Romanii, budistii, evreii si crestinii in secolele I-IV d.H.

Romanii, budistii, evreii si crestinii in secolele I-IV d.H.

Am vazut ca la Pompei, oras roman, se gasesc multe lucruri imprumutate din arta elenistica. In timp ce romanii cucereau lumea si isi intemeiau imperiul pe ruinele regatelor elenistice, in domeniul artei aveau loc putine schimbari. Cei mai multi dintre artistii care lucrau la Roma erau greci, si majoritatea amatorilor romani colectionau opere grecesti originale sau copiile lor. Totusi, cand romanii au devenit stapanii lumii, arta lor a suferit o anumita evolutie. Artistilor le-au fost impuse sarcini noi si au fost nevoiti sa se adapteze. Probabil ca in domeniul lucrarilor publice au fost executate operele cele mai remarcabile din perioada romana. Toti am auzit de drumurile lor, de apeducte, de baile publice. Chiar in ruine, aceste lucrari raman extraordinar de impozante. Cand te plimbi prin Roma, te simti strivit de proportiile tuturor acelor colonade. In cursul secolelor urmatoare, aceste ruine au amintit permanent de vechea maretie a Romei.

73. Colosseumul, cca 80 d.H., Roma. Amfiteatru roman

Colosseumul era probabil cel mai faimos dintre edificiile romane. Acest amfiteatru imens, atat de admirat de-a lungul secolelor, caracterizeaza perfect arta constructiei la romani (ilustr. 73). In fond, era o cladire utilitara: trei etaje de arcade suprapuse sustineau vastele gradene. Dar arhitectul a folosit pentru ridicarea arcadelor un intreg repertoriu de elemente grecesti. A utilizat cele trei ordine ale coloanelor din templele elene. Etajul inferior este o varianta a stilului doric, gasim aici chiar metope si triglife. Etajul urmator este in ordin ionic, iar ultimele doua in ordin corintic. Aceasta combinare a structurii romane cu "ordine" grecesti a exercitat o influenta capitala asupra arhitectilor din timpurile moderne. Cladirile din orasele noastre o dovedesc pe deplin.

Probabil ca nicio alta creatie arhitecturala nu a lasat o amprenta atat de durabila ca arcurile de triumf ridicate de romani in tot imperiul, in Italia, in Franta (ilustr. 74), in Africa de Nord si in Asia.

74. Arcul de triumf al lui Tiberiu, Orange, Sudul Frantei, cca 14-37 d.H.

Arhitectura greaca se folosea de elemente identice, si acest lucru este valabil si pentru Colosseum; dar arcurile de triumf romane utilizau ordinele grecesti ca sa incadreze si sa accentueze partea centrala larga, flancata de deschizaturi mai mici. Aceasta dispunere juca acelasi rol in arhitectura precum corzile unui instrument muzical.

Noutatea o constituie folosirea arcadei. Romanii au utilizat mult aceasta inventie, care, la edificiile grecesti, nu joaca aproape niciun rol, desi era deja cunoscuta de arhitecti. Construirea unei arcade prin asamblarea unor pietre taiate oblic nu era o sarcina usoara. Din momentul in care arhitectul a reusit asta, poate sa intreprinda constructii din ce in ce mai indraznete. Poate sa construiasca arcurile unui pod sau unui apeduct si sa foloseasca acest procedeu chiar si pentru bolta unui edificiu. Romanii au fost mari maestri in arta boltii. Tehnicile aplicate in aceasta privinta au fost variate. Dintre constructiile lor cu bolta, Panteonul, sau templul tuturor zeilor, este cel mai extraordinar. Spre deosebire de celelalte temple din Antichitatea clasica, este singurul care a ramas si astazi un loc de devotiune, deoarece a fost transformat in biserica la inceputul erei crestine, ceea ce l-a salvat de la ruina. Interiorul sau (ilustr. 75) este o imensa sala rotunda si bolta prezinta in centru o deschizatura spre cerul liber.

75. Giovanni Paolo Pannini, Interiorul Panteonului din Roma, secolul al XVIII-lea (Panteonul a fost construit in jurul anului 130 d.H.) Copenhaga, Statens Museum for Kunst

Nu exista ferestre, dar deschizatura din bolta raspandeste o lumina egala. Cunosc putine edificii care produc o astfel de impresie de armonie si seninatate. Nu ai niciun sentiment de apasare. Cupola enorma pare ca pluteste deasupra ta la fel de usoara precum cupola cerului.

