Islamul si China in secolele II-XIII

Islamul si China in secolele II-XIII

Nu vom merge mai departe cu relatarea istoriei artei in Europa, fara sa aruncam cel putin o privire spre ceea ce se petrecea in alte regiuni ale lumii in cursul acestor secole pline de tulburari. Este interesant sa vedem reactiile celorlalte doua mari religii in privinta problemei imaginilor, care a preocupat foarte mult lumea occidentala. Religia lui Mahomed, a carei forta de expansiune a fost foarte mare in secolul al VII-lea si secolul al VIII-lea, religia cuceritorilor Persiei, Mesopotamiei, Egiptului, Africii de Nord si Spaniei, era, in aceasta privinta, si mai riguroasa decat fusese vreodata crestinismul. Ea interzicea cu desavarsire imaginile. Dar nu suprimi chiar atat de usor expansiunea artistica; in fata interdictiei de a reprezenta fiinta omeneasca, artistii orientali si-au exercitat imaginatia in domeniul motivelor ornamentale. Ei au creat o ornamentatie extraordinar de subtila si delicata: arabescul. Vizitarea curtilor si salilor palatului Alhambra (ilustr. 90) si contemplarea inepuizabilei diversitati a acestor motive decorative constituie o experienta de neuitat.

90. Curtea Leilor din palatul Alhambra, Granada, Spania, 1377

Si astazi putem descoperi bogatia inventiva si armonia cromatica a covoarelor orientale (ilustr. 91), iar acest lucru, in ultima instanta, i-l datoram lui Mahomed. El este cel care, deturnandu-i pe artisti de la formele lumii reale, i-a impins spre lumea imaginara a liniei si a culorii pure.

91. Covor persan, secolul al XVII-lea. Londra, Victoria and Albert Museum

Unele secte musulmane mai tarzii au interpretat totusi mai putin riguros interdictia imaginilor. Ele au permis pictarea unor figuri si unor scene, dar fara sa aiba nicio legatura cu religia. Miniaturile ilustrand povesti romanesti, istorice sau legendare, executate in Persia incepand din secolul al XIV-lea si, putin mai tarziu, in India aflata sub suveranitatea musulmana (mongoli), arata tot ce invatasera artistii din aceste tari dintr-o disciplina pur decorativa. Gradina sub clar de luna, reprodusa in ilustratia 92, extrasa dintr-un roman persan din secolul al XV-lea, constituie un exemplu perfect al extraordinarei maiestrii la care ajunsesera acestia.

92. Humai, print persan, o intalneste in gradina pe Humaiun, printesa chineza, cca 1430-1440, miniatura din manuscrisul unui roman persan. Paris, Muzeul Artelor Decorative

Pare un covor magic, caruia i-ar fi dat viata o zana. Iluzia realitatii conteaza aici la fel de putin ca in arta bizantina. Poate si mai putin. Racursiul nu exista, lumina si umbra nu sunt diferentiate, structura corpurilor abia daca este indicata. Figurile si plantele arata ca si cum le-am fi decupat din hartie colorata si le-am fi asezat in pagina dupa un motiv dinainte stabilit. Dar, asa cum este, aceasta ilustrare se potriveste mai bine povestii decat daca artistul ar fi urmarit iluzia vietii. O astfel de pagina se citeste aproape ca un text. Privirea se deplaseaza de la erou, aflat in picioare, cu bratele incrucisate, in coltul drept al paginii, la eroina care se apropie de el; apoi ne conduce imaginatia spre aventura, sub clarul de luna care scalda acea gradina feerica, spre o reverie fara sfarsit.

Amprenta religiei asupra artei este si mai accentuata in China. Nu stim multe lucruri despre inceputurile acestei arte, doar ca artistii chinezi au ajuns foarte repede maestri in turnarea bronzului. Unele vase din bronz, folosite pe vremuri in temple, dateaza din primul mileniu i.H. si poate chiar mai demult, dar tot ceea ce stim despre pictura si sculptura este de data ceva mai recenta. Cu putin inainte de inceputul erei noastre, chinezii au adoptat obiceiuri funerare care le amintesc pe cele ale egiptenilor. La fel ca in Egipt, gasim in cavourile lor reprezentari foarte vii ale unor scene unde se reflecta obiceiurile acelor zile indepartate (ilustr. 93).

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

93. O receptie, cca 150 d.H., amprenta unui basorelief provenind din mormantul lui Wu-Liang-Tse, provincia Shantung (China)

Aici pot fi deja intalnite trasaturile care, in arta, ni se par astazi tipic chineze. Artistii nu pictau, cum facusera egiptenii, forme rigide si colturoase, ei preferau curba si ondulatia. Daca un artist chinez voia sa reprezinte un cal cabrat, reusea s-o faca ajustand un anumit numar de curbe. La fel si sculptura, care adopta aceeasi regula, fara sa renunte totusi la o soliditate robusta (ilustr. 94).

