Un cuplu ciudat - teatru

Argument

Intotdeauna am crezut in latura terapeutica a teatrului, poate nu atat la nivel fizic cat la nivel energetic si psihic. Se stie ca intre spectator si actor se face mereu un transfer de energie care poate fi de mare pret. Deasemenea se stie ca prin ras se elibereaza un anumit tip de tensiuni care armonizeaza mai bine psihicul uman si ne face mai optimisti si relaxati. Faptul ca poti ajunge sa declansezi macar o "portie buna de ras", si deci sa luminezi cateva minute din viata unor oameni parca merita cam orice fel de sacrificiu. De asta am ales comedia. Pentru ca e o forma pura si destul de cinstita prin conventia stabilita de spectacol. Si asta am ales, spectacolul. Uneori e mai important decat marimiea rolului sau modul in care il lucrezi pentru ca la final ce se vede cu adevarat nu sunt actorii, sau regizorul sau echipa tehnica, ci spectacolul.

De ce Neil Simon? In primul rand intalnirea cu acest dramaturg cu un simt al umorului exceptional s-a facut cu mult inainte de inceperea lucrului la licenta prin intermediul Domnului Profesor Radu Gabriel care ne-a incurajat sa mergem sa vedem piesa "Un cuplu ciudat" (varianta feminina). Vizionarea spectacolul "Un cuplu ciudat", realizat de Doina Antohi, in distributie cu extraordinar de talentatele Mirela Zeta, Andreea Gramosteanu, Ioana Barbu, Ana Macovei, Doina Antohi, Andreea Samson, si bineinteles extrem de talentatii Florin Lazarescu, Catalin Babliuc si care s-a jucat si inca se mai joaca la Teatrul La Scena a fost momentul in care am devenit deja atasata de ideea de comedie bine scrisa si de foarte buna calitate. Modul in care reactionau spectatorii, modul in care am reactionat eu ca spectator m-a impins spre un soi de exaltare si bucurie nemarginita. Totul era extaz acolo si enrgie pura. Genul acela de spectacol m-a fascinat si mi s-a intiparit in minte sub o aura de pozitivism ca vreau sa fac si eu asta. Si apoi chiar mi s-a oferit ocazia.

Primul lucru pe care l-am facut dupa ce am vazut spectacolul de La Scena a fost sa caut filmul The Odd Couple din 1968 cu Waltar Matthau si Jack Lemmon adica scenariul transformat dupa prima varianta a piesei originale, cea masculina . Si apoi chiar mi s-a oferit ocazia. Apoi din una in alta tot am aflat cum ca filmul Barefoot in the park sau The Heartbreack kid sau Biloxi Blues sunt de fapt adaptari dupa piesele cu acelasi nume ale dramaturgului american Neil Simon, si usor usor am devenit din ce in ce mai fascinata de munca lui Neil Simon care a oferit Americii scenarii pentru cele mai bune comedii ale vremii si nu numai.

M-am bucurat ca lucrez comedie si mai ales un text foarte bine scris. Neil Simon se incadreaza in genul acela de dramaturgi care dupa parerea mea si-a castigat locul in istorie iar piesele lui nu se vor demoda niciodata, vor ramane mereu vii si proaspete, pregatite mereu sa bucure un public sau altul. Asta ma conduce spre un alt argument pentru care am ales ca lucrare de licenta rolul din piesa "Un cuplu ciudat" si anume faptul ca toate personajele lui Neil Simon se prezinta atat de cinstit. Ele sunt cum sunt, exact ca oamenii cu tot cu ciudatenii, anomalii sau din contra banalitate, normalitate si tocmai de asta ele devin imprevizibile, frumoase, captivante ca orice lucru viu. Ele functioneaza independent si sigur nimic fortat, totul merge lin, firesc, exact ca in viata. Pentru ca ce este teatrul daca nu, vorba Domnului Profesor Ion Cojar "viata in momentele ei interesante". Si tocmai pentru ca aceasta piesa se prezinta cu viata, si da dovada de vitalitate, orice moment va parea interesant, uneori chiar independent de vointa actorilor.

Teatrul este una din cele mai deosebite forme de arta. Nu are o definitivare cumva atat de concreta si perena precum celelate forme de arta.

Creatia scriitorului este literatura, a pictorului tabloul, sculptorul isi materializeaza inspiratia in statui din piatra, lemn sau lut, muzicianul isi simte muzica si o lasa posteritatii prin intermediul partiturii, si desii de multe ori atat partitura cat si opera scrisa poate fi valorificata de catre muzician sau cititor, parca nici o arta nu are nevoie de atata grija si atatea componente pentru a ajunge la finalitatea actului de creatie si anume spectacolul.

Asadar spectacolul este de fapt produsul muncii unui colectiv, pornind de la dramaturg, la actor, regizor si public. Toti muncesc pentru un scop comun si in asta consta de fapt magia teatrului, ca pana si publicul (care e ca un fel de oaspete pentru actorii - gazda) munceste alaturi actori, punand suflet si speranta in fiecare spectacol.

Orice piesa scrisa de Neil Simon are marele avantaj ca intr-un fel sau altul tot va reusi sa incalzeasca publicul si sa il apropie de atmosfera cautata.

Ajungand si la argumentul mai concret, asi putea spune ca poate unul din motivele sa le spun "mai realiste" pentru care am ales acest rol (Florence Unger - "Un cuplu ciuda") si spectacol pentru lucrarea de licenta este ca mi-a fost si usor si greu in munca mea pentru acest rol si nu numai. Au fost momente extraordinare si momente provocatoare, am muncit cum am putut eu mai bine si uneori am avut parte de satisfactie, alteori gaseam ca lucrurile nu merg totusi pe fagasul bun, cu alte cuvinte am avut parte si de bine si de rau, (stiu ca s-ar putea sa ma repet dar imi asum riscul), a fost cam cum e in viata. Acest lucru m-a atras prin complexitatea simplitatii lui. Am mai invatat si lucruri care nu tin numai de teatru pe parcursul acestui an si acesta e un lucru foarte important pentru ca suntem totusi la final de facultate si consider ca bagajul de cunostinte si lectii acumulate aici nu prea mai are cum sa se limiteze in contextul politico-socialo-economico actual doar la teatru, desi poate asta e menirea scolii. Dar e bine si frumos sa inveti de peste tot despre toate si orice ca sa iti faci treaba cat mai bine si mai profesionist. Desemenea un alt argument sa-i spun tot realist e si faptul ca personajul Florenece e foarte important pentru demersul piesei, intreaga piesa concentrandu-se de fapt pe realatia lui Florence cu prietena sa cea mai buna Olive, dupa divortul acesteia. E un personaj foarte ofertant si foarte bogat din punct de vedere teatral si actoricesc.