Trebuie sa subliniem aici o trasatura tipica romanilor: imprumutau din arhitectura greaca elementele pe gustul lor, ca sa le adapteze propriilor nevoi. Simteau o mare nevoie de portrete care sa semene cu originalul. Aceste portrete jucasera un anumit rol in religia lor primitiva si erau purtate in cursul ceremoniilor funerare. Este aproape sigur ca folosirea lor are o legatura cu credinta antica din vechiul Egipt, care sustinea ca o efigie protejeaza sufletul defunctului. Mai tarziu, cand Roma a devenit imperiu, bustul imparatului era inca privit cu o oarecare teama religioasa. Toti romanii aveau obligatia sa arda tamaie in fata acestui bust, ca dovada a supunerii si loialitatii lor. Persecutarea crestinilor a inceput pentru ca refuzau sa respecte aceasta cutuma. Este destul de surprinzator ca, in pofida caracterului sacru al acestor portrete, romanii au acceptat sa fie foarte realiste si deloc flatante, depasind in acest sens tot ceea ce facusera grecii. Poate ca au folosit uneori masti mortuare si au dobandit in acest fel uimitoarea cunoastere a chipului omenesc. Fetele lui Pompei, Nero, August sau Titus ne sunt familiare ca si cum le-am fi vazut la cinematograf. Bustul lui Vespasian (ilustr. 76) nu prezinta nimic magulitor, nimic care sa arate ca ar fi vorba de un zeu.

Proiect: Dunarea - sectoarele dunarii Proiect: Clima. Clima Europei. Clima Romaniei

76. Imparatul Vespasian, cca 70 d.H. marmura, h. 135 cm. Napoli, Museo Archeologico Nazionale

Acest bust ar fi putut la fel de bine sa reprezinte un armator sau un bancher bogat. Totusi, astfel de portrete nu au nimic meschin. Artistii stiau sa gaseasca veridicitatea fara sa cada in vulgaritate.

77. Columna lui Traian, cca 114 d.H., Roma

O alta sarcina pe care romanii au impus-o artistilor aducea in actualitate un obicei din vechiul Orient (ilustr. 45). Au vrut si ei sa-si proclame victoriile si sa-si imortalizeze campaniile militare. De exemplu, Traian a poruncit sa fie ridicata o coloana imensa, pe care se deruleaza, ca o cronica, istoria razboaielor si victoriilor din Dacia (Romania de astazi). Vedem acolo legionarii romani jefuind, luptand si cucerind (ilustr. 78).

78. Columna lui Traian detaliu: scene aratand cucerirea unui oras (sus), o batalie cu dacii (centru) si soldati taind graul in fata unei fortarete (jos)

Tot ceea ce a inventat arta greaca, in cursul catorva secole, a fost aici pus in slujba relatarii izbanzilor militare. Dar importanta pe care romanii o acordau fidelitatii in ceea ce priveste redarea fiecarui detaliu si relatarii exacte, destinata sa intareasca faptele de vitejie razboinica in mintea cetatenilor, a influentat caracterul artei lor. Armonia, frumusetea sau expresia dramatica nu mai constituiau scopul esential. Romanii erau un popor mai curand prozaic si in cautarea elementelor pozitive. Si totusi procedeele pe care le foloseau ca sa nareze faptele de arme ale unui erou s-au dovedit de mare valoare pentru religiile din vecinatatea frontierelor intinsului lor imperiu.

In cursul primelor secole ale erei noastre, arta romana si arta elenistica au inlocuit complet, pana si in principii, arta imperiilor din Orient. Egiptenii continuau sa-si inmormanteze mortii transformati in mumii, dar cereau sa li se picteze portretele de catre artisti care cunosteau toate artificiile picturii grecesti (ilustr. 79).

79. Portretul unui barbat, cca 100 d.H., pictura, 33 x 17,2 cm. Provine dintr-un sarcofag descoperit la Hawara (Egipt). Londra, British Museum

Aceste portrete, facute probabil de artizani modesti si la preturi foarte mici, ne uimesc si astazi prin vigoare si realism. Putine opere antice au o astfel de prospetime si par atat de "moderne".

Dar nu numai egiptenii au adaptat noile procedee artistice la exigentele religiei lor. Maniera romana de a prezenta o poveste si de a glorifica un erou a ajuns pana in indepartata Indie. Ea a fost adoptata acolo de artisti care s-au consacrat ilustrarii povestii unei cuceriri pasnice: povestea lui Buddha.

Sculptura hindusa fusese infloritoare cu mult inaintea patrunderii influentelor elenistice. Dar in regiunea de frontiera Gandhara a fost creata iconografia lui Buddha, chiar cea care, mai tarziu, a devenit traditionala. Ilustratia 80 ni-l infatiseaza pe tanarul print Gautama parasind casa parintilor sai pentru a merge in desert.