94. Leu inaripat, cca 523 d.H., mormantul lui Xiao Jing, langa Nankin, Jiangsu, China

Unii dintre cei mai mari ganditori ai Chinei par sa fi avut asupra artei pareri asemanatoare cu cele ale Papei Grigore cel Mare. Ei vedeau in arta un mijloc de a aminti oamenilor marile exemple de virtute dintr-o perioada de aur a istoriei. Unul dintre cele mai vechi suluri ilustrate chinezesti pe care le cunoastem este o culegere de actiuni exemplare ale unor doamne virtuoase, scrisa in spiritul lui Confucius. Se crede ca originalul ar fi opera lui Ku K'ai-chi, pictor care a trait in secolul al IV-lea d.H. Scena pe care o reproducem aici (ilustr. 95) reprezinta un sot care isi acuza pe nedrept sotia; ea ilustreaza demnitatea si gratia pe care le asociem in general ideii de arta chineza. Compozitia si mimica sunt cat se poate de clare, dupa cum se cuvine unei imagini cu subiect moralizator. Pe de alta parte, ea dovedeste ca artistul chinez ajunsese la o mare maiestrie in arta dificila de reprezentare a miscarii. Aceasta opera atat de veche n-are nimic rigid; liniile sinuoase domina si comunica ansamblului un foarte subtil simt al vietii.

95. Un sot dojenindu-si sotia, cca 400 d.H. detaliu dintr-un sul de matase, probabil o copie veche a unei opere a lui Ku K'ai-chi. Londra, British Museum

Arta chineza a fost cel mai profund marcata de o alta influenta religioasa, cea budista. Ea a reprezentat calugarii si ascetii din anturajul si din suita lui Buddha in statui care par extraordinar de vii (ilustr. 96).

96. Cap de lohan, cca 1000 d.H. teracota smaltuita, descoperita la I-Chu (China). Candva la Frankfurt, colectia Fuld

Si aici remarcam folosirea contururilor sinuoase in desenul urechilor si al buzelor, in modelarea obrajilor, fara insa vreo tendinta spre deformare. Aceste sinuozitati au mai curand drept efect o anumita mladiere a formei. Se simte ca nimic nu a fost facut la intamplare, ca fiecare lucru e la locul lui si participa la efectul ansamblului. Amintirea mastii primitive (ilustr. 28) poate ca nu e chiar departe, chiar si in cazul unei imagini atat de convingatoare a fetei umane.

Budismul nu doar a furnizat artistilor chinezi sarcini noi, ci a suscitat si o atitudine complet noua fata de opera pictata sau sculptata, un respect pentru cuceririle artistului, asa cum nu gasim alte exemple in Europa inaintea Renasterii. Chinezii au fost primii care au vazut in munca artistului altceva decat o sarcina aproape servila si care l-au pus pe pictor pe acelasi plan cu poetul. Religiile din Extremul Orient spun ca nimic nu-i mai important decat meditatia corecta. Pentru ele, meditatia este un fel de gandire deosebit de profunda. Inseamna a examina si a relua permanent, timp de mai multe ore, acelasi adevar divin, inseamna a-ti fixa o idee in minte si a o privi sub toate aspectele, fara a te indeparta de ea. Acest fel de exercitiu mental are, pentru orientali, o importanta mult mai mare decat o are pentru noi exercitiul fizic sau sportul. Unii calugari meditau la un singur cuvant, stand nemiscati zile intregi, ascultand tacerea care preceda si urma silabei sfinte. Altii meditau la ceva din natura, de exemplu, la apa, la ce putem invata de la ea, la umilinta ei, la felul cum, plecandu-se, macina stanca cea mai tare, cum e limpede, proaspata si linistitoare, cum reda viata campurilor uscate. Sau meditau la munte, atat de puternic si mandru, dar si foarte generos, pentru ca permitea copacilor sa creasca pe coastele sale. Astfel a ajuns probabil arta religioasa mai curand sa insoteasca meditatia, decat sa istoriseasca legendele despre Buddha si despre inteleptii Chinei. Nu se straduia sa prezinte o doctrina anume, cum avea sa faca arta crestina, in secolele Evului Mediu. Artistii piosi au inceput sa picteze apa si muntii, intr-un spirit de veneratie, departe de dorinta de instruire si de simpla preocupare decorativa, dornici indeosebi sa furnizeze materie meditatiei. Pictau pe suluri din matase, pastrate in tuburi scumpe. Acestea nu erau desfacute decat intr-o atmosfera calma, pentru a fi privite, contemplate, asa cum deschizi o carte de poeme ca sa citesti si sa recitesti o strofa. In acest spirit au fost concepute principalele peisaje chinezesti din secolul al XII-lea si secolul al XIII-lea. Noua insa ne vine greu sa atingem aceleasi stari de spirit: suntem europeni agitati, fara prea multa rabdare si fara sa cunoastem prea bine tehnica meditatiei. Cu siguranta ca nu stim in aceasta privinta mai mult decat vechii chinezi despre tehnica antrenamentului fizic. Totusi, daca privim indelung si atent o pictura precum cea reprodusa in ilustratia 97, poate ca vom reusi sa simtim ceva din spiritul in care a fost realizata si sa intrevedem scopul elevat pe care dorea sa-l serveasca.