Deci, ca sa pun un punct, am ales sa scriu despre Florence, pentru ca textul e foarte bun, trateaza un subiect foarte actual, foarte dinamic, special si interesant, personajul e unul foarte antrenant, a reusit sa fie o provocare pentru mine si a fost o placere sa invat de la el. Si cand spun sa invat de la el ma refer strict la acest personaj care e mereu judecat pentru disciplina pe care o impune, pentru grija pe care o are fata de detalii si atentia exagerata fata de orice lucru, toate acestea fiind de fapt lucrurile pe care eu a trebuit sa le fac ca sa pot construi acest rol (lucruri pe care de fapt orice actor trebuie sa le faca daca vrea ca munca sa sa se apropie de un nivel profesionist): sa fie disciplinat, riguroas, atent la detalii si partener. Ironic, asi putea spune este aceasta situatie, in care ca sa pot ajunge la personajul meu, a trebuit sa trec prin mine toate caracteristicile lui pentru care acesta este judecat dar care il fac comic.

In concluzie aproape toti factorii care tin de acest proiect, pornind de la dramaturgul foarte priceput care a creat un text minunat si pana la publicul care ne sustine de fiecare data cand avem un spectactacol m-a facut sa aleg acest rol pentru licenta.

Capitolul I

I.1. Teatrul American inainte de Neil Simon

Teatrul American incepe cu adevarat mult mai tarziu decat cel european dar il ajunge si il depaseste in unele privinte cu o energie tipica.

Dramaturgia americana creste dintr-un mediu zdrobit din punct de vedere economic, social, politic si cultural din auza schimbarilor si evenimentelor din ultima jumatate a sec. XIX si pe parcursul sec. XX. Revolutia Industriala, valul de imigranti traumatizati de razboi, probleme economice concretizate in cea mai mare criza a Americii, dezvoltarea tehnologica, toate acestea garantau declinul cultural al acestui stat insa ironic dramaturgii americani ajung sa clarifice si sa ofere un sens acestor schimbari turbulente iar lumea se inspira mult din aceste surse, lucru care a ajutat si a avut efect de schimbare si mobilizare.

In prima instanta teatrul american cunoaste tragedia prin intermediul lui Eugene O'Neil care are curajul sa trateze teme precum dezumanizarea americanului. Din spate vin in forta dramaturgi puternici precum Tennessee Williams si Arthur Miller care infatiseaza o America plina de complexe si probleme care doar infatiseaza o aparenta bunastare si senzatie de libertate dar acre ascunde de fapt o lupta primitiva pentru supravietuire.

Incetul cu incetul lucrurile se detensioneaza si teatrul american incepe sa se definitiveze ca stil si isi gaseste propriul drum. Teatrul american e cel mai bine definit cred eu, prin cuvantul dinamism care i se potriveste din toate punctele de vedere. Teatrul evolueaza pe noul continent pentru ca isi permite sa greseasca, isi permite sa se gandeasca si la aspectele financiare, manageriale, administrative ale unui spectactol si nu doar la forma pura de creatie specifica terenului european. Americanii sunt practici, ei definitiveaza teatrul comercial, care aparent a tras in jos scara de valori la nivel de produs de arta, dar care a provocat reformele ulterioare si reusite artistice de o calitate care a meritat tot efortul.

Teatrul american a inceput de la patru teatre care se aflau in patru mari orase: Boston, Philadelphia, New York, Charlestone pe la inceputul secolului XIX. Pana la sfarsitul secolului numarul de locuitori, de teatre si chiar orase creste mai mult decat considerabil iar la inceputul secolului XX, scriitorii sunt multi (dintre care majoritatea nu foarte buni), teatrele au crescut ca numar (pana la sfarsitul anilor 1920 sunt mai mult de 1000 de teatre si centre academice care sa sustina arta) dar cel mai important e ca interesul pentru dezvoltarea acestei arte a crescut si a influentat evolutia dramaturgiei si a teatrului. Dupa 1920, tendintele, experimentele, curentele isi fac un avant greu de oprit. Ajutat de modele clasice europene, teatrul american infloreste si isi dezvolta si o identitate proprie. Se pune accent pe muzicaluri, Broadway-ul se dezvolta, apar noi forme de teatru precum teatrul de vara, teatrul pentru copii, teatrul din universitati, apare si off-Broadway-ul.

Ca majoritatea eroilor din cele mai importante romane sau piese, teatrul American porneste de undeva de jos, din noroiul ignorantei si al saraciei, trece prin razboaie, prin crize, e supus discriminarii, e judecat fara mila, ii sunt puse piedici, dar prin munca, pozitivism si curaj, isi face loc in "inalta societate" unde are parte de un succes remarcabil si unde isi consolideaza o pozitie care va fi foarte greu de detronat.

Sa nu uitam nici de actorul educat si format de teatrul american, actorul care trebuie sa stie sa faca de toate, care stie si el sa se automanagerieze, care stie sa se puna in valoare si care e un actor total care inglobeaza atat abilitati antreprenoriale cat si profunzime, sensibilitate si forta.

I.2. Fenomenul Neil Simon

America anilor '60 aduce pe scena Broadway-ului un nou nume, Neil Simon care reuseste cu prima lui piesa "Come blow your horn" sa ajunga la 678 de reprezentatii. Din acest moment noul scriitor va avea parte de nenumarate binemeritate succese si usor usor isi face loc in istorie dovedind un minunat simt pentru comediesi revolutionand in acelasi timp acest teritoriu. Nu dureaza mult si devine dramaturgul favorit al Americii deoarece reuseste sa isi elibereze publicul de anxietatile, grijile si frustarile sale facandu-l sa rada la propriile ciudatenii si manii. Neil Simon isi conduce publicul de la ras la plans si invers explorand astfel adevarul afectiv al vietii. Acesta a produs mai multe hit-uri pe Broadway decat oricare dramaturg American, lucru acesta concretizandu-se si in faptul ca este si cel mai instarit.

Pe numele sau intreg Marvin Neil Simon, s-a nascut in Bronx, New York pe 4 iulie 1927, in timpul Marei Crize Economice lucru ce a influentat starea financiara a familiei. Divortul parintilor s-a dovedit in final un model de inspiratie pentru scriitorul Simon , tema problemelor de cuplu regasindu-se in multe din piesele sale precum "Descult in parc", "The last of the red hot lovers" , "Un cuplu ciudat", "The heartbreack kid" si multe altele. Neil Simon nu face un secret din faptul ca face din experienta personala sau din viata prietenilor sai material pentru dramaturgie. Prima sa piesa "Come Blow zour horn", e despre doi frati care s-au mutat impreuna si impart un apartament (lucru care s-a intamplat intre el si fratele sau), Descult in parc e povestea proaspat casatoritilor care incearca sa se ajusteze la noua viata (aminteste de propria experienta cu mariajul ), iar in ce priveste "Un cuplu ciudat", Neil Simon afirma ca "povestea s-a intamplat intre doi tipi pe care ii cunosc - dar nu pot scrie o piesa despre doi mineri din Tara Galilor" (N. Simon). Piesa "Un cuplu ciudat" s-a jucat doi ani fara intrerupere pe Broadway, a fost adaptat pentru televiziune, are doua versiuni(una cu 6 baieti si doua fete si una cu sase fete si doi baieti) si i-a adus lui N. Simon primul premiu Tony.