80. Gautama (Buddha) parasindu-si casa, aprox. secolul al II-lea d.H., sist negru, 48 x 54 cm. Gasit la Loriyan Tangai, Pakistan (odinioara Gandhara). Calcutta, Muzeul de Arta Hindusa

Este vorba de "Marea Renuntare" despre care vorbeste legenda. Cand iese din palat, printul i se adreseaza astfel lui Kanthaka, calul sau de lupta: "Dragul meu Kanthaka, te rog sa ma duci in spatele tau si noaptea asta. Cand, cu ajutorul tau, voi deveni Buddha, voi aduce mantuirea lumii zeilor si oamenilor". In cazul in care Kanthaka ar fi nechezat sau ar fi facut zgomot cu copitele, intreg orasul s-ar fi trezit si plecarea printului ar fi fost descoperita. De aceea, zeii i-au inabusit vocea si si-au pus mainile sub picioarele lui.

Arta grecilor si romanilor, care i-a invatat pe oameni sa-i vada pe zei si pe eroi intr-o forma frumoasa, i-a ajutat si pe hindusi sa creeze imaginea mantuitorului lor. In regiunea Gandhara (ilustr. 81) au aparut primele statui reprezentandu-l pe Buddha in acea atitudine de calm profund care a devenit traditionala.

81. Capul lui Buddha, secolele IV-V d.H., calcar, h. 29 cm. Gasit la Hadda, Afganistan (odinioara Gandhara). Londra, Victoria and Albert Museum

O alta religie orientala a invatat si ea sa-si reprezinte episoadele sacre, pentru instruirea credinciosilor: este vorba de religia evreiasca. In realitate, legea evreiasca interzicea imaginile, de teama idolatriei. Totusi, coloniile evreiesti din orasele orientale au inceput sa decoreze peretii sinagogilor lor cu povesti din Vechiul Testament. Recent a fost descoperita una dintre aceste picturi, realizata in Mesopotamia, intr-un mic oras de garnizoana romana, pe nume Dura-Europos. Poate ca nu-i o foarte mare opera de arta, dar e un document interesant datand din secolul al III-lea d.H. Nici faptul ca formele prezinta o oarecare stangacie si ca intreaga scena e destul de plata si primitiva nu este lipsit de interes (ilustr. 82).

82. Moise facand sa tasneasca apa din stanca, 245-256 d.H. pictura murala din sinagoga de la Dura-Europos (Siria)

Aceasta pictura il reprezinta pe Moise lovind cu bastonul in stanca. Dar nu este atat o ilustrare a povestii biblice, cat o explicatie a sensului pe care il are pentru poporul evreu. Probabil ca din acest motiv Moise este infatisat la scara mare in fata Sfantului Tabernacul, unde distingem sfesnicul cu sapte brate. Pentru a exprima faptul ca fiecare trib al lui Israel si-a primit partea din apa miraculoasa, pictorul a desenat douasprezece rauri curgand fiecare spre o mica figura, care sta in picioare in fata unui cort. Desigur, artistul nu era foarte abil, unele detalii dovedind acest lucru. Dar poate nu era prea dornic sa reprezinte figuri foarte naturale. Cu cat ar fi fost mai naturale, cu atat mai mare ar fi fost incalcarea poruncilor care interziceau imaginile. Inainte de orice, scopul pictorului era sa aminteasca imprejurarile in care Dumnezeu isi manifestase puterea. Aceasta pictura modesta de sinagoga este interesanta, deoarece consideratii asemanatoare au inceput sa influenteze artele atunci cand religia crestina s-a raspandit spre Occident si arta a intrat in serviciul ei.

83. Hristos cu Sfantul Petru si Sfantul Pavel, cca 389 d.H., relief din marmura provenind din sarcofagul lui Iunius Bassus. Roma, cripta bazilicii San Pietro

Cand artistii crestini au fost solicitati sa-i reprezinte pe Mantuitor si apostolii sai, au recurs tot la traditia greaca. Ilustratia 83 ne infatiseaza una dintre cele mai vechi imagini ale lui Hristos; ea dateaza din secolul al IV-lea. Nu este figura cu barba cu care ne-a obisnuit o arta mai tarzie, ci vedem aici un adolescent frumos care troneaza intre Sfantul Petru si Sfantul Pavel, gravi ca niste filosofi greci. Un detaliu arata cat de strans legat este acest basorelief de arta pagana elenistica: pentru a indica faptul ca Hristos domneste in ceruri, sculptorul i-a asezat picioarele pe o imagine a boltii ceresti, sustinuta de o divinitate antica.

Originile artei crestine dateaza mai demult decat acest ultim exemplu, dar primele sale monumente nu-l reprezinta niciodata pe Hristos. Evreii din Dura pictasera in sinagoga lor scene din Vechiul Testament mai mult pentru edificarea credinciosilor, decat in scop decorativ. Primii artisti chemati sa picteze peretii necropolelor crestine - catacombele romane - au lucrat in acelasi spirit. Picturi precum cea reprodusa in ilustratia 84 (Trei crestini in cuptor, secolul al III-lea) arata ca procedeele elenistice ale picturii pompeiene le erau familiare acestor artisti.