97, Ma-Yuan, Peisaj sub clar de luna, cca 1200, sul suspendat, cerneala si culoare pe matase, 149,7 x 78,2 cm. Taipei, Muzeul National

Nu este vorba, evident, de reproducerea unui peisaj existent sau de instantaneul unui colt pitoresc. Artistii chinezi nu faceau schite in aer liber! Invatau arta printr-o metoda de meditatie si de concentrare care poate ca ni se pare ciudata, studiind mai curand opera maestrilor din trecut decat natura, exersand pictarea succesiva a unui pin, a unei stanci, a unui nor. Abia dupa ce ajungeau la maiestria tehnica luau contact direct cu natura, in incercarea de a prinde expresia unui peisaj. Intorsi acasa, se straduiau sa redea aceasta expresie combinand imagini de pini, stanci si nori, asa cum ar face un poet care combina imaginile ce i-au venit in minte in cursul unei plimbari. Ambitia maestrilor chinezi era sa dobandeasca in folosirea cernelii si a pensulei o usurinta care sa le permita fixarea directa a viziunii lor cat mai repede. Deseori, un peisaj si o poezie scurta stau alaturi pe acelasi sul de matase. Chinezii considerau o copilarie compararea detaliilor unei picturi cu echivalentul lor din realitate. Ei urmareau mai curand exprimarea emotiei artistului. Ne este destul de greu sa apreciem unele dintre cele mai indraznete opere, alcatuite doar din cateva forme vagi de piscuri iesind din nori (ilustr. 98).

98. Atribuit lui Kao K'o-Kong, Peisaj dupa ploaie, cca 1300, sul suspendat, cerneala pe matase, 122,1 x 81,1 cm. Taipei, Muzeul National

Dar, daca incercam sa ne punem in locul pictorului si sa simtim noi insine ceva din ceea ce poate ca a simtit el in fata acelor piscuri maiestuoase, vom putea intrezari ceea ce chinezii apreciau cel mai mult la opera de arta. Ne vine mai usor sa intelegem aceasta stiinta si intensitate cand ele se aplica unor subiecte mai putin grandioase.

99. Atribuit lui Liu-T'sai, Trei pesti, cca 1068-1085, foaie de album, cerneala si culoare pe matase, 22,2 x 22,8 cm Philadelphia, Museum of Art

Pestii din ilustratia 99 ne ajuta sa ne facem o idee despre marea rabdare de care probabil artistul a dat dovada in observarea unui subiect atat de simplu si, in acelasi timp, despre usurinta si maiestria de care a dat dovada cand a ajuns la executie. Regasim aici inclinatia artistilor chinezi spre curbele elegante si abilitatea cu care le faceau sa exprime miscarea. Formele nu se suprapun peste un motiv dispus in mod egal, ca intr-o simetrie lizibila. Nu sunt o miniatura persana. Si totusi simtim ca pictorul le-a echilibrat cu o siguranta extraordinara. E o imagine pe care o poti privi mult timp fara sa obosesti. Merita incercat.

Exista ceva admirabil in aceasta rezerva a artei chineze, care se limiteaza in mod voit la cateva motive simple. Dar se intelege de la sine ca o astfel de atitudine avea si slabiciunile ei. Pe masura ce timpul trecea, aproape fiecare trasatura de pensula, putand sa reprezinte o tija de bambus sau o stanca, era fixata si etichetata de traditie, si, pe de alta parte, admiratia fata de operele din trecut era atat de imperioasa, incat artistii indrazneau din ce in ce mai putin sa se increada in propria inspiratie. Calitatea picturii s-a mentinut foarte ridicata timp de multe secole in China si in Japonia (aceasta impartasea si ea ideile chinezilor), dar arta avea tendinta sa se apropie de un joc elegant si rafinat, pierzandu-si din interes pe masura ce regulile deveneau tot mai precise. Abia in secolul al XVIII-lea, dupa ce au luat contact cu arta occidentala, artistii japonezi au indraznit sa aplice metodele orientale unor subiecte noi. Vom vedea mai departe cat de fecunde au fost aceste experimentari pentru Occident, cand a facut si el cunostinta cu ele.

Hidenobu, Tanar japonez pictand o ramura de bambus, inceputul secolului al XIX-lea, gravura pe lemn 13x18,1 cm