Sangeorgiu, Sanziene,
Santamarie etc. insusi cuvantul generic "sarbatoare' este si el de origine
latina. Prin urmare, romanii au fost crestinati treptat, in perioada timpurie a
etnogenezei lor, incepand cu secolele II-MI, crestinarea infaptuindu-se in
limba latina.
Din acest punct de vedere, ca si din cele ale originii si
limbii, romanii se deosebesc de toate popoarele vecine lor, in sensul ca ei
sunt cei mai vechi crestini din aceasta zona si singurii care nu s-au crestinat
!a o data anume, prin vointa unui conducator, cum au facut-o bulgarii, sarbii,
croatii, cehii, slovacii, polonezii, rusii, ungurii. Dintre toate popoarele din
vecinatate, numai grecii - si ei autohtoni in aceasta parte de Europa - s-au
crestinat de timpuriu (cu ceva inaintea daco-romanilor) si treptat, ca si
romanii, fara nunerea credintei de sus, numai ca, firesc, ei au primit crestinismul in limba greaca.
pana aici nimic nu pare neobisnuit, numai ca ulterior
evolutia a fost de asa natura incat romanii vor fi singurul popor romanic din
Europa devenit ortodox, adica dependent de Constantinopol si avand drept limba
a cultului limba slavona. Ortodoxia si slavonismul au insotit intreaga evolutie
medievala a romanilor si cu toate ca, incepand cu secolele XV-XVI, s-au scris
si s-au tiparit tot mai multe lucrari si acte in limba romana, alfabetul
chirilic s-a mentinut pana in secolul XIX42.
Desigur, nu este usor de explicat si de urmarit o asemenea
evolutie. Sunt insa cateva fapte incontestabile. Stabilirea capitalei
imperiului la Constantinopol (330) si apoi impartirea statului in Imperiul
Roman de Apus si cel de Rasarit (395) au facut ca provinciile dunarene si
populatia crestina a fostelor provincii romane sa mentina legaturi tot mai
anevoioase cu Roma. Pentru daco-romani, protoromani si romani situatia a
devenit fara iesire dupa stabilirea masiva a slavilor in Peninsula Balcanica.
Slavii si statele lor au intrerupt pentru un timp legaturile, firave, cate mai
erau, ale romanicilor dunareni cu Roma, astfel incat singurul centru religios
cu vocatie ecumenica ramas accesibil acestora a fost Bizantul. Mai mult, dupa o
perioada de existenta a unei asa-numite "biserici populare', fara o
organizare ierarhica riguroasa si canonica, atunci cand s-a ivit posibilitatea
si nevoia organizarii temeinice a bisericii la romani, nici macar legaturile cu
Patriarhia constantinopolitana nu mai erau simple si nemijlocite. intre timp,
slavii, care profitasera de decaderea Imperiului Bizantin si preluasera ei
insisi, in forme alterate, ideea imperiala bizantina, devenisera intermediari
intre centrul Bisericii Rasaritului si romani. De aceea, prin slavii
sud-dunareni - cu veleitati de dominatie politica si ia nord de fluviu -au
ajuns romanii sa-si mentina legaturile cu Bizantul, sa-si desavarseasca
organizarea bisericeasca si sa inlocuiasca limba latina ca limba a cultului cu
slavona. Aceasta inlocuire trebuie sa se fi petrecut prin secolele IX-X, desi
exista indicii ca in unele regiuni limba latina s-a mentinut in biserica
romaneasca mai mult timp43.
Aceasta nu inseamna ca romanii au ramas atasati ierarhiei
rasaritene in mod definitiv. Lupta intre Roma si Bizant pentru intaietate in
spatiu! romanesc, pentru subordonarea bisericilor romanilor a continuat pana in
secolul XIV, cu sorti schimbatori de izbanda. Totusi, apropierea geografica de
Bizant si influenta slavo-bizantina dinspre sud au facut ca imperiul sa
constituie mereu un model si un protector pentru romani, chiar si atunci cand
acesta nu mai reprezenta decat o idee. Prin urmare, nu ortodoxia si slavonismul
au determinat ruperea contactelor romanilor cu Occidentul, ci realitatile
geopolitce si istorice ale zonei central-sud-est-europene de dupa secolul IV.
Se
poate spune chiar ca din cauza acestor evolutii care au condus la izolarea
romanilor fata de Apus, au ajuns romanii sa adopte ortodoxia si slavonismul. Nu
este mai putin adevarat ca, ulterior, dupa adoptare, ortodoxia si slavonismul -
fenomene circumscrise unui spatiu relativ izolat si profund atasate traditiei -
au favorizat mentinerea romanilor departe de cultura Apusului si de realizarile
adiacente ei.