84. Trei crestini in cuptor, secolul al III-lea d.H., pictura murala din catacomba Priscilla de la Roma

Ei puteau sa infatiseze o figura omeneasca prin cateva trasaturi grosolane de penel, si intuim ca efectele si artificiile nu-i interesau prea mult. O pictura nu era un lucru frumos in sine, ci trebuia, inainte de orice, sa aminteasca credinciosilor un exemplu al puterii si gratiei divine. Citim in Biblie (Daniel, III) povestea celor trei inalti functionari evrei din slujba lui Nabucodonosor, care au refuzat sa se prosterneze in semn de adorare, la un semnal dat, cu ocazia consacrarii unei statui de aur enorme, reprezentandu-l pe rege, in "tinutul Babilonului". Ca multi crestini din perioada catacombelor, ei au fost pedepsiti pentru acest refuz, fiind aruncati intr-un cuptor aprins "cu izmenele, camasile, mantalele si celelalte haine ale lor". Numai ca focul nu avea nicio putere asupra corpului lor, "ca nici perii capului nu se parlisera, hainele le ramasesera neschimbate si nici macar mirosul de foc nu se prinsese de ei". Domnul "a trimis pe ingerul sau si i-a izbavit pe slujitorii sai".

Sa incercam sa ne imaginam ce ar fi putut sa faca maestrul care a daltuit Laocoon (ilustr. 69) din acest subiect, si vom intelege ca arta si-a schimbat directia. Pictorul catacombelor nu a incercat deloc sa obtina din scena un efect dramatic. Pentru ca acest exemplu edificator de forta sufleteasca si gratie divina sa fie bine sesizat, era de ajuns ca acei trei oameni, in hainele lor persane, flacarile si porumbelul, simbolul ajutorului divin, sa poata fi foarte usor de recunoscut. Artistul a preferat sa lase deoparte tot ce nu era esential. Ideea de simplitate si de claritate se impunea din nou in fata idealului de fidelitate fata de natura. Exista ceva emotionant in efortul artistului de a conferi operei sale mai multa claritate si simplitate. Acesti trei oameni in picioare, cu fata la spectator, cu mainile ridicate a rugaciune par sa dovedeasca faptul ca omenirea incepuse sa se preocupe de altceva decat de frumusetea fizica.

Dar nu doar in operele religioase din perioada de decadenta si de sfarsit a Imperiului Roman putem descoperi aceasta schimbare de atitudine. Putini artisti pareau ca se preocupa de ceea ce constituise maretia artei grecesti: rafinamentul si armonia. Sculptorii nu mai aveau rabdare sa prelucreze marmura cu dalta si s-o trateze cu acea delicatete, acel gust care constituisera mandria artistilor greci. La fel ca pictorii catacombelor, ei utilizau metode mai sumare, de exemplu, folosirea unui sfredel grosolan, pentru a marca trasaturile principale ale unei fete sau ale unui corp. S-a spus deseori ca arta antica a suferit un declin in cursul acestor ani, si este cu siguranta adevarat ca multe dintre secretele din marea epoca au fost pierdute in haosul razboaielor, revoltelor si invaziilor. Dar am vazut ca acest regres al tehnicii nu explica totul. Esentialul este ca artistii de atunci par sa nu se mai fi multumit cu virtuozitatea perioadei elenistice si au urmarit altceva. Unele portrete din aceasta perioada, indeosebi cele din secolul al IV-lea si secolul al V-lea, dovedesc in mod evident telurile autorilor lor (ilustr. 85).

85. Statuia unui notabil din Afrodisias, cca 400 d.H. h. 176 cm. Istanbul, Muzeul Arheologic

Unui grec din timpul lui Praxitele, astfel de portrete i s-ar fi parut aspre si barbare. Desigur, fetele nu sunt frumoase conform normelor curente. Un roman obisnuit cu asemanarea extraordinara a unui portret precum cel al lui Vespasian (ilustr. 76), le-ar fi ignorat. Aceste figuri ne frapeaza totusi printr-o viata foarte personala, prin intensitatea expresiei lor datorata desenului ferm al trasaturilor si tratarii insistente a unor detalii, precum orbitele si ridurile fruntii. Sunt portretele unor oameni care au fost martorii aparitiei crestinismului si au acceptat avantul lui, avant care insemna sfarsitul lumii antice.

Pictor de "portrete funerare" in atelierul sau, asezat langa culori si sevalet, cca 100 d.H., dintr-un sarcofag pictat descoperit in Crimeea