Un mare complex al dramaturgului a fost faptul ca i s-a reprosat ca sacrifica personajul si constructia subiectului in fata efectului comic. In consecinta a incercat foarte mult sa zugraveasca personaje care se lupta sa faca fata sentimentelor in situatii dificile si sa degajeze tensiunea cu ajutorul umorului. Una din marile lui pasiuni e tennis-ul alt domeniu din care se inspira. In constructia pieselor sale, exact ca in tennis, replicile sunt tip Ping-Pong, actorul trebuie sa fie pregatit sa preia replica exact cand trebuie, nu mai devreme nu mai tarziu pentru ca aceasta sa fie trimisa in terenul partenerului, si sa aiba caracterul de punchline.

Personajele pieselor lui Neil Simon foloo'sesc umorul ca forma de destindere, dar si ca un mod de aparare, eliberare sau ca arma. Dramaturgul incearca " sa arate oamenilor cat de absurd isi traiesc viata" (N. Simon), si chiar el afirma ca "fac acest lucru prin intermediul comediei dar nu o fac doar ca sa obtin reactia de ras din partea publicului." (N. Simon)

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

In 1963 piesa "Descult in parc" aduce in discutie problema caracterelor incapatanate si rigide pe care Neil Simon le ridiculizeaza si facand acest lucru ilustreaza idea ca "Relatiile de success sunt construite pe toleranta si compromis" (N. Simon).

Doi ani mai tarziu scriitorul preia idea de baza si anume ce s-ar intampla cand doua personalitati diferite ajung sa convietuiasca impreuna si o aplica pe o noua piesa intitulata "Un cuplu ciudat", doar ca de aceasta data examineaza posibilitatile a ceea ce s-ar putea intampla daca nici una din cele doua personae nu ar fi dispusa sa faca un compromis.

Concluzia acestui experiment a fost ca " schema comportamentala cateodata, nu poate fi modificata si sa lupti cu acest lucru inseamna sa cersesti zadarnicie. " (N.Simon)

Neil Simon afirma "cand imi vine o idee de piesa o vad intreaga inca din prima zi". Formula lui clasica de constructie dramaturgica de comedie e una foarte simpla : intai creaza caracterele personajelor apoi subiectul vine de la sine si singura grija e sa faca in asa fel incat fiecare scena sa aiba un conflict. "Ideea mea despre implinirea suprema in ce priveste comedia este sa faci intregul public sa cada pe jos de ras, sa se bucure si sa rada asa de tare ca unii sa lesine."

I.3. Un Cuplu Ciudat

Primul lucru foarte interesant in ce priveste aceasta piesa este faptul ca se prezinta in doua variante: prima cu sase baieti si doua fete (varianta masculina) si cea de a doua cu sase fete si doi baieti (varianta feminina). Cele doua piese au fost scrise la o diferenta de 20 de ani si desi foarte asemanatoare presupun avantaje si dezavantaje, dupa parerea mea, firesti. Varianta masculina prezinta un avantaj imens pentru cel ce interpreteaza rolul lui Felix - barbatul parasit de sotie pentru ca e obsedat de curatenie care ajunge sa isi innebuneasca si cel mai bun prieten care ii ofera un acoperis deasupra capului- si respectiv pentru partenerul sau Oscar Madison - barbatul luat sub sechestru de cel mai bun prieten al sau ce trece printr-o criza existentialista, care nu poate riposta - . Elementul un pic mai slab in varianta masculina dar care e foarte bine construit in varianta feminina este cel al musafirilor care vin la intalnire, in cazul lui Felix si Oscar fiind surorilor engleze Pigeon (pigeon in engleza - porumbel sau tanara, fata) iar pentru Florence si Olive surpriza serii i-a forma fratilor spanioli Manolo si Jesus. Deasemenea varianta feminina e mult mai ofertanta pentru scenele de grup respective jocul fetelor "Stii si castigi" (Trivial Pursuit) care provoaca un dialog mult mai comic. De exemplu intrebarile din Trivial Pursuit sunt intotdeauna un pretext pentru comentarii pline de haz, mai mult sau mai putin cinice, si pentru amintiri din anii de liceu. Deasemenea sunt atacate probleme importante despre conditia femeii, sex, barbati si relatii dar totul sub o forma frumos armonizata cu tipul de caracter al fiecarui personaj de unde izvoraste un comic de situatie foarte fin si special.

Piesa "Un cuplu ciudat" s-ar fi vrut initial sa fie o comedie neagra. De fapt si de drept subiectul e unul foarte serios: doua femei divortate ajung sa locuiasca impreuna doar ca sa afle ca nu se pot intelege una cu alta mai bine decat s-au inteles cu barbatii care le-au parasit. Insa piesa s-a finalizat intr-o comedie simpla, un portret clasic de incopatibilitate cat si un studiu foarte amuzant al cliteelor psihologiei feminine, respectiv masculine.

Modelul de inspiratie pentru aceasta piesa a fost fratele autorului, Danny care dupa o casnicie de noua ani a divortat si s-a mutat cu un agent teatral si prieten Roy Gerber. Desi erau in relatii foarte bune pe Danny il enerva cind de exmplu Roy si prietenii lui intarziau la cina preparata de acesta. O data cand partenerele lor au intarziat o ora la intalnire din cauza neglijentei lui Roy "Danny aproape ca l-a omorat cu o spatula." Simon a inteles imediat umorul din acesta situatie bizara si a profitat de acest incident domestic pentru a creea doua personaje complet opuse incapabile de a convietui dar perfecte pentru a provoca situatii conflictuale de natura comica.

Rezultatul nu a fost o comedie neagra ci mai degraba o supercomedie care trateaza intradevar un subiect serios, dar care nu isi pierde optimismul deloc. Faptul ca totul a pornit de la un fapt real si personajele au un suport ce se bazeaza pe o realitate pe care dramaturgul o cunoaste foarte bine face ca personajele din aceasta piesa sa fie atat de veridice si autentice.

Desi nu e o comedie de factura romantica tema centrala se invarte in jurul "casatoriei cu nabadai" intrucat Olive si Florence sunt constiente ca noul aranjament de convietuire e un fel de mariaj. Cand de exmplu Olive "se roaga" de Florence sa se mute cu ea, ajunge sa o convinga cu invitatia sarcastica "Muta-te la mine. Ce vrei sa-ti dau un inel?", iar in conflictul final cand tot Olive o da afara pe Florence aceasta ii spune "Casnicia noastra s-a dus, o anulam. Nu mai vreau sa stau cu tine". Chiar si in discutia fetelor, totul duce la un moment dat spre aceasi problema casatoria.

Capitolul II

II. 1 Constructia Piesei

Cand a aparut piesa Un Cuplu Ciudat pe Broadwaz in Martie 1965, Neil Simon era deja destul de cunoscut ca dramaturg si scenarist. Comedia de un foarte mare success "Come blow zour horn" a fost intrarea lui pe Broadway si inceputul ascensiunii lui in 1961 iar "Descult in parc" a fost considerat cel mai mare hit. Insa piesa "Un Cuplu Ciudat" ce prezinta nefericita potrivire dintre doi/doua college de camerala transformat pe scriitor intr-un adevarat fenomen si a reusit sa devina si sa fie recunoscut inca din timpul vietii ca cel mai de success dramaturg de teatru, asa zis de americani, "comercial". Iar pentru Cuplu Ciudat dupa ce isi face aparitia si pe marile si micile ecrane (1970, respectiv 1975) ramane posteritatii drept una din cele mai memorabile perechi din istoria teatrului commercial.

Constructia piesei are ca nucleu diferentele exagerate dintre cele doua personaje contradictorii Olive si Florence. Pana si cele patru prietene care joaca Trivial Pursuit intaresc pozitia acestui cuplu inca din actul I, unde se plang de starea deplorabila in care se afla apartamentul lui Olive, cum ar fi ca aparatul de aer conditionat nu functioneaza, ca e dezardine, ca mancarea pe o care o aduce aceasta este stricata, ca frigiderul e stricat si multe altele. In actul II, dupa ce Florence s-a mutat deja la Olive si a facut schimbarile de rigoare, grupul de fete se canalizeaza pe celalalt element al cuplului, divortata obsedata de curatenie. Astfel, Sylvie, Vera, Mickey si Renee se plang acum de faptul ca totul e prea ordonat si parca nu se pot misca in acest mediu in care fiecare lucru e la locul lui si orice modificare produce efecte catastrofice in feng shui-ul casei. Deasemenea presiunea jocului devine insuportabila intrucat un jucator lipseste si tot amana sa vina. Fetele incep, firesc sa se planga "nu mai suport, in patru ore nu am facut decat trei intrebari, mi-e frica ca o sa vina pe la spatele meu sa ma spele pe cap cu sampon" sau "Cat ii i-a mai lui Florence sa faca o cafea, o cafea". De ambele dati grupul de fete apare ca un fel de voce a moderatiei. Sunt prinse intre doua moduri extreme de comportament si acest grup de persoane mai normale militeaza pentru nevoia de echilibru.

Pe langa procedeul antitezei pe care Neil Simon il foloseste cu maxim success ca tehnica de comedie (de exemplu, trasaturile de caracter diametral opuse a celor doua personaje centrale, ), dramaturgul mai foloseste si procedeul simetriei. Intreaga piesa e construita pe o matrice care creste creste creste, si apoi ajunge cumva tot de unde s-a pornit (piesa incepe cu cele cinci fete care discuta despre Florence si isi fac griji pentru ea, si se termina la fel diferenta fiind doar motivul pentru care isi fac griji).

Deasemenea un lucru extrem de important in constructia unei comedii este faptul ca toate scenele decurg din una in alta. Nimic nu e fortat, totul are logica si pare veridic intarind astfel parcursul evenimentelor. Prima scena a fetelor pregateste intrarea lui Florence, decizia celor doua prietene de a locui impreuna pregateste terenul pentru scena doi cu fetele in care acestea sunt innebunite de noile reguli ale casei. Atitudinea fetelor si caracterul obositor al lui Florence o aduc pe Olive la exasperare ajungand sa aranjeze o intalnire cu doi frati spanioli. Totul decurge firesc, fiecare eveniment declanseaza un altul si tot asa. Astfel venirea baietilor e pregatita, iar in urma acestei intalniri care ajunge sa devina un esec (bineinteles din cauza felului tipicar a doamnei Unger), Olive ajunge sa o dea afara pe Florence, lucru care duce la mutarea lui Florence cu baietii lucru care o exaspereazasi mai tare pe Olive. Pana si succesiunea evenimentelor intr-o forma atat de simpla e foarte amuzanta.

O tehnica foarte interesanta in aceasta comedie este faptul ca nu exista scena fara conflict. Tot timpul se intamlpa ceva, chiar si in scenele de trecere care sunt foarte mici si foarte bine scrise. Spectatorul si actorul nu are pauza, el e mereu in alerta pentru ca se intampla tot timpul ceva. Fiecare scena e construita ca o mica piesa si asta duce spre o tehnica a comediei foarte fina inclinata spre detaliu, dar care e mult mai aproape de success, success concretizat in primul rand in binedispunerea spectatorilor.

Multe aspecte ale piesei "Un cuplu ciudat" sunt imprumutate de la comedia de moravuri. Paul H. Grawe afirma ca "In comedia de moravuri toata atentia se centreaza pe o tipologie a carei ciudatenii, manii, ajung sa-l puna in pericol de a nu mai fi simpatic. Cu toate acestea autorul construieste totul prin mijloace tehnice ca publicul sa ajunga sa simpatizeze personajul si sa ajunga sa il vada la modul general, mai mult ca un reprezentat al oamenilor in general. " Asa se intampla si aici cele doua personaje centrale care intalnite in viata reala nu ar avea nici o sansa, in piesa devin chiar simpatice si de multe ori au chiar dreptate.

Comedia de moravuri asa cum afirma Grawe, mai aduce in peisaj o alta tenica comica, violenta nastrusnica (cu caratcer de farsa). In actul III, dupa ce Florence a reusit sa distruga cina cu fratii spanioli, cele doua prietene ajung sa fie intr-o stare de "razboi deschis", concretizata prin aruncarea tortelinelor pe jos sau fugarirea lui Florence prin sufragerie sub amenintarea omorului cu premeditare. Bineinteles specific comediei este si faptul ca in urma acestor iesiri de violenta nastrusnica nimeni nu iese ranit.

Trebuie precizat si comicul de nume, care nu este atat de evident aici cum este de exemplu la alti marii creatori de comedie cum ar fi de exemplu Caragiale dar intr-o forma mai americaneasca sa-i spunem, comicul exista. In varianta masculina (prima) Neil Simon a ales numele personajelor mergand pe tiparul de Barbat/ Femeie, continuand acest lucru si in varianta feminina . Numele Oscar de exemplu are un "c" foarte pregnant si masculin dupa parerea lui Simon, iar in cazul lui Olive prezenta "l"-ului si mai ales "v"-ului confera o duritate sonora barbateasca. Felix pe de alta parte are o rezonanta pisiceasca, ba mai mult conduce parca spre un personaj de caricatura "unul asa, timid si pretios", iar Florence deja nu mai necesita nici un fel de descriere (apropierea ca sonoritate cu substantivul "floare", tenta putin frantuzeasca a numelui, vocalele deschise, toate duc spre o persoana pretentioasa din toate punctele de vedere). Comicul de nume devine mai pregnant insa in cazul musafirilor respectiv fratii Costazuela Manolo si Jesus si surorile Pigeon (in varianta masculina).

II.2 Costructia regizorala

In ce priveste conceptia regizorala asi putea spune ca s-a pus accent mai mult pe actor si mai putin pe elementele de constructie "ajutatoare" regizorale. Importanta e relatia dintre personaje, parcursul logic al spectacolului, acumularea gradata a scenelor, atmosfera creata din prezenta fiecarui student si prin contrubutia fiecaruia si mai putin pe artificii regizorale, momentele regizorale, spectacole de lumini, combinatii de muzica cu miscare sau decor pompos. Elementele scenografice si tehnice sunt simple si vin doar in intampinarea a ceea ce se petrece pe scena, incercand sa imbogateasca si sa ajute nu sa inlocuiasca.

Costumele

Costumele sunt bine alese si fuzioneaza bine cu caracterele personajelor. De fapt, urmarind spectacolul, nu poti sa nu observi ca toata psihologia rolului este foarte bine materializata fizic prin costume si te indeamna la asumarea functiei de psihanalist din chiar primele momente ale spectacolului, cand te lasi prins in jocul anticiparii tipicului fiecarui personaj. La efectuarea unui exercitiu empatic realizezi importantul avant pe care costumatia il insufla actorului (costumat) indrumat sa paseasca pe urmele psihologiei rolului sau.

Ceea ce e incantator este faptul ca in ciuda psihanalizei pe care te-ai grabit s-o etichetezi personajelor, vei fi puternic surprins de manifestarea laturei comice a caracterelor intrupate, in cel mai natural si neasteptat mod posibil. Este motivul pentru care spectacolul curge atat de fluent si descifrabil publicului. Ideea a fost sa se poata creea o diversitate de personaje, care totusi nu sunt de nici o factura exceptionale, sunt oamenii care desi au un anumit mod de a fi sa-i spunem specific sau deosebit nu ies din latura unei normalitatii. Problemele fiecarui personaj isi pun amprenta asupra costumatiei si nu numai intr-un mod natural nu fortat nu menit sa sublinieze ci doar sa fie pur si simplu. Vreau sa mai adaug faptul ca multe din costume au fost compuse din haine personale si apoi adaptate sau accesorizate, lucru foarte important. De exemplu Vera isi aduce de acasa o pelerina de ploaie transparenta pe care o foloseste la sfarsitul actrului I, Rennee isi accesorizeaza rochiile evident aduse tot de ea cu niste margele mari si colorate, si tot asa mai departe.

Spatiul

In ceea ce priveste spatiul asi putea spune ca sunt avantaje si dezavantaje. Spatiul desfasurarii spectacolului este mic. Este unul din putinele "amenzi" pe care le-ar putea primi spectacolul, si nu la nivel de estetica (a spectacolului per ansamblu), interpretare sau decor ci la nivel de locatie. Spun "amenda" pentru ca spectacolul si naturaletea jocului actoricesc ofera publicului una din putinele escapade din cotidian, pe care oricare dintre noi stim bine ca si le doreste, dar in care rare ori intalnim concentratia potrivita de autentic, si de aceea poate ca publicul doritor de a urmari spectacolul este adesea mai mare decat numarul locurilor ce poate fi pus la dispozitie.

Si totusi, spatiul acesta mic nu poate fi amendat pentru mai mult decat aceste locuri. "preferentiale" (cred ca este cel mai potrivit cuvant), disponibile publicului, a carui persistenta la bis pentru intregul spectacol, compenseaza aceasta limitare.

Vorbind despre spatiul mic de urmarire a spectacolului si amenda locurilor "preferentiale", as dori sa atrag atentia asupra acestui din urma termen. De ce am spus "preferentiale"? Pentru ca, dupa cum povesteam mai sus, autenticitatea si naturaletea manifestarii scenice te trimite cu gandul la una din acele escapade rare din cotidian, la care cu totii visam si de care prea putini dintre noi au parte. Si daca aceia sunt "privilegiati", atunci banuiesc ca si locurile disponibile pentru vizionarea spectacolului sunt oarecum "preferentiale", dar nu in sensul limitativ al cuvintului intrucat publicul este "servit cu bis" si spectacolul se rejoaca punand la dispozitie locuri pentru toata lumea.

Dincolo de impresia de spatiu mic al manifestarii scenice se ascunde insa, un secret. Secretul este densitatea trairii spectacolului. Ce inteleg spunand asta? Inteleg ca spatiul acesta mic, imparte cu publicul o intimitate rar impartita chiar si intre persoane. Spatiul mic aduce publicul aproape de scena, aproape de actiune, aproape de personaje. Atat de aproape incat daca esti in public, cel de langa tine devine insesizabil.

Este un lucru bun ca spatiul reuseste sa apropie spectatorul atat de mult de personaje, intrucat trairea lui devine intensa, empatica si . memorabila. Un lucru esential, as spune, pentru o manifestare scenica. Daca un spectacol nu este memorabil atunci, el nu impresioneaza, iar daca nu impresioneaza, e ca si cum el nu exista.

Decorul

Decorul incadreaza in mod excelent spatiul pentru manifestarea personajelor. Si unde ar putea o varietate atat de mare de caractere, in randul personajelor, sa se desfasoare liber atat in exprimarea personalitatii cat si in plan fizic prin costumatie, daca nu in spatiul privat al unuia dintre ele (la modul fictiv desigur).

In ciuda decorului care este destul de simplu: o masa, o canapea, o masuta cu telefon, cinci scaune, o veioza, un tablou (care foarte ingenios gasit are doua fete, ce au menirea de a evindentia subtil trecerea de la actul I la actul II) si un cuier, personajele au liberate de manifestare mare. Si va voi spune de ce. Pentru ca eu l-as imparti in doua: decorul vizibil si decorul fictiv.

Decorul vizibil este simplu, precum l-am dscris mai sus, si furnizeaza elementele de convergenta a acestei varietati de caractere, punand la dispozitie "arena" de confruntare a lor atunci cand ele apar spre mai buna cunoastere a publicului. Arena o constituie masa, iar arma confruntarii jocul Monopoly. Aici facem cunostinta cu aproape fiecare personaj.

Decorul fictiv este reprezentat de spatiile in care se amplaseaza sau deplaseaza personajele, si este reprezentat in principal de bucataria si baia apartamentului unde decurge actiunea, si scara blocului din care acesta face parte.

Este interesant cum decorul fictiv principal, mai sus enumerat, are capacitatea de a lua forma in imaginatia spectatorului, sustinand din culise, elementele scenografice palpabile ale piesei.

Decorul vizibil contine doar acele elemente absolut necesare si restranse care atrag spectatorul in palpabilul realitatii fictive a piesei, intensificandu-i trairea si aducand-o tot mai aproape de "memorabil".

Putem concluziona destul de simplu: un decor sumar si intim care vine atat in sustinerea manifestarii scenice cat si in cea a emotiei dezvoltate de public. Trebuie precizat cred eu ca decorul si chiar spatiul sta cumva si sub egida fondurilor si resurselor de care am dispus. Faptul ca ne-am descurcat cu ce am avut si am improvizat mult din punct de vedere al decorului si costumelor (ma refer ca am contribuit cu totii cu cate ceva, multi dintre noi am construit costume din propriile haine, s-au adus cesti, farfurii, fete de mase, cuverturi, "aspiratorase" ), poate fi privit din nou atat ca un avantaj cat si ca un dezavantaj.

Muzica si luminile

Luminile nu detin un grad de complexitate deosebit (din nou resurse limitate dar au devenit suficiente). In principiu ele nu fac decat sa detaseze in mod ireprosabil, scena de public, sa ofere ragazul pregatirii scenei la pauze, prin ingaduirea obscurului, si sa amplifice atmosfera familiara si intima pentru jocul actorilor. Luminile simple si firesti ajuta mult la ideea de spectacol ce vrea sa surprinda o farama de realitate. Ele delimiteaza scenele intre ele si creaza atmosfera de interior de apartament.

Muzica vivace, in ritm de jazz, se armonizeaza perfect atat cu frenezia cat si cu jovialitatea personajelor. Trebuie neaparat sa precizez la capitolul muzica ca melodia de la inceput "Sing Sing Sing", este ca un fel de slogan muzical al piesei (de altfel e folosita pe toate schimbarile de decor ) si mi se pare ca se potriveste perfect cu atmosfera de pe scena. Are un ritm de jazz combinat cu ceva orchestral gen anii 1960 si parca are o poveste a ei.

Apoi muzica chinezeasca de la inceputul scenei doi e aleasa pentru sublinierea "efectului Florence" si a feng shui-ului nou instalat. Iar finalul cantat live de fratii Costazuela si Mariachi, e o surpriza placuta menita sa bucure spectatorul inainte de plecare. Ei canta o melodie spaniola "Perom perom" care e foarte antrenanta si ofera un efect de show.

II.3 Procedee si mecanisme comice

Acest subcapitol asi vrea sa il atac incepand cu punctul de vedere al lui Henri Bergson care afirma ca "Nu exista comic in afara a ceea ce este omenesc". De multe ori rasul e provocat de greselile oamenilor, dar nu de greselile ce au o conotatie profunda ci mai degraba de cele cu o conotatie accidentala. Astfel de greseli facute de altii (dar pe care le facem si noi de multe ori) ne amuza pentru ca ne face sa ne simtim oameni (ca sunt si altii care trec prin ceea ce am trecut si noi). Mai mult cand acestia sunt dusi pana la extrem sau cand prezinta niste defecte exagerate si greselile lor devin mai savuroase, noi ne simtim si mai bine, radem mai mult pentru ca avem senzatia ca suntem cumva protejati si usor superiori (uite ca se poate mai rau). Atfel fenomenul comic sau comicul depinde de foarte multi factori pornind de la cei de factura biologica, fiziologica, pihologica si ajungand pana la cei de factura sociala si chiar poate metafizica sau energetica. Deasemenea construirea comicului sau provocarea rasului sunt doua dintre cele mai provocatoare si greu de realizat obiective. Comicul este o categorie estetica foarte delicata si fragila, subordonata unor reguli foarte stricte aproape ca niste formule magice pe care daca le folosesti bine pot aduce acel miracol energetic "care se i-a", rasul si care e un izvor de binedispunere.

a) Teoriile privind comicul

Explicarea comicului sau incercarea de a gasi acele formule magice ce duc la comic a fost experimentata de nenumarate ori dea lungul timpului. Marii ganditori ai lumii de la Aristotel si pana la Bergson in argumentatiile lor in legatura cu procedeiele comice au un lucru in comun. Toate infatiseaza mecanismul comic ca pe contrastul a doi termeni de importanta egala care se rezolva printr-un sentiment agreabil.

Conceptia filosofilor greci si latini despre om si anume aceea in care "omul este singurul animal care rade" a fost indusa de Aristotel in Poetica. Adepti fideli ai ideii de echilibru anticii greci militau pentru comedia "in limitele umanitatii" neagreand glumele grosolane sau insultele individuale deci rasul nu avea eficienta in afara echilibrului si decentei. Iulius Caesar afirma ca ele mai bune glume sunt acelea care vizeaza un anumit defect fizic sau moral dar care sunt facute "fara rautate". De aici rezulta si una din caracteristicile de baza ale rasului si anume capaciatea corectiva a acestuia. Rasul e cel care poate detasa spectatorul si facand acest lucru ii sparge invelisul exterior lasand loc in interior pentru autoanaliza si autocritica dar intr-un mod de loc invaziv sau frustrant. Neil Simon reuseste sa sparga bariera prejudecatilor oamenilor si le ofera o mica incursiune de fapt in viata lor prin intermediul pieselor sale. Sunt multi oameni care la piesa "Un cuplu ciudat" rad pentru ca se regasesc pe ei sau pe cei apropiati lor in personajele de pe scena si pleaca uneori binedispusi si deschisi in fata propriilor defecte fara a se simti vinovati ca sunt intr-un fel sau altul.

Immanuel Kant, si-a exprimat teoria despre crearea comicului astfel: "In tot ceea ce provoaca rasul puternic, zguduitor, trebuie sa existe ceva absurd (care in sine nu poate satisface intelectul). Rasul este un efect care provine din transformarea brusca a unei asteptari incordate in nimic Teoria lui Kant asupra metodelor comice presupune doua momente de baza : unul de incordare urmat brusc de un moment de usurare, totul rezolvandu-se dintr-un fleac. In piesa "Un cuplu ciudat", ciudat si-ar putea gasi aplicabilitatea in scena dintre Olive si Florence, cand Olive incearca sa o convinga pe Florence sa se mute la ea. Florence tinde sa tensioneze atmosfera prin felul ei incordat si rigid de a fi, gasind mereu scuze sau facand pe victima ca sa se traga de ea, iar Olive relaxeaza situatia brusc cu cate o gluma sau cu vreo remarca sarcastica si cand lucrurile cresc pana aproape de apogeu totul se rezolva dintr-un fleac, cum ar fi faptul ca dupa toata aceasta munca de convingere Florence accepta dintr-o data cu un simplu "bine, daca vrei tu.".

Si se ajunge si la teoria lui Bergson care se poate simplifica prin contrastul dintre viu si mecanic. Combinatia dintre niste procedee mecanice pe o baza reala, adevarata. Bergson clasifica comicul ca fiind de miscare, de forma, de caracter, de cuvant. Astfel comicul formei, dupa Bergson reiese din deformarea realitatii si mimarea a ceva ce nu exista. De exemplu prima scena a fetelor dupa intrarea lui Florence e construita pe acest gen de mecanism comic. Fetele stiu situatia lui Florence dar se prefac ca nu stiu de fapt nimic, comportandu-se ciudat si nenatural insa realizand exact acel efect comic urmarit. Comicul de caracter considera Bergson produce rasul doar cand devine tic sau automatisme sau ajung la limita cu patologicul. De exemplu obsesia lui Florence cu ordinea si curatenia, care ajunge sa scoata din sarite orice fiinta vie din jurul ei.

In ceea ce priveste arta actorului cred ca se aplica mai degraba teoria care imparte comicul in comic controlat (voluntar) si involuntar. Orice eveniment sau accident comic in viata este comic involuntar, natural, firesc si ne starneste reactie de ras puternica pentru ca e in perimetrul realitatii si adevarului. Pe scena insa din punctul de vedere al actorului comicul trrebuie sa fie controlat, tinut sub frau, realizat constient de sine si raportat la ceilalti, nu lasat la voia capricioasa a intamplarii sau involuntarului.

Intradevar momentele ce se afla sub egida comicului involuntar sunt foarte pretioase dar sunt si foarte rare. Bucuria cand gasesti un diamant e nemarginita dar a doua zi nu te astepti sa mai gasesti unul si daca totusi ai aceasta asteptare cel mai probabil e ca nu vei mai gasi. Asa e si cu tinerea sub control a comicului involuntar depinde de el si nu de tine.

Comicul personajelor scrise trebuie sa fie insa construite de dramaturg intotdeauna sub semnul involuntarului pentru ca daca in viata de zi cu zi acest adevar e cel care ne provoaca rasul atunci fireste cum e in viata asa trebuie sa fie si pe scena.

Faptul ca cel ce se afla pe partea mai ridicata si special amenajata in incinta unei sali de spectacole, unde se desfasoara reprezentațiile, produce acest comic prin mijloace artificiale nu schimba efectul autentic de comic urmarit. Ceea ce ne intereseaza este ca efectul asupra spectatorilor sa fie cat mai aproape de cel produs natural de viata.

b) Procedeele clasice de realizare a comicului

Un punct central in definirea comicului ca fenomen antropologic si estetic, totodata, il detine rasul. Deci procedeele de realizare a comicului presupun un sistem de verificare relativ usor, si anume cand in urma aplicarii unor mecanisme se produce reactia de ras atunci se stie ca mecanismul este reusit si se poate defini ca mecanism comic. Acum in ce priveste un specatcol de teatru, sunt mai multi cei care urmaresc crearea de astfel de procedee comice (se incepe de la scriitor, se trece prin regizor si echipa tehnica si se ajunge la actor) si in final verificare se realizeaza evident de public.

Mijloacele de realizare comicului pot fi: lingvistice (vorba buna, monolog, roman umoristic), scenice (gesturi, mimica, atitudine, deghizare, punere in scena), plastice (benzi desenate, caricaturi,). Procedeele lingvistice ale comicului sunt de trei categorii: a) fonetice: devierea de la pronuntia corecta (un strain pronuntand cuvintele unei limbi exemplu Manolo Jesus - fratii spanioli care au emigrat in New York, dar potrivit sistemului de accentuare a limbii materne; defecte de vorbire; aliteratia si asonanta; interjectii si onomatopee); b) lexicale: diminuarea si augmentarea, calamburul sau jocul de cuvinte, deplasarea sau dislocarea, aluzia, circularul (punerea unei idei in antiteza cu ea insasi, ajunganduse la asemanare, nu la identitate - pacalitorul pacalit - ), dublul sens cu aluzie, echivocul, spirit prin derivatie si deviatie, numele personajelor, contrastul dintre nume si prenume, poreclele, imixtiunea jargonului in limbajul curent; c) procedee logico-stilistice: repetitia (divulga manierismul, ideea fixa), ticul, hazardul (intalnirea cu aceeasi persoana de mai multe ori pe zi), prezentarea simultan a aceluiasi gest la mai multi indivizi, jocul care il transforma pe om in marioneta, confuzia creata de gemeni, cuplurile comice (cum ar fi cuplul ciudat Olive si Florence), interferenta de limbaje, introducerea unui personaj reprezentand o civilizatie dintr-o alta epoca, travesti-ul, quiproquo-ul, comparatia extravaganta (poem eroi-comic ca replica la epopeile homerice), inversarea functiilor, rolurilor (lumea pe dos, lumea rasturnata, lumea ca ospiciu), digresiunile si parantezele ce amana o situatie tensionata.

Capitolul III

III 1. Fisa personajului

Nume: Florence Unger

Varsta: 30 de ani

Conditie sociala: Florence Unger este o femeie casatorita de 14 ani, care se confrunta cu problema divortului. Situatia financiara se intelege a fi un destul de buna, intrucat ea isi permite sa renunte la slujba.( FLORENCE: Poate ar trebui sa-mi cer slujba inapoi. OLIVE: De ce nu? Pentru cine ai lucrat? FLORENCE: Pentru Sidney. Doamne, cat am gresit! Cat am fost de proasta! Ma urasc.) Din punct de vedere financiar e destul de stabila, intrucat reuseste sa creasca doi copii (un baiat si o fata), sa tina un apartament intr-o stare ireprosabila, sa mearga la yoga, pedichiura, cosmetica, si sa frecventeze toate muzeele New York-ului.

Ticuri: Vorbeste mult, se agita ( FLORENCE: Un prosop. Adu-mi un prosop. Fierbinte. OLIVE: Vrei si aspirina? FLORENCE: Da. Si niste coniac. Ah, nu pot sa-mi misc gatul. OLIVE: Prosop fierbinte, aspirina, coniac. Altceva? FLORENCE: Unguent pentru dureri. OLIVE: Imediat. FLORENCE: Si o esarfa. De lana. Daca ai de casmir, e perfect. (se misca prin camera) Stiam eu c-o sa se intample ceva, Olive. Simteam ca avem probleme) si se contrazice. Nu e chiar un tic dar e latura cam cea mai importanta a caractrului ei si atinge chiar nivelul de obsesie : nevoia de curatenie si ordine. Tendinta de a aranja tot, de a fi mereu preocupata (FLORENCE: Lasa ca maine dimineata o sa ma apreciezi. Dupa ce scap de tot gunoiul asta, o sa vezi mobila pe care nici nu stiai c-o ai. Hai, du-te sa te culci. Ne vedem la micul dejun. (e in genunchi, curatand sub masa))

Preocupari: Bineinteles tot ce are legatura cu treburile casnice la care e maestra. In ce priveste curatenia e fara cusur, aranjatul si ordinea sunt fara discutie indispensabile. Insa marea ei pasiune e gatitul. In contrast cu sandwich-urile expirate ale lui Olive, Florence isi trateaza prietenele cu delicatese sofisticate (VERA: Miroase foarte bine. Ce e, Florence? FLORENCE: Salata de crab cu sos curry si un pic de marar pe paine de secara ) Chiar ea afirma "F: Sunt mandra de talentul meu culinar. Sunt vestita in tot New-York-ul". Cand Olive incearca sa o convinga de intalnirea cu cei doi frati spanioli, cea mai mare preocupare a ei este mancarea "F: Vrei cina, o sa pregatesc cina. O sa fac friptura de pui valencia cu orez spaniol, vinete, dovlecei, galuste de cartofi si sufleu de lamaie " Pe langa toate acestea e foarte grijulie cu modul in care arata, la fel de impecabil ca orice mediu pe care il gestioneaza.

Cu ce se imbraca: In piesa sunt oferite costumatiile propuse de autor si accesoriile pentru fiecare personaj si pentru fiecare scena.

Cum arata:

Scopul sau: In ce priveste telul lui Florence, cred ca e unul format de circumstante. Toata viata ei a avut si s-a ghidat dupa un plan, sau macar o succesiune previzibila a evenimentelor iar socul divortului propus de sotul ei o pune in fata imprevizibilitatii zilei de maine. Astfel asi putea afirma ca scopul ei devine pe parcursul piesei acela de a incerca sa isi repuna viata pe un fagas pe care sa il poata controla. Olive devine pe parcurs un fel de inlocuire a sotului ei, in scena doi din actul doi inainte de venirea baietilor cele doua intra intr-un conflict de tip sot sotie mai mult decat colege de camera care asteapta venirea unor barbatii pentru cina (F: Ce e? Pentru inceput, cat crezi ca e ceasul? O: ceasul? Nu stiu. 7 jumate? 8?

F: E 8 si 20! O: Si? F: ai zis c-o sa vii pana la sapte. O: Asa am zis? F: Asa ai zis. "Am sa vin pana la 7", asa ai zis. O: Bun, am zis ca vin pana la 7 si e 8 si 20. si care-i problema? F: Daca stiai ca intarzii, de ce nu m-ai sunat? O: N-am putut sa te sun. Am avut treaba. F: Si n-ai putut da un telefon? Unde ai fost?). Iar pe fete le cocoloseste si le trateaza ca pe copii ei (F: Mickey! Unde ti-e suportul M: Ce-i ala? F: Suportul penreu pahare. Folositi intotdeauna suporturile pentru pahare). Incet incet Florence pune stapanire pe un mediu care incearca sa-l aduca cat mai aproape de ceea ce stie si poate face ea, nevoia de a avea grija de cineva si nevoia de afi apreciata si de a primi afectiune.

Adjuvanti: Din acest punct de vedere nu e genul de piesa care sa imparta personajele in "bune" si "rele". Ele reactioneaza strict omenesc in functie de ceea ce se intampla pe parcurs. In mare toate personajele o sustin pe Florence, incepand de la grupul de prietene ce joaca Trivial Pursuit si care se ingrijoreaza de intarzierea ei si pana la Sidney care o suna pe Olive sa se asigure ca e bine. Si fratii spanioli ajung sa o simpatizeze. Mai mult Florence in ciuda faptului ca nu mai are unde sa stea gaseste pe cineva care sa ii ofere un acoperis deasupra capului. Pe Olive o face sa o invite sa stea la ea, apoi cand aceasta o da afara reuseste sa faca acelasi lucru cu fratii spanioli (R: Hei, F, chiar ai de gand sa te muti cu doi tipi? F: Unul te da afara, doi te iau inapoi. In sfarsit un progres pentru femei. (Intra mandra in dormitor.))

Opozanti: Si aici se repeta aceasi problema, toate personajele reactioneaza in functie de cum e ea. Fetele ajung sa nu o mai suporte si sa plece de la jocul saptamanal pentru ca ea le scoate din minti si le sufoca cu atentia ei. Si pe Olive care e cea mai buna prietena a ei o aduce in ultimul stadiu de nervi si stres.

Evolutie : In ce priveste evolutia personajului este una foarte interesanta, ea nu se schimba de loc in forma, ramane aceasi persoana exasperanta si obesedata de curatenie care se va panica daca lucrurile nu merg cum vrea ea, dar capata pana la finalul piesei cu ajutorul lui Olive si al prietenelor sale primul suflu de independenta si incredere in fortele proprii care o aduc mai aproape de normalitate. Prima ei aparitie in piesa e una de femeie distrusa, care nu mai are nici un sprjin in viata, si desi situatia nu e atat de grava pe cat o amplifica ea, lucrurile nu sunt foarte roz pentru Florence (e parasita de sotul ei cu care a trait 14 ani, singurul om pe care il poate tolera, situatia copiilor ei care nici macar nu stiu inca de divort e si ea una ingrijoratoare, iar ea e singura, lasata fara nimeni de care sa poata avea grija). Incetul cu incetul se observa cum ajunge sa se foloseasca de sprijinul prietenlor ei ca sa treaca peste divort si sa demonstreze ca poate sa se descurce si singura. Intalnirea cu fratii spanioli pe care o refuza cu indarjire ajunge sa fie de fapt momentul cand evadeaza fara sa isi dea seama din colivia pe care singura si-a format-o si ajunge sa socializeze, sa se ataseze, sa se descarce fata de niste straini care ii devin prieteni si cu care descopera ca are foarte multe lucruri in comun. In final o vedem in continuare la fel de meticuloasa dar parca cu un pas mai aproape de independeta, lucru pe care si fetele il remarca (V: M-a lasat paf. N-am vazut niciodata o astfel de schimbare la o femeie)

Relatiile cu celelate personaje: In ceea ce priveste grupul de fete, singura fata de care se evidentiaza mai mult ca relatie e Olive. Celelate fete sunt tratate cam in mod egal, raportat mai degraba in functie de situatie. Se observa o relatie de afinitate mai profunda cu Vera, care din punctul de vedere a lui Florence e cea mai cuminte, si una de repros fata de Sylvie care e mult prea libertina. Iar in ce le priveste pe Mickey si Renee ele o iau pe Florence ca atare si ea la fel.

Relatia cu Olive e cea mai profunda, fiind si cea mai buna prietena a ei, si e si cea mai evidentiata, fiind cel mai mult urmarita pe parcursul piesei. Cred ca cele doua ajung sa aiba cea mai puternica conexiune pentru ca Olive nu o cocoloseste si nu ii da apa la moara, o forteaza pe Florence sa se autodepaseasca mereu si asta mentine relatia la un nivel de sinceritate vital. Cele doua se innebunesc una pe cealata dar se si completeaza.( OLIVE: Florence, asculta-ma. In noaptea asta ramai si dormi aici. Maine ai sa te duci acasa, ai sa-ti iei medicamentele pentru sinusuri si after-shave-urile si ai sa te muti aici cu mine. FLORENCE: N-o sa te-ncurc ? OLIVE: Bineinteles c-ai sa ma-ncurci. FLORENCE: Sunt o ciuma. OLIVE: Stiu ca esti o ciuma, doar eu ti-am spus asta.). Simplitatea relatiei lor si faptul ca cele doua personaje a caror caracteresunt la poli opusi sunt fortate sa locuiasca impreuna fac din fiecare scena o mica batalie pentru cucerire de teritoriu. Bineinteles ca la momentul in care se ajunge la punctul culminant conflictul dintre cele doua devine foarte puternic si se sfarseste cu "evacuarea " lui Florence.

Ultima raportare directa a lui Florence e in legatura cu fratii spanioli, Manolo si Jesus Costazuela. Aici are loc o schimbare de raportare la perioade foarte scurte de timp. Inainte de venirea lor Florence deja se pregateste sa ii intampine cu raceala, iar pe parcurs o lasa pe Olive sa preia initiativa pana cand aceasta o lasa singura cu cei doi. Si fara sa vrea ajunge sa converseze si chiar sa se destainuie fata de cei doi care devin emotionati si ii povestesc despre esecurilor lor in dragoste ajungand toti trei sa planga pe canapea. Cei doi frati sunt foarte inocenti si naivi in felul lor si de asta apropierea fata de Florence se face imediat. In final cei doi ajung sa o gazduiasca si chiar sa vina sa o certe pe Olive pentru fapta ei de neiertat de a o prietena afara din casa ( Manolo: Da, Florence Unger, acea femeie dulce si chinuita care e acum in apartamentul meu, cu inima sfasietoare in fata lui Jesus Ai fost un partener rau, Olibia Prietenia e mai importanta decat o rata E in apartamentul nostru si isi vine in fire. Por Que, Olibia Por, Que Manolo (catre O): Nu vreau sa fiu nepoliticos, Olibia, dar in Spania, daca iti dai un prieten afara din casa e ca si cum ai ucide un taur cu pistolul.

Neil Simon garanteaza succesul, o confirma reusitele de pe Broadway sau textele sale care au fost ecranizate. De ce? Pentru ca scrie simplu, frumos, curat si construieste roluri carora nu le lipseste decat actorul care sa le interpreteze